Sub cerul apostolatului şi al României Mari
Pentru tiparDeşi am studenţit în aceeaşi perioadă şi în acelaşi perimetru universitar, pe omul de carte Adrian Dinu Rachieru, stabilit în Timişoara după absolvire, l-am întâlnit abia în 1988, într-una din desele sale reîntoarceri acasă, la Soloneţ, reîntoarceri în care era obişnuit şi popasul mai lung sau mai scurt la Suceava. Venise împreună cu scriitorul Daniel Drăgan, atunci redactor-şef al „Astrei” braşovene, în cea mai strălucită perioadă a revistei din istoria sa nouă. Din acea primă întâlnire, mi-a rămas gravat în memorie ataşamentul puternic faţă de părinţi. Pe tatăl său, învăţătorul emerit Ioan V. Rachieru, o legendă a şcolii sucevene, aveam să-l cunosc şi să scriu cu admiraţie despre devotamentul cu care îşi înnobila aşezarea nu numai cu timpul dăruit cărţii şi elevilor ca dascăl şi director al instituţiei care îi poartă azi numele, ci şi cu iniţiative şi implicare în construcţii în folosul semenilor: noi săli de clasă, un monument al eroilor, monografia Soloneţului ş.a. Pe mama, învăţătoarea Felicia Rachieru, nu am văzut-o niciodată, o ştiu doar din povestirile fiului, întotdeauna cu dragoste şi cu grijă pentru viaţa sa în singurătatea văduviei şi apoi a unei vârste înaintate. Am fost împreună la Chişinău şi ţin minte telefoanele zilnice pe care i le dădea şi apoi scurtele sale absenţe din manifestările literare de la miezul zilei, momentul în care ştia că o găseşte în grădină, într-un loc în care avea semnal pentru celular şi în care mama îi aştepta telefonul.
În anul 2011, prezenţi, sosind din Timişoara, Domnia Sa şi universitarul Ioan David, director al unei prestigioase edituri, la un triplex literar la Vatra Dornei la care de asemenea fusesem invitată, am venit împreună spre Suceava, oprind un scurt răstimp în Soloneţ, cât să-i văd casa copilăriei – cu aerul ei sever şi durabil şi cu brazi înalţi în faţă mi s-a părut cea mai frumoasă din sat –, şi cât să urce în cimitirul cu iarbă şi flori fragede şi curajoase în aerul aspru al începutului de primăvară ca să aprindă lumânări la mormântul părinţilor. Cei doi erau în drum, cu portbagajul maşinii plin de volume proaspete, spre Salonul de Carte pentru Copii şi Tineret de la Chişinău.
O călătorie şi aceasta definitorie pentru omul de carte Adrian Dinu Rachieru. Venind dintr-o familie bună, dintr-o lume formată sub cerul apostolatului şi al României Mari, şi-a înţeles viaţa şi scrisul sub imperativul unei misiuni: criticul, istoricul literar, antologatorul, editorul i-a avut permanent în vedere pe scriitorii românilor de pretutindeni, pe românii de pretutindeni într-o manieră eficientă şi însufleţitoare, care l-a înrudit de la început cu un Grigore Vieru, un Mihai Cimpoi sau un Vasile Tărâţeanu. Am să repet ceea ce am spus de atâta ori: nicio editură din România nu a făcut cât Augusta Timişoara, cu Adrian Dinu Rachieru consilier editorial, pentru scriitorii români din nordul Bucovinei (şi din sudul ei!), din Basarabia şi din Banatul sârbesc. Mi-l amintesc, întotdeauna cu nobila povară a cărţilor, urcând la Cernăuţi, mergând la Chişinău, trecând Dunărea la fraţi, la cei atât de mult ai săi şi atât de puţin, din păcate, ai noştri, chemându-i pe unii la alţii, adunându-i, pe cât cu putinţă, pe unii şi pe alţii, să se cunoască, să se citească, să se iubească.
Parcă ieri a trecut pragul ziarului „Crai nou” Suceava (onorat de lunga sa colaborare) împreună cu poetul Pavel Gătăianţu din Novi Sad, cu pictorul Traian Todoran (redactor la secţia de limba română a Televiziunii Novi Sad) şi cu poetul Vasile Barbu din Uzdin. Parcă astă-primăvară am fost la Salonul de Carte de la Chişinău, împreună cu Domnia Sa şi cu poetul Emilian Marcu. Dar sigur n-a fost nici ieri, nici astă-primăvară, timpul zboară pe negândite, Adrian Dinu Rachieru a ajuns de acum la o asemenea vârstă şi mai ales la o asemenea bogăţie de cărţi şi de fapte bune încât omagiul se impune. Şi se desăvârşeşte cu evocarea unui gest grăitor. Era în aprilie, cu vreun deceniu în urmă, şi Claudia Balaban, directoarea Salonului de Carte de la Chişinău, prefaţând cu un mic bilanţ punctul culminant şi încheierea impresionantei manifestări, a menţionat, printre altele, şi dificultatea (inclusiv materială) a pregătirii acesteia, prilej să le mulţumească celor care au sprijinit-o. Participarea internaţională extraordinară, ca şi numărul impunător al cărţilor aduse pentru lansare sau pentru o primă vizionare aici, crescuse previzibil miza premiilor aşteptate cu nerăbdare. Şi de obiceiul (mai puţin existent în România) al unui „plic”, alături de diplomă, destul de consistent pentru bucuria scriitorului mai niciodată apreciat şi din acest punct de vedere. Nu-mi amintesc cu ce carte personală, pe lângă mulţimea celor ale basarabenilor editate de Augusta, venise atunci domnul Adrian Dinu Rachieru, dar nu am cum să uit furtuna de aplauze pe care a stârnit-o întâi numele lui ca laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi apoi precizarea pe care a făcut-o urcând pe podium că donează premiul organizatorilor, contribuţie la pregătirea următoarei ediţii a Salonului.
Acesta este omul, omul cărţii, scriitorul român din Soloneţul Bucovinei Adrian Dinu Rachieru, aşa cum, atâţia dintre noi, îl cunoaştem: patriot, aristocrat, un intelectual rar, nerăpus şi de neînfrânt, nici de relele vremii, nici de propria luciditate, în misiunea în care şi-a angajat viaţa şi scrisul. O misiune întregitoare.