Savantul care a marcat o epocă în filologia românească
Pentru tipar;)
;)
Lingvist, doctor habilitat in filologie (1965), profesor universitar (1966), membru corespondent (1961) şi membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1965). Eminent al Învățământului Public (1970), Om Emerit în Ştiinţă (1975), Laureat al Premiului de Stat al Moldovei (1979), doctor honoris causa al Universităţii de Stat din Moldova (1995). Decorat cu „Ordinul Republicii”, Medalia „Dimitrie Cantemir” a Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
Nicolae Corlăteanu s-a născut în comuna Caracui, jud. Lăpuşna (azi rn. Hânceşti). Şi-a făcut studiile primare la şcoala din satul natal şi medii la Liceul „Alexandru Donici” din Chişinău (1934). A absolvit Universitatea din Cernăuţi, Facultatea de Litere şi Filozofie şi Facultatea de Drept (1934-1939).
La începutul carierei sale a fost practicant la Colegiul de avocaţi din Chişinău, apoi a activat în calitate de profesor de limbă şi literatură la şcoala feroviară din Ocniţa (1940). În 1941 se refugiază cu familia în or. Balaşov, reg. Saratov (Rusia), unde activează ca profesor de limbă germană la două şcoli din oraş. În acelaşi an este mobilizat în armată şi trimis la munci agricole într-un colhoz din s. Mikolaevka şi apoi la o uzină militară din or. Nijni Taghil. În 1943, la solicitarea Ministerului Învăţământului al R.S.S.M., este eliberat şi angajat în funcţie de cercetător ştiinţific la Institutul Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice în domeniul Istoriei, Economiei, Limbii şi Literaturii, evacuat pe atunci din Chişinău la Buguruslan, reg. Orenburg.
În 1944, revenit la Chişinău, continuă să activeze la aceeaşi instituţie ştiinţifică, apoi, ca lector superior la Catedra de limbă şi literatură a Universităţii de Stat din Moldova, unde activează timp de 42 de ani, fiind şef interimar al acestei catedre (1946-1949), conferenţiar şi profesor universitar (până în anul 1988).
Pe lângă activitatea didactică îndeplineşte funcţia de şef al Sectorului de limbă şi literatură al Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei Moldoveneşti a A.Ş. a U.R.S.S. (1950-1958), director adjunct al Institutului de Limbă şi Literatură al Filialei Moldoveneşti a A.Ş. a U.R.S.S. (1958-1961), director al Institutului de Limbă şi Literatură al A.Ş.M. (1961-1969), şef al Sectorului de gramatică al aceluiaşi institut (1969-1990), cercetător ştiinţific principal la Institutul de Lingvistică al A.Ş.M. (1991-2005).
Nicolae Corlăteanu şi-a consacrat plenar viaţa ştiinţei şi profesiei de pedagog, făurind opere de pionierat şi de valoare ştiinţifică incontestabilă. Savantul a lăsat urmaşilor o bogată moştenire lingvistică şi o adevărată comoară cultural-spirituală. Aproape că nu e domeniu sau direcţie de cercetare în lingvistică care să fi rămas în afara preocupărilor sale. Diapazonul tematicii abordate este cât se poate de cuprinzător: istoria limbii şi gramatica istorică, lexicologia şi lexicografia, fonetica şi fonologia, morfologia şi sintaxa, romanistica şi limbile neoromanice, derivatologia, sociolingvistica, cultivarea limbii, istoria filologiei. A semnat şi lucrări în domeniul ştiinţei literare şi folcloristicii, precum şi eseuri publicistice şi de bibliografie ştiinţifică. A publicat peste 800 de lucrări ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţei filologice, inclusiv 30 de monografii, broşuri, manuale, dicţionare, îndrumări metodice.
Investigaţiile acad. Nicolae Corlăteanu în problema etnogenezei poporului şi a istoriei formării limbii române conţin un vast volum de informaţii de ordin lingvistic, istoric, etnologic, antropologic etc. Diverse sunt sursele informative explorate: operele istoricilor şi scriitorilor antici, textele şi inscripţiile de limbă latină clasică, mărturiile scrise ale cronicarilor din Evul Mediu, documentele istorice şi actele cancelariilor domneşti.
Importante sunt concluziile la care ajunge savantul în urma acestor investigaţii: romanizarea populaţiei autohtone s-a început cu mult înainte de cuceririle de facto ale Daciei şi a continuat secole la rând şi după părăsirea Daciei de către romani; împăratul roman Aurelian (270-275) a evacuat din Dacia peste Dunăre doar legiunile romane, populaţia băştinaşă continuând să-şi ducă mai departe viaţa pe pământurile natale; geto-dacii au însuşit limba latină şi au adoptat modul de viaţă roman prin contactul direct cu cetăţenii romani stabiliţi în provincie (administratori, militari, negustori, meşteşugari), prin şcoli şi instituţii de cult religios [1, p. 189-196].
Limba română, remarcă acad. Nicolae Corlăteanu, a avut ca bază de formare limba latină vorbită în provinciile romane nord- şi sud-dunărene, pe teritoriul locuit încă din Antichitate de populaţiile trace şi ilire. Geto-dacii, o ramură etnică a tracilor, a imprimat latinei orientale un anumit specific şi colorit local, prin elementele lexicale şi complexul lor sonor păstrate în noul idiom romanic. Timp de câteva secole geto-dacii au însușit limba latină şi au adoptat cultura de sorginte romană. Prin încrucişarea celor două limbi, latina şi geto-daca, o a treia limbă nu s-a creat, a biruit latina ca idiom al unui popor de înaltă cultură şi civilizaţie europeană. După cum se ştie, secolele IV-VIII, datorită modificărilor de structură gramaticală şi componenţă lexicală, a schimbat fizionomia latinei, atribuindu-i noului idiom, de formaţie regeneratoare, un statut etnolingvistic şi etnocultural propriu. Următoarele secole (IX-XIV) au prefigurat sub toate aspectele individualitatea limbii române. Secolele XVII-XIX, după opinia savantului, reprezintă perioada decisivă în formarea şi statornicirea limbii române literare.
Sunt de menţionat şi de apreciat opiniile acad. Nicolae Corlăteanu în multe probleme de lingvistică. Formarea şi dezvoltarea limbii române literaree una dintre problemele capitale ale ştiinţei lingvistice, cercetate de savant în profunzime şi sub multiple aspecte. În viziunea acad. Nicolae Corlăteanu, trei surse principale au stat la baza constituirii şi dezvoltării limbii române literare: a) limba vorbită pe întreg masivul românesc nord-danubiano-pontic: Moldova (inclusiv Basarabia), Muntenia, Oltenia, Transilvania, Bucovina; b) tradiţia lingvistică şi literară (cărţile vechi, cronicile etc.); c) operele scriitorilor clasici. La făurirea limbii literare au contribuit scriitorii şi cărturarii din toate timpurile şi de pe toate meleagurile populate de români: I. Heliade Rădulescu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo, D. Bolintineanu, M. Eminescu, I. Creangă, B.-P. Hasdeu, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă etc. [2, p. 36-41].
Este de remarcat opinia acad. Nicolae Corlăteanu privind limba literară: „limba literară constituie o unitate lingvistică spaţială şi structurală de rang superior, având o răspândire teritorială şi socială generală”. Şi în continuare: „limba literară asigură în modul cel mai adecvat necesităţile de redare a gândurilor şi sentimentelor vorbitorilor unui popor. Ea constituie un diasistem care s-a format în decursul secolelor... şi reprezintă tot ce conţine mai de preţ vorbirea vie şi graiurile locale” [2, p. 10-19, 36-41].
În acest mod, concluzia se impune de la sine: a coborî limba literară la rangul de grai teritorial, cum s-a încercat conform ideologiei regimului de odinioară, pentru a promova existenţa unei noi limbi romanice – aşa-zisa „limbă moldovenească”, deosebită de cea română, înseamnă a substitui întregul printr-o parte a sa, pentru că, în cazul dat, limba literară reprezintă întregul, generalul, iar graiul – o parte a întregului, particularul. Conform logicii, postulatului dialecticii, generalul, fundamentalul, principalul include particularul, individualul, diversitatea.
Operele lingvistice ale acad. Nicolae Corlăteanu au servit drept fundament teoretic şi aplicativ-practic în tratarea multor probleme de actualitate stringentă, acestea referindu-se la statutul limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova, ea servind ca principal mijloc de comunicare interetnică pe teritoriul republicii şi ca factor primordial în procesul integrării şi consolidării societăţii civile la est de Prut. În interpretarea savantului lingvist, limba română literară este expresia identităţii neamului românesc, este factorul unificator al românilor de pretutindeni. Ea ne uneşte pe noi, vorbitorii ei, oriunde ne-am găsi, la vest sau la est de Carpaţi, de la Tisa până la Nistru şi dincolo de Nistru.
Sunt demne de memorizat ideile profunde ale autorului: „limba noastră literară, limba lucrărilor literare şi ştiinţifice, limba documentelor administrative etc. este... una singură şi se numeşte Limba Română, aceeaşi pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistrieni), pentru cei din Banatul sârbesc, din Bulgaria, Ucraina, Rusia, SUA etc. Limba Română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi” [3, p. 5-6]. Este crezul testamentar al omului de ştiinţă Nicolae Corlăteanu.
Un rol de prim ordin în procesul de statornicire a limbii române literare este atribuit de savant operelor scriitorilor clasici şi contemporani. Aici sunt de amintit ediţiile de carte şi studiile: Capitole din istoria limbii literare (1980, în colaborare), Schiţe de istorie a limbii literare (1980, în colaborare), Româna literară în Republica Moldova: istorie şi actualitate (1995). În scopul propagării operelor literare ca principale surse de îmbogăţire şi perfecţionare a limbii scrise, Nicolae Corlăteanu iniţiază editarea micromonografiilor cu genericul „Scriitorii moldoveni în şcoală”.
În 1984 vede lumina tiparului una dintre primele lucrări din această serie – Creaţia lui Ion Creangă în şcoală, ea având ca bază cunoscuta monografie Studiu asupra sistemului lexical din anii 1870-1879 (Contribuţia lui Ion Creangă şi a altor scriitori la valorificarea stilistică a vocabularului contemporan), apărută în 1964. Despre acest studiu prof. Anatol Ciobanu remarcă: „Monografia impresionează prin profunzimea abordării problemelor, prin cunoştinţele autorului în domeniul istoriei literaturii române şi a celei universale, prin caracterul ei instructiv, înscriindu-se în istoria filologiei romanice ca o contribuţie importantă la opera de valorificare a moştenirii clasice” [4, p. 23-24].
Problemele istoriei limbii române, căile de dezvoltare şi procesele evolutive, ce ţin de sistemul şi structura limbii, sunt tratate la cel mai înalt nivel în monografiile şi studiile apărute în diferite perioade de vreme: Începutul scrisului în limba română (1947), Originea fondului lexical de bază (1955), Rolul factorilor sociali în dezvoltarea limbii (1968), Etape ale dezvoltării limbii (1988), Scrisul românesc: începuturile lui (2000) etc. Urmează manualele şi cursurile universitare: Lexicologia (1969, 1982, 1992), Fonetica (1978, 1993), Cursul de limbă literară contemporană (1956), elaborate de unul singur sau în colaborare cu alţi autori (dr. I. Melniciuc, dr. V. Zagaevschi). Studiul despre latina vulgară, editat în ruseşte la Moscova în 1974 (Исследование народной латыни и ее отношений с романскими языками) şi reeditat în româneşte la Chişinău, în colaborare cu doctor conferenţiar Lidia Colesnic-Codreanca, a fost înalt apreciat de specialişti şi rămâne până astăzi o operă de unicat în domeniu.
În anii ’60-’70 ai secolului trecut, ani de grea cumpănă pentru limba noastră, care ajunsese „la margine de prăpastie”, ea fiind vorbită doar în cadrul familiei şi în cercurile restrânse de vorbitori, în sferele oficiale utilizată fiind, după cum se ştie, numai limba rusă, Nicolae Corlăteanu fondează seria de broşuri Cultivarea limbii. Articolele publicate în aceste broşuri elucidau probleme de lingvistică şi de cultură generală, de scriere şi rostire literară, de utilizare corectă a cuvintelor şi expresiilor, îndemnau vorbitorii de rând să însuşească normele limbii, participând astfel la salvarea şi propăşirea graiului matern. Aceleaşi probleme erau discutate şi propagate în cadrul emisiunilor de radio şi televiziune (Grai matern, În lumea cuvintelor, Normele limbii literare), în rubricile din reviste şi ziare, fondate şi susţinute permanent de Nicolae Corlăteanu.
E bine cunoscută opinia savantului în problema raporturilor etnolingvistice şi etnoculturale, în urma cărora limbile trebuie să se îmbogăţească una pe alta, mai ales la nivel terminologic, respingând astfel supremaţia funcţională a unor limbi faţă de altele, referindu-se în special la rolul limbii ruse în funcţionarea şi dezvoltarea limbilor popoarelor mici din fosta U.R.S.S. A fost combătut şi bilingvismul unilateral din republica noastră, arătându-i-se rolul nefast şi daunele pe care le-a adus limbii române şi culturii naţionale. Referitor la împrumuturile din alte limbi, Nicolae Corlăteanu remarcă: „Trebuie să conştientizăm că ceea ce e al nostru, e al nostru, iar ce am luat de la alţii, am acceptat pentru că s-a produs cu asentimentul nostru şi pentru că de multe ori el venea tot de la latini, prin filieră când grecească, când slavă” [5, p. 36].
Părtaşii „moldovenismului”, după cum de asemenea se ştie, învinuiau oamenii de cultură şi, mai cu seamă, lingviştii că ei, chipurile, românizează „limba moldovenească”. De fapt, sublinia Nicolae Corlăteanu, aici nu e vorba de românizare a limbii, nu se poate româniza ceea ce este demult românesc, ci e vorba mai degrabă de reromanizare, iar „a reromaniza înseamnă a romaniza din nou, a pune în circulaţie mijloacele lexicale de origine latino-romanică pentru a crea posibilitatea de redare şi în limba noastră a noţiunilor noi, reclamate de dezvoltarea contemporană socială, economică, culturală etc., înseamnă a introduce termeni ştiinţifici, tehnici ce corespund stadiului actual european şi mondial. Reromanizarea înseamnă în acelaşi timp consolidarea caracterului romanic al limbii române” [5, p. 37].
În multe dintre studiile sale savantul ne atenţionează asupra unor adevăruri de netăgăduit. Limba şi etnia unui popor sunt entităţi veşnice, constante, intacte, independente faţă de dogmele ideologice şi doctrinele politice. Statutul ontologic al limbii şi specificul etnic al unei naţiuni nu se schimbă de la o epocă la alta, de la o stare socială la alta, de la un regim politic la altul. Substituirea de termeni glotici şi etnici nici ea nu se află la cheremul fiecăruia, la voia şi poftele unei formaţiuni politice, fracţiuni sau unor partide, cât de influente ar fi ele într-un moment dat. Românul a rămas român în toate timpurile şi limba română a rămas în esenţa ei, ca sistem şi structură, aceeaşi în toate vremurile, de la constituirea sa şi până în zilele noastre. Limba nu cunoaşte salturi în dezvoltarea sa, transformări de moment, neaşteptate. Statutul limbii nu poate fi revizuit, după cum nu pot fi revizuite formulele şi ecuaţiile matematice, după cum nu poate fi restructurată componenţa chimică a substanţelor, fără a le schimba sau a le lipsi de proprietăţile lor naturale. Nu a existat un popor român, cu o limbă de vechime milenară, până în 1812 şi altul după 1812 sau până în 1944 şi altul după 1944.
Convingerile acad. Nicolae Corlăteanu, în ceea ce priveşte limba şi apartenenţa etnică a populaţiei majoritare din acest spaţiu, sunt bazate pe principii şi argumente ştiinţifice, acestea având temeiuri trainice în specificul şi caracterul ontologic al idiomului şi al etniei poporului român. Opinia opozanţilor însă este de factură subiectivă şi ţine de un capriciu sau o ambiţie personală, dacă nu cumva de indicaţiile unor ideologi sau ale unei formaţiuni politice. Unitatea limbii române, vorbită în întreg spaţiul geografic dacoromân, a fost recunoscută la noi, la est de Prut, în istoricul an 1989, odată cu legiferarea limbii române ca limbă oficială pe teritoriul Republicii Moldova. Consfinţirea prin lege a statalităţii limbii române şi revenirea la grafia latină, veşmântul ei firesc, sunt opţiuni istorice ale românilor basarabeni în lupta lor de Eliberare, Renaştere şi Statornicire Naţională. „Consider că adoptarea legislaţiei lingvistice în 1989 a fost un eveniment ce i-a oferit populaţiei băştinaşe posibilitatea de a-şi redobândi demnitatea de neam şi i-a înlesnit calea spre împlinirea idealului naţional”, remarcă pe bună dreptate acad Nicolae Corlăteanu [6, p. 14].
Reputatul lingvist a optat pentru revizuirea articolului 13 din Constituţie în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în redacţia: Limba oficială a Republicii Moldova este limba română. „Acest lucru nu afectează în niciun fel nici ambiţiile, nici orgoliul cuiva, cu atât mai mult independenţa şi suveranitatea statală a Republicii Moldova... Reformularea cuvenită a articolului 13 din Constituţie va servi drept chezăşie pentru însuşirea unei limbi literare (scrise şi orale) în formele cerute de normele respective cu toată terminologia ştiinţifică, tehnică, culturală, adecvată exigenţelor contemporaneităţii”, remarcă acad. Nicolae Corlăteanu [3, p. 42, 44].
Problemele limbii romane, precum şi cele de lingvistică generală şi romanică au constituit obiectul multor studii şi articole publicate în culegerile şi revistele ştiinţifice apărute peste hotarele republicii. Variată este tematica rapoartelor şi comunicărilor prezentate în cadrul a numeroase congrese, conferinţe şi simpozioane, organizate în principalele centre ştiinţifice din Rusia, România, Bulgaria, Italia, Cehia, Letonia, Lituania, Georgia etc.
Vin să întregească activitatea ştiinţifică a savantului lingvist studiile monografice din ultimii ani. Prestigioasa lucrare Încadrarea lingvistică în realităţile europene [7] tratează probleme de mare actualitate pentru limba română de azi, şi anume înnoirea, îmbogăţirea şi desăvârşirea vocabularului general şi, îndeosebi, a terminologiei diferitor discipline ştiinţifice, tehnice, dar şi literare propriu-zise. „În procesul de prefacere a societăţii, de trecere de la un stadiu social-economic la altul, de dobândire a unor cunoştinţe noi, privitoare la natura omului (microcosmos) şi la cea a lumii inconjurătoare (macrocosm) orice limbă modernă este chemată ca, prin mijloace expresive adecvate, să răspundă acestei necesităţi”, subliniază autorul [7, p. 5]. Aceasta pentru că procesele de integrare europeană privesc atât structura, cât şi suprastructura societăţii, referindu-se nu numai la baza economică, ci şi la cea socială, politico-juridică, ştiinţifică, tehnică, avându-şi fiecare specificul şi diversele sale forme de manifestare.
În monografia Neologismul în opera eminesciană [8] este scoasă în evidenţă contribuţia lui M. Eminescu la constituirea, dezvoltarea şi perfecţionarea limbii literare româneşti. Marele scriitor este considerat drept novator de prim rang nu numai în literatură, în creaţia poetică românească, ci şi în materie de limbă română, prin atenţia sa sporită faţă de mijloacele lingvistice de exprimare a ideilor şi sentimentelor, prin modul de utilizare a cuvintelor şi expresiilor autohtone, alături de cele cu caracter neologic, prin procedeele inovatoare de adoptare şi adaptare la sistemul limbii noastre a noilor cuvinte şi termeni. În această lucrare se analizează procesul general istoric de formare a limbii literare româneşti şi se caracterizează în special originalitatea modului eminescian de a contribui la îmbogăţirea şi actualizarea vocabularului românesc prin intermediul neologismelor cu referire concretă la creaţia poetică, proza literară şi publicistica eminesciană.
Prin manualele şi lucrările sale didactice pentru învățământul preuniversitar, prin dicţionarele, cursurile universitare de lexicologie, fonetică, istoria limbii literare, aşa cum menţionează dr. prof. Nicolae Mătcaş, „N. Corlăteanu s-a aflat totdeauna la catedra creşterii spirituale a neamului românesc necăjit şi oropsit, pe care l-a vrut dezrobit mai întâi de toate prin lumina cărţii” [9, p. 76].
Nicolae Corlăteanu a venit pe lume să caute şi să întroneze dreptatea, adevărul ştiinţific şi istoric despre limba română, despre neamul nostru, şi, dacă le-a găsit, le-a împărtăşit semenilor săi, le-a dăruit generaţiilor de filologi prin învăţătura sa de cărturar şi prin lumina cărţii.
Savant cu renume, pedagog de vocaţie, patriarh al lingvisticii românești, domn al graiului matern, patriot credincios al neamului, cărturar de talie enciclopedică, intelectual de aleasă cultură, om de rară punctualitate şi acurateţe, blajin şi tihnit, înzestrat cu darul făcătorului de bine şi al iertătorului faţă de cei care au greşit – sunt cuvinte de înaltă preţuire, exprimând iubirea faţă de acad. prof. Nicolae Corlăteanu, onorat şi venerat astăzi de discipolii, colegii şi prietenii săi din toate timpurile.
Referinţe bibliografice
1. Nicolae Corlăteanu, Romanizare şi reromanizare, în „Limba Română”, Chişinău, 1999, nr. 3-5, p. 189-196.
2. Limba română este patria mea. Studii. Comentarii. Documente,Chişinău, ed. II-a, 2008, p. 36-41.
3. Nicolae Corlăteanu, Româna literară în Republica Moldova: istorie şi actualitate,în „LimbaRomână”, Chişinău, 1995, nr. 4, p. 5-6.
4. Anatol Ciobanu, Vir doctissimus et magister illustrissimus, în „Limba Română”, Chişinău,2005, nr. 4, p. 23-24.
5. Nicolae Corlăteanu, Testament. Cred in izbanda limbii române, Chişinău, 2010, p. 36.
6. Nicolae Corlăteanu, Încercările de a crea o „nouă” limbă romanică diferită de cea română nu vor da nici un rezultat, în „Limba Română”, Chişinău, 2004, nr. 7-8, p. 14.
7. Nicolae Corlăteanu, Încadrarea lingvistică în realităţile europene,Chişinău, 2001.
8. Nicolae Corlăteanu, Neologismul în opera eminesciană. Creaţia poetică. Proza literară antumă. Eminescu-jurnalistul,Chişinău, 2004.
9. Nicolae Mătcaş, Suflet în sufletul neamului,în „Limba Română”, Chişinău, 1995,nr. 3, p. 76.