Întru unitate de grăire şi simţire românească
Pentru tipar;)
„Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă,
pentru că iubim pe fraţi”
(I Ioan 3, 14).
Am răspuns cu bucurie invitaţiei domnului prof. acad. Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei Culturale Române, spre a fi astăzi, împreună cu dumneavoastră, la această întâlnire dedicată unităţii noastre româneşti, ca să reflectăm asupra unei tematici de mare însemnătate pentru dăinuirea culturii şi identităţii noastre naţionale. Cred că titlul întrunirii Învăţământul în limba română în spaţiul romanităţii orientale exact către acest scop ne îndreaptă luarea-aminte. Şi aceasta se impune cu atât mai mult, cu cât fraţii noştri români de peste Prut, din Bucovina de nord şi cei din stânga Nistrului se confruntă cu atitudini brutale şi duşmănoase faţă de adevărul existenţei limbii române pe aria de vieţuire jertfelnică ale aceleiaşi rădăcini româneşti ca şi în Transilvania, Moldova şi Muntenia. Deşi despărţite politic şi administrativ din pricina vitregiei istoriei, cele trei Ţări Româneşti au rămas unite în comuniunea credinţei, a limbii şi a conştiinţei de neam.
Cunoaştem bine că însăşi Sfânta Scriptură arată importanţa şi rolul cuvântului ca mijloc de comuniune între oameni şi între aceştia şi Dumnezeu. Logosul cel din veci întrupat la plinirea vremii în istorie, Domnul nostru Iisus Hristos, a trimis de la Tatăl pe Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, consfinţind astfel limba fiecărei naţiuni. Este dreptul sfânt al fiecărui neam să dialogheze cu Dumnezeu şi cu semenii, să admire natura în limba sa. Ca şi alte neamuri, noi, românii, preţuim mult valoarea limbii cu care ne-am născut şi prin care am făurit de-a lungul existenţei ca popor zestrea noastră spirituală. Cunoaştem, de asemenea, ce a însemnat Biserica pentru promovarea şi cultivarea limbii noastre, atât de frumoasă, exprimând cele mai profunde adevăruri de gândire în domeniul teologiei, filosofiei, ştiinţelor în general, al artei şi al poeziei. Ca sinteză a ceea ce a fost limba latină, al cărei fond l-a păstrat limba română, ea s-a modelat şi a devenit flexibilă, calitate care a făcut-o accesibilă modulaţiilor imnografiei bizantine, tolerând însă şi un însemnat inventar de cuvinte de la popoarele care au trecut peste pământul românesc sau cu care am venit în contact.
Faptul că noi, românii, suntem de credinţă răsăriteană a adăugat şi a sporit valoarea limbii noastre. Căci expunerea doctrinei ortodoxe şi slăvirea lui Dumnezeu s-au făcut pe înţelesul credincioşilor, în limba lor, conform organizării Bisericilor Ortodoxe locale pe principiul respectării culturii naţionale, autocefale sau autonome, cu structuri proprii, nu cu un centru de conducere din afara teritoriului lor jurisdicţional. În Biserică nimeni nu poate să-L înlocuiască pe Hristos sau să se intituleze şef al acesteia. El, care s-a jertfit pentru mântuirea neamului omenesc şi a întemeiat-o pe pământ, călăuzind-o în chip nevăzut prin Duhul Său cel Sfânt, este singurul ei cap.
Noi, românii, ne-am bucurat de un privilegiu haric din partea lui Dumnezeu: să fim fiii acestei Biserici şi să o slujim în limba noastră, care a înscris în cultura naţională şi universală opere de mare valoare. În primul mileniu creştin, când Biserica era una, Biserica Universală, ne-am remarcat prin ierarhii noştri străromâni, din Tomisul sfârşitului secolului al III-lea, care s-au implicat în formulările de credinţă ale sinoadelor ecumenice şi ale celor locale şi chiar în viaţa bisericească din Apus, unde marii trăitori duhovnicești din secolul al V-lea au fost chemaţi, ca Sfântul Ioan Cassian şi Sfântul Dionisie cel Smerit, autori de studii teologice de mare valoare, fondatori ai conceptului de eră creştină şi întemeietori de mânăstiri.
Ca fii ai Bisericii Ortodoxe Române știm ai cui fii suntem, cine sunt Părinţii noștri, cine ne-a botezat din apă şi din Duh, cine ne-a dăruit Bisericii prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir. Nu suntem un popor încreştinat în fluvii, în râuri, în lacuri de către stăpânirea seculară, din raţiuni politice şi în grabă, ci suntem încreştinaţi apostoliceşte prin predică şi chemare, prin dragoste şi vrednicie personală. Am luat cunoştinţă de învăţătura Sfintei Evanghelii prin predica şi osârdia Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, urmele prezenţei sale fiind foarte numeroase în Dobrogea. Aici ne întâmpină nume de martiri, temelii de mânăstiri şi de biserici, în care slujeau episcopi, preoţi şi monahi de la care ne-au rămas obiecte liturgice din primele secole.
Sunt încredinţat că împărtăşesc lucruri cunoscute. Ele însă sunt atât de importante pentru definirea şi păstrarea identităţii noastre spirituale şi naţionale, încât amintirea lor ne mângâie şi ne îndatorează. Ortodoxia în general, şi deci şi Biserica Ortodoxă Română, confruntată cu o adevărată invazie de credinţe şi secte, cu probleme şi stări deosebite (amintite şi aici), ne cere cu insistenţă să ne întoarcem privirile şi mintea spre începuturile existenţei noastre în istorie și să ne îndestulăm setea de unitate şi comuniune românească din „izvorul de apă vie” al credinţei şi vieţii jertfelnice a înaintaşilor noştri. Din acest izvor al începuturilor noastre creştine au luat forţă strămoşii noştri şi şi-au dat viaţa pentru credinţă şi pentru neam. Şi tot din izvoarele Ortodoxiei luăm curaj, înţelepciune, răbdare spre a nu ne pierde identitatea de neam şi de comuniune cu toţi înaintaşii noştri, dar şi cu toţi fraţii români de acelaşi neam, răspândiţi în lume sau rupţi de la tulpina ţării în grelele valuri de invazii şi stăpâniri nesăţioase.
Cu această cunoştinţă, Biserica noastră, în condiţiile libertăţii sfinte, obţinute ca dar dumnezeiesc în decembrie 1989, şi-a redobândit autonomia bisericească, dreptul de organizare a vieţii bisericeşti, de selecţionare a personalului clerical, de aşezare a învăţământului teologic şi de predare a religiei începând de la şcoala primară până la universitate, potrivit cerinţelor credincioşilor. Aceasta nu înseamnă că Biserica nu ţine cont de existenţa şi rolul statului de drept în viaţa poporului român şi de legile ţării. Ortodoxia, în general, este structurată pe realităţile spirituale, culturale şi geografice ale naţiunilor cu care ea împărtăşeşte aceeaşi soartă. Statul şi Biserica, având împreună acelaşi scop de slujire a binelui comun şi de a face din cetăţenii statului cetăţeni ai împărăţiei lui Dumnezeu, trebuie să vegheze la împlinirea acestei misiuni. De aceea nu ne-am despărţit de stat, ci colaborăm spre mai binele întregii obşti româneşti, fie de acasă, fie de peste hotare. De altfel, nu a fost uşor pentru noi, acei care în 45 de ani de totalitarism ateu a trebuit să suportăm diferite îngrădiri în lucrarea de păstrare a credinţei şi a valorilor ei.
Văd între dumneavoastră intelectuali din rândurile credincioşilor români de peste hotare, aparţinând parohiilor româneşti în legătură cu Biserica-Mamă. Ele reprezintă o punte ecumenică între noi şi Bisericile locale, fie catolice, fie protestante, fie anglicane. Dincolo de autoritatea canonică, legăturile cu Biserica-Mamă nu pot constitui amestec în viaţa comunităţilor româneşti de peste hotare, ci, dimpotrivă, le imprimă prestigiul necesar activităţii lor. Pe aceste baze, avem legături cu toate parohiile, cu toate comunităţile, până în Noua Zeelandă. Ne-am organizat parohiile şi structura ierarhică în aşa fel, încât acum avem trei dieceze româneşti în lume. Credincioşii români din SUA şi Canada sunt organizaţi în două eparhii: Arhiepiscopia Ortodoxă Română cu reşedinţa în Detroit, condusă de Înaltpreasfinţitul Victorin Ursache, şi a doua cu reşedinţa la „Vatra Românească”, păstorită de Preasfinţitul Episcop Natanail, care se află în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Americane, dar în comuniune euharistică cu noi.
Totdeauna am ajutat credincioşii români din Republica Moldova, chiar în perioada comunistă. Multe cărţi şi obiecte bisericeşti au trecut Prutul. Am putea afirma că erau mai multe atunci decât de la proclamarea suveranităţii Republicii Moldova. Ca şi întreaga suflare românească, am aşteptat cu ardoare schimbări sociale peste Prut, odată cu ieşirea acestui teritoriu de sub robia sovietică. Dobândirea suveranităţii fiicei Bisericii noastre şi a neamului, Republica Moldova, Basarabia noastră înlăcrimată şi scumpă, ne-a dat prilejul ca prima telegramă trimisă Parlamentului de la Chişinău să fie cea a Patriarhiei Române. Şi aceasta în nădejdea, aşa cum întrezăream cu toţii, ca această suveranitate statală să fie folosită ca şi aceea din 1918. Văzând că înstrăinarea de tulpina neamului se înteţeşte, nu am putut trece cu vederea stăruinţele fraţilor români din Republica Moldova constituiţi în Mitropolie – cum a fost înainte de ocuparea Basarabiei de tancurile sovietice –, care cer Sfântului Sinod de la Bucureşti să-i sprijine în reactivarea Mitropoliei sub conducerea Preasfinţitului Petru de Bălţi, ca locţiitor de mitropolit. Recunoscută în canonicitate cu Biserica-Mamă, Mitropolia Basarabiei va împlini în decembrie trei ani de existenţă. Adevărul este expus într-o broşură pe care v-am adus-o pentru a clarifica unele opinii care sunt străine de adevăr. Este însă foarte dureros că Mitropolia nu numai că nu a fost recunoscută, ci este neîncetat şicanată şi pusă în afara legii. Am făcut intervenţiile necesare, dar toate au rămas zadarnice. Am arătat că tocmai suveranitatea şi independenţa unui stat de drept îl obligă pe acesta să acorde drepturile sfinte ale credinţei şi exercitării ei tuturor cetăţenilor lui, altfel nu este un stat independent şi suveran. Tocmai pentru că este suveran şi independent, el are datoria să aprobe funcţionarea unei organizaţii bisericeşti de însemnătatea unei Mitropolii. Cu atât mai mult cu cât de această libertate se bucură alte culte şi chiar secte în ţară.
La vremea cuvenită am făcut cunoscut Patriarhiei Moscovei şi tuturor Bisericilor Ortodoxe-surori despre activitatea Mitropoliei Basarabiei. Dar nu ne-am împuţinat legăturile tradiţionale cu Biserica Rusă, cu teologia rusă, care a adus literaturii ortodoxe în general un folos mare. Considerăm că românii din Republica Moldova au dreptul să se organizeze, să reactiveze Mitropolia Basarabiei în comuniune sfântă cu Biserica-Mamă, aşa cum ne arată istoria că a existat, şi apoi a fost desfiinţată fără cunoştinţa Patriarhiei Române.
Mitropolia de Chişinău aparţinând de Patriarhia Moscovei nu e autonomă. De curând episcopul de Tighina a fost transferat tocmai la Murmansk, în urma unor abateri disciplinare. Această măsură a Patriarhiei Moscovei de a transfera un episcop dintr-o Biserică autonomă şi o țară suverană, independentă, la un scaun episcopal din altă ţară, arată că Biserica Ortodoxă din Moldova nu este liberă. Deci aşa-zisa Mitropolie de la Chişinău nu este autonomă, nu este apoi nici constituţională, deoarece poartă titlul de „a toată Moldova”. Deşi în Constituţie se defineşte clar titlul ţării de „Republica Moldova”, Mitropoliei i s-a aprobat numele „Mitropolia Chişinăului şi a toată Moldova”. Ce înseamnă aceste cuvinte: „a toată Moldova”, oare până la Carpaţi?
Între alte numeroase acţiuni, Mitropolia Basarabiei a organizat de curând la Chişinău o foarte frumoasă manifestare cu prilejul sărbătorii Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla. Aici a participat, împreună cu Înaltpreasfinţitul Petru, şi Preasfinţitul Episcop Casian al Dunării de Jos, alături de mii de credincioşi din toată ţara. Avem gânduri frumoase şi nădejdea că am restaurat conştiinţa unităţii româneşti, iar Prutul nu există ca frontieră pentru Biserica noastră. Şi ne va ajuta Dumnezeu să facem şi Mitropolia Bucovinei, dar cu reşedinţa la Cernăuţi, nu cum cer unii suceveni, la Suceava. De asemenea, Sfântul Sinod a aprobat în Europa o Mitropolie, la cererea clerului şi credincioşilor, cu reşedinţa la München, care este condusă de Înaltpreasfinţitul Serafim, ierarh de talie europeană, cu studii la Paris, care lucrează foarte frumos. Aceasta urmează să cuprindă toate parohiile româneşti din Spania până în Scandinavia. La parohii au fost rânduiţi preoţi cu o frumoasă pregătire şi teologi cu doctorat dintre cei mai buni.
De mai bine de două decenii, toţi aceşti preoţi slujesc credincioşii ortodocşi români în tot cuprinsul Europei, în Australia şi în Noua Zeelandă, în condiţii de lipsuri. Suntem acum pe punctul de a primi cereri şi din Africa de Sud, unde românii au nevoie de preoţi, cărţi şi şcoală în limba română. O atenţie aparte s-a acordat credincioşilor din jurul frontierelor, dublate de localităţi româneşti. Nu-i putem uita pe conaţionalii aflaţi în acele ţinuturi fie după cotropirea Basarabiei şi Bucovinei în chip abuziv, fie prin stabilirea noilor frontiere după Primul Război Mondial. Fiind sub stăpâniri străine, aceştia urcă şi acum Golgota suferinţelor. La Mesager, am văzut şi auzit o învăţătoare de la o şcoală din Transnistria vorbind foarte frumos româneşte despre necesitatea foarte urgentă a cărţilor de şcoală în limba română, care dorea să aibă operele marilor clasici români, spre a le pune la dispoziţia elevilor. Iată, datoria noastră şi a forurilor administrative şi guvernamentale este de a le veni cât mai grabnic în ajutor.
Pe măsura posibilităţilor, am răspuns mai demult acestor trebuinţe, iar acum am oferit manuale de religie şi alte cărţi româneşti, cărţi cu care am mers şi în Ungaria, în Serbia şi în alte părţi spre a le oferi fraţilor noştri români. Am vizitat, de asemenea, şi parohiile din SUA, Canada şi din Europa. Le cunoaştem starea şi va trebui să ne îngrijim de soarta românilor răspândiţi prin exilare şi deportări în Siberia şi Moscova. Astfel de cereri ne sunt adresate din Valea Timocului şi din alte părţi din sudul Dunării. Ne-ar fi de mare folos dacă aceştia ar putea să se organizeze în comitete de iniţiativă şi să ceară recunoaşterea lor autorităţilor locale de stat.
Avem apoi la facultăţile de teologie şi la seminarii studenţi şi elevi din aceste zone cu burse de la Biserică şi de la Stat, despre care v-a vorbit domnul ministru, profesor Liviu Maior. Folosesc împrejurarea să evidenţiez faptul că ne-am organizat învăţământul religios de toate treptele. Am înfiinţat mai mult de 30 de seminarii şi şcoli speciale pentru călugări şi călugăriţe, facultăţi de teologie cu diferite profiluri de studii, necesare Bisericii. Pe baza Protocolului semnat cu Ministerul Învăţământului şi Secretariatul de Stat pentru Culte, Biserica are datoria să definitiveze programul de studii, să elaboreze norme de educaţie bisericească, să avizeze asupra numirii profesorilor etc.
Aş vrea să vă împărtăşesc bucuria că sentimentul religios este foarte viu în sufletele tinerilor şi copilaşilor. La Praznicul Adormirii Maicii Domnului, la toate bisericile şi mânăstirile noastre, au participat la rugăciune sute de mii de credincioşi pentru a cere ocrotirea Maicii Domnului. Avem bucuria să vedem credincioşii, greco-catolici până în 1948, rupţi cu forţa de Biserica-Mamă în 1700, că se află statornici la sânul Bisericii Ortodoxe Române, cu toate că sunt mereu hărţuiţi de unii fanatici catolici. Ei au cunoscut frumuseţile Ortodoxiei şi nici noi, şi nici nimeni altcineva nu-i poate obliga să se înstrăineze de viaţa acesteia, mai cu seamă că timp de 42 de ani ei şi-au împodobit bisericile existente şi şi-au zidit altele din temelie.
Biserica noastră se străduieşte să fie tot mai prezentă în societatea românească, atât de divizată şi aproape dezorientată. Prin participările reprezentanţilor Bisericii – profesori, preoţi, monahi – la programele bisericeşti de la radio şi televiziune, prin desele prezenţe ale ierarhilor şi clerului la diferite momente liturgice şi culturale, în şcoli, universităţi, în spitale, penitenciare şi orfelinate, se împlineşte lucrarea misionară, pastorală şi catehetică aşteptată cu interes de credincioşi. Mânăstiri şi schituri sunt refăcute, alele apar ca noi aşezăminte prin vrednicia credincioşilor şi călugărilor. Suntem în discuţie cu reprezentanţi ai armatei spre a introduce şi reactiva clerul militar. Apreciem că Biserica Ortodoxă Română din ţară şi de peste hotare se preocupă de refacerea căilor de manifestare şi propovăduire a voii lui Dumnezeu. Este de înţeles că avem multe obstacole şi neîmpliniri pe care sperăm să le depăşim cu ajutorul lui Dumnezeu.
Ortodoxia este chemată mai urgent decât în trecut să ofere valorile părinţilor ei, a căror gândire din veacurile strălucitoare ale Patristicii este atât de necesară formării personalităţii umane. Din nefericire, Apusul încă nu le cunoaşte sau le ignoră din cauza secularizării în care se zbate de decenii. Nu se apreciază, bunăoară, faptul că românii au constituit poarta de apărare a Europei contra invaziilor neamurilor barbare şi a otomanilor, că ei au apărat cultura şi civilizaţia europeană. Nu cunoaşte îndeajuns jertfele din timpul lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, care au făcut din această ţărişoară, cum spunea Ştefan cel Mare în scrisoarea sa către principii europeni, „Poarta creştinătăţii”.
M-am bucurat că am avut prilejul să răspund acestei invitaţii adresate mie de domnul prof. acad. Augustin Buzura, care şi-a dăruit o bună parte din viaţa şi talentul cu care l-a înzestrat Dumnezeu, talent de mânuitor al cuvântului, al limbii române, slujirii Cuvântului lui Dumnezeu – Logosul – în arta şi cultura noastră naţională, pentru unitatea românilor de pretutindeni, concretizate în reuniuni ca cea de faţă.
Ca slujitor al Bisericii noastre, rog pe Bunul Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii să vă ajute în această osteneală pe care v-aţi asumat-o. Vă rog să transmiteţi şi celorlalţi fraţi şi surori din afara graniţelor că Biserica îi păstrează pe toţi în iubirea ei, bucurându-se că sufletele şi cugetele românilor de pretutindeni vibrează de căldura unităţii credinţei şi neamului în ţinuturile înstrăinate şi va ajuta după puterile ei lucrarea lor sfântă de zidire duhovnicească, culturală şi naţională.
Vă doresc succes la aceste lucrări spre a vă întoarce de aici mai plini de curaj şi mai plini de nădejdi pentru lucrarea foarte importantă pe care o aveţi de îndeplinit în apostolatul pe care vi l-aţi asumat din cuget şi inimă românească.
Dumnezeu să vă binecuvinteze!*
* Cuvânt rostit la Reuniunea românilor din ţările vecine, organizată de Fundaţia Culturală Română la Universitatea din Ploieşti pentru a dezbate tema „Învăţământul şi limba română”, care şi-a desfăşurat lucrările între 22 şi 26 august 1995, Ploieşti, 22 august 1995.