Patriarhul consensului
Pentru tipar;)
;)
Pentru Biserica Ortodoxă Română, Patriarhul Teoctist este întruchiparea înţelepciunii şi echilibrului. E vorba de un echilibru atât de vital în societatea postcomunistă românească, încât numai personalităţi de mare caracter şi deosebită inteligenţă l-au putut pune în practică într-o perioadă în care evitarea răului era mai stringentă decât însăşi înfăptuirea binelui. În viaţa publică românească, Patriarhul Teoctist s-a dat pe sine la o parte pentru ca binele comun să poată fi articulat, devenind un exemplu de echilibru într-o Românie care-şi căuta cu înverşunare valorile. A fost un om al consensului nu doar în interiorul Bisericii, dar şi pentru întreaga societate, lăsând în urma sa o Românie împăcată cu sine însăşi.
Fac parte dintre cei care au avut şansa de a-l întâlni şi a-l cunoaşte îndeaproape pe Patriarhul Teoctist. Desigur, este greu să fii obiectiv atunci când colaborezi atâta vreme cu un om, când relaţiile instituţionale se transformă încet, încet în ceva mult mai profund şi mai personal. Iar relaţia noastră personală a fost una extrem de vie, atât de încărcată de sinceritate, încât a atins uneori zona confidenţelor intime.
Probabil că într-un viitor nu prea îndepărtat voi avea curajul şi tăria sufletească să scriu despre relaţia mea cu Patriarhul Teoctist. Cred că este o datorie să depun mărturie despre momentele importante din viaţa societăţii româneşti de după 1989 la care am luat parte în calitate de consilier pentru cultură şi culte al preşedintelui Ion Iliescu în perioada mandatelor sale.
L-am cunoscut în vremea când era Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Mi-l amintesc preocupat nu de persoana sa, de viitorul său, ci de starea bisericilor şi mânăstirilor din Moldova. Dorinţa sa cea mai mare era aceea de a reface cât mai multe biserici şi incinte monahale, de a le reda imaginea şi valoarea patrimonială. Era o datorie faţă de marii săi înaintaşi, mitropoliţi ai Moldovei, aşa cum mi-a mărturisit. Şi pe care a dus-o la împlinire.
În Preafericitul Patriarh Teoctist s-au împletit virtuţile neamului de ţărani şi cultura omului modern, care însă nu-i clinteşte nimic din credinţa moştenită din strămoşi. Ceea ce m-a impresionat totdeauna a fost smerenia cu care-şi purta o valoare preţuită de toţi, deschiderea faţă de oameni. I-am admirat ştiinţa de a vorbi oamenilor de la suflet la suflet şi de a le spune, dincolo de cuvinte, adevăruri esenţiale.
Ne-am reîntâlnit în zilele de după Decembrie 1989. A urmat o perioadă grea pentru Preafericirea Sa. Mulţi credeau – unii sunt convinşi şi astăzi – că „ascensiunea” la scaunul de Patriarh a însemnat o „răsplată” a colaborării cu regimul totalitar. Sunt sigur că nu poate fi vorba de aşa ceva! Personal, cred că nu şi-a dorit această demnitate, care la vremea aceea însemna o mare jertfă. Dar şi-a asumat-o după alegere cu foarte multă responsabilitate; a primit o cruce grea pe care a dus-o în tăcere, cu durere, pentru că nu răspundea de sine sau de câţiva enoriaşi, ci de o întreagă Biserică: clerici şi credincioşi, şcoli şi instituţii teologice, mii de biserici parohiale şi mânăstiri.
Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a fost nu doar un om al realităţilor, ci şi o personalitate simbolică, unul dintre oamenii ce personifică o instituţie şi o tradiţie.
În întreaga sa chemare şi activitate în fruntea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Teoctist a fost un adevărat senior al curajului duhovnicesc. În plan social, Preafericirea Sa a fost un factor de stabilitate extrem de important, căutând consensul naţional, semănând înţelepciune acolo unde tensiunea putea degenera spre confruntare.
La un secol de la naşterea sa, cred că naţiunea română îi datorează mult mai multe lucruri decât cele pe care le consemnăm cu stângăcie acum. Patriarhul Teoctist a fost unul dintre acei români care în slujba binelui public sau „pe treptele slujirii creştine” n-a obosit niciodată să se dedice în totalitate nu doar credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române, ci întregii societăţi.