Patriarhul Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea, împreună pentru unitatea Bisericii
Pentru tiparPatriarhul Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea au împărtăşit ideea că Bisericile Ortodoxă şi Catolică „trebuie să contribuie împreună la o misiune care caracterizează cel de al treilea mileniu”, aceea de unitate în şi prin credinţă, după cum atesta declaraţia lor comună adoptată în 2002 la Vatican.
Prezentăm integral Declaraţia comună a Papei Ioan Paul al II-lea şi a Patriarhului Teoctist, data publicităţii la Vatican, la trei ani de la vizita istorică a fostului suveran pontif în România:
„Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei să fie una, aşa cum una suntem Noi. Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârşiţi întru una; şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei aşa cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 22-23).
Cu bucuria profundă de a ne regăsi împreună în cetatea Romei, aproape de mormântul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ne dăm sărutarea păcii, sub privirea Celui care veghează asupra Bisericii Sale şi care ne călăuzeşte paşii; şi medităm încă o dată la aceste cuvinte pe care Sfântul Evanghelist Ioan ni le-a transmis şi care constituie rugăciunea emoţionantă a lui Hristos, înaintea Patimilor Sale.
1. Această întâlnire a noastră este continuarea îmbrăţişării pe care noi am schimbat-o la Bucureşti, în luna mai, 1999, în timp ce în inima noastră mai răsună încă apelul emoţionant: „Unitate, Unitate!”, cu care o mare multime de credincioşi ne-au întâmpinat cu acea ocazie. Acest apel era ecoul rugăciunii Domnului nostru pentru ca „toţi să fie una” (Ioan 17, 21).
Întâlnirea de astăzi reînnoieşte angajamentul nostru de a ne ruga şi lucra pentru a ajunge la unitatea vizibilă deplină a tuturor ucenicilor lui Hristos. Scopul şi dorinţa noastră arzătoare o constituie comuniunea deplină care nu este absorbire, ci comuniune în adevăr şi în dragoste. Această cale este una ireversibilă, pentru care nu există alternativă: este calea Bisericii.
2. Marcate încă de trista perioadă istorică, în timpul căreia s-a negat Numele şi Stăpânirea Mântuitorului, comunităţile creştine din România întâmpină încă, în mod frecvent, astăzi, dificultăţi în a depăşi efectele negative pe care acei ani le-au produs în relaţiile de fraţietate şi de împreună-lucrare, precum şi redescoperirea comuniunii. Întâlnirea noastră trebuie să fie considerată ca un exemplu: fraţii trebuie să se regăsească pentru a se împăca, pentru a medita împreună, pentru a descoperi mijloacele prin care să ajungă la înţelegere, pentru a-şi expune şi explica argumentele unii altora. Îi îndemnăm, aşadar, pe cei care sunt chemaţi să trăiască alături, pe acelaşi teritoriu românesc, să găsească soluţii de dreptate şi caritate. Printr-un dialog sincer trebuie să se depăşească conflictele, neînţelegerile şi suspiciunile apărute în trecut, pentru ca, în această perioadă decisivă a istoriei lor, creştinii din România să poată fi mărturisitori ai păcii şi ai reconcilierii.
3. Relaţiile noastre trebuie să fie oglinda comuniunii adevărate şi profunde în Hristos, comuniune care, fără să fie deplină, există deja între noi. Recunoaştem cu bucurie că avem împreună tradiţia Bisericii nedespărţite, centrată pe Taina Euharistiei, despre care dau mărturie sfinţii pe care noi îi avem în comun în calendarele noastre. Pe de altă parte, numeroşii mărturisitori ai credinţei în vremurile de opresiune şi de persecuţie din secolul ce s-a scurs, care au demonstrat fidelitatea lor faţă de Hristos, sunt un germen de speranţă în dificultăţile actuale.
Pentru a încuraja căutarea deplinei comuniuni, chiar şi în divergenţele doctrinare care rămân încă, este necesar să găsim mijloace concrete, consultându-ne periodic, cu convingerea că nicio situaţie dificilă nu este menită să dureze în mod iremediabil şi că, datorită atitudinii de deschidere către dialog şi a schimbului de informaţii, pot fi găsite soluţii satisfăcătoare pentru aplanarea tensiunilor şi pentru a ajunge la o soluţie echitabilă în problemele concrete. Trebuie să consolidăm acest proces, pentru ca adevărul plenar al credinţei să devină un patrimoniu comun, împărtăşit şi de unii, şi de ceilalţi, capabili să creeze o convieţuire cu adevărat paşnică, înrădăcinată şi fondată pe dragoste.
Ştim bine cum să acţionăm pentru a stabili liniile care să ne conducă opera de evanghelizare, atât de necesară după perioada sumbră a ateismului de stat. Suntem de acord în a recunoaşte tradiţia religioasă şi culturală a fiecărui popor, precum şi libertatea religioasă.
Evanghelizarea nu poate fi bazată pe un spirit de competiţie, ci pe respect reciproc şi pe cooperare, recunoscând fiecaruia libertatea de a trăi după propriile convingeri, în conformitate cu propria apartenenţă religioasă.
4. În dezvoltarea relaţiilor noastre, începând cu Conferinţele Panortodoxe şi cu Conciliul II Vatican, am fost martorii unei promiţătoare apropieri între Răsărit şi Apus, bazată pe rugăciune, pe dialogul în dragoste şi în adevăr, apropiere atât de bogată în momente de profundă comuniune. De aceea, privim cu îngrijorare dificultăţile prin care trece, în perioada actuală, Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxa şi, cu ocazia întâlnirii noastre de acum, ne exprimăm dorinţa de a nu se neglija orice iniţiativă pentru a reactiva dialogul teologic şi pentru a relansa activitatea Comisiei. Avem această datorie, pentru că dialogul teologic va face să devină mai puternică afirmarea voinţei noastre de a adânci comuniunea, în faţa situaţiei actuale de diviziune.
5. Biserica nu este o realitate închisă în ea însăşi: ea este trimisă în lume şi este deschisă către lume. Noile posibilităţi care se creează într-o Europă deja unită şi care îşi extinde graniţele pentru a îmbrăţişa popoarele şi culturile din partea centrală şi răsăriteană a continentului constituie o provocare pe care creştinii din Răsărit şi cei din Apus trebuie să o întâmpine împreună. Cu cât vor fi mai uniţi în mărturisirea Unicului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie, consistenţă şi spaţiu sufletului creştin al Europei, sfinţeniei vieţii, demnităţii şi reconcilierii, valorilor familiei, apărării creaţiei. Europa întreagă are nevoie de bogăţia culturală creată de Creştinism.
Biserica Ortodoxă Română, centru de întâlnire şi de schimburi între tradiţiile bogate slave şi bizantine ale Răsăritului, şi Biserica Romei, care, în componenta sa latină, exprimă vocea occidentală a unicei Biserici a lui Hristos, trebuie să contribuie împreună la o misiune care caracterizează cel de-al treilea mileniu. După expresia tradiţională şi atât de frumoasă, Bisericilor locale le place să se numească Biserici surori. Deschiderea spre această dimensiune înseamnă a colabora pentru a reda Europei etosul său cel mai profund şi chipul său autentic uman.
Cu aceste perspective şi cu aceste intenţii, prin care dăm mărturie comună înaintea Domnului, îl rugăm să ne facă vrednici de a lucra spre zidirea Trupului Său „până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).