Amintiri din hristosferă, un superlativ al lucidităţii
Pentru tipar;)
Recentul tom Amintiri din hristosferă, semnat de Vasile Andru şi apărut anul trecut la Editura Antet din Bucureşti, are forţă şi coerenţă, deşi aparent este construit din amintiri disparate. Aerul sapienţial şi aroma de creştinism sunt elementele care conferă un fel personal cărţii de faţă, amprentă recognoscibilă pentru scriitura autorului bucovinean, „un spirit din categoria rară a lui Deepak Chopra”, potrivit afirmaţiei istoricului şi criticului literar Marian Popa.
Cum suntem, până la urmă, şi suma tuturor întâlnirilor de care am avut parte, Vasile Andru ne relatează câteva din multele contacte umane pe care, de-a lungul anilor, le-a avut în diverse călătorii întreprinse în lumea largă. Mai mult, vizitele în anumite ţări de pe mapamond sunt pentru autorul Amintirilor din hristosferă un pretext pentru a realiza portretele unor personalităţi memorabile, care au influenţat, într-un fel sau altul, spaţiul respectiv. Prin urmare, tuşele lui Vasile Andru au subtilitate retorică şi expresivitate, profilurile construite aducând profit indiscutabil oricărui lector.
Aflat la Tokyo, în septembrie 2010, autorul volumului ţine să vorbească despre binecuvântarea dată Ţării Soarelui Răsare de către Monseniorul Ghika, un călător mistic, cu o barbă albă, de patriarh carpatic. Ajuns în Japonia cu ocazia instalării unei mănăstiri carmelite şi aflând că împăratul Hirohito era mâhnit că nu poate avea descendenţi masculini, înaltul prelat îl va binecuvânta pe acesta făcându-i semnul crucii pe frunte şi rostind: „Să te binecuvânteze cel Atotputernic”. Şi: „Fie ca numele tău să dăinuie şi să ţi se nască un fiu”. Şi asta în condiţiile în care i s-a explicat în prealabil că un astfel de gest reprezintă un delict din moment ce împăratul este considerat a avea origine divină, fiind una cu Dumnezeu în ipostaza sa de fiu al lui Amaterasu, zeitate a soarelui şi a luminii în şintoism. Pe lângă faptul că împăratul Japoniei a încuviinţat intenţia părintelui catolic, interesant este şi faptul că, în acelaşi an, pe data de 23 decembrie, monarhului i s-a născut un băiat. Este vorba despre actualul împărat al Japoniei, Akihito.
În sfârşit, Vasile Andru mai istoriseşte că Monseniorul Ghika va face şi o a doua călătorie în spaţiul unde s-a inventat haiku-ul, în scopul de a susţine şi de a da importanţa cuvenită aşezămintelor medicale întemeiate de prietenul său, preotul-medic Totzuka, un japonez încreştinat, pe care l-a cunoscut la Paris, în casa filozofului Maritain. Japonezul înfiinţase mai multe instituţii medicale în Tokyo şi prin împrejurimi, precum şi un ordin religios, „Asociaţia Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan”. Într-unul dintre spitale, o leprozerie, preotul catolic român, cu studii inclusiv de medicină, va săvârşi liturghia de Crăciun. Mai târziu, el însuşi va povesti, susţine Vasile Andru, cum i-a împărtăşit pe leproşi, simţind în ei puterea sfintei taine a euharistiei şi cum în trupurile lor ruinate de boală a aflat că „stăteau suflete de sfinţi”.
Concluzionând, scriitorul bucovinean va sublinia că rostirea şi lucrarea Monseniorului Vladimir Ghika sunt argumente despre cuvântul-faptă, adică acel cuvânt purtător de duh, teoforic, al celor harismatici care schimbă destine.
Fraza preacucernicului părinte, beatificat de Vatican, „Vei fi frumos şi impalpabil ca un jurământ care-şi pune pecetea pe viitor”, i se pare a fi lui Vasile Andru cheia sorţii Monseniorului Ghika.
De la un capăt la altul al cărţii, pe tot parcursul Amintirilor sale, cu naturaleţe şi acuitate, autorul va elabora veritabile teritorii de analiză. Astfel, ajunge să explice şi ce înseamnă să te situezi în hristosferă, sintagmă care i-a fost inspirată de antropologul mistic Theilard de Chardin. „A fi în hristosferă nu este o indicaţie confesională [...]. Este [...] indiciul conştiinţei nemărginite, despuiate de ego”, aflăm de la Vasile Andru. Conform Codului lui De Chardin, hristosfera este al patrulea stadiu de evoluţie cosmoteandrică (cosmos – divinitate – om), punctul sau câmpul spiritual omega spre care converg toate, şi omul, şi universul, conştiinţa nemărginită, infinită. Într-un cuvânt: cerul.
Urmărind să pună în discuţie ceea ce nu poate fi măsurat, profunzimile existenţei, complexa problematică umană, o face fără să recurgă la niciun fel de poncife, textele sale deopotrivă captivând şi provocând cititorul. Şi cum oare să nu îţi stârnească interesul, spre exemplu, o întâlnire cu Maica Teresa la Calcutta, cum de altfel se intitulează una dintre naraţiunile acestei cărţi. Insistând asupra distanţei dintre om şi mitul său, Vasile Andru ne va descrie apariţia Maicii Teresa după cum urmează: „[...] cu simplitate şi cu o expresie de bunătate rustică. A apărut fără fast şi fără protocol. Este desculţă. Scundă, fragilă şi desculţă. M-a frapat să văd picioarele acelea mult umblate, cu degetul mare proeminent, depărtat de celelalte. Îndoită de spate. Ochii foarte vii, dând o mare lumină feţei sale”. Întrebată „despre viaţa ei minunată şi despre taina misiunii sale”, i-a răspuns „cu multă simplitate că viaţa ei este obişnuită, iar taina ei este mila şi dragostea”. „Da, un om obişnuit, cu o credinţă neobişnuită, cu mare putere de convingere, cu har. A fost numită Maica Teresa a Milei. Tot un miracol este şi darul ei de a sădi speranţa. De a face din speranţă o energie a mântuirii, a răscumpărării”, adaugă autorul în finalul evocării amintite, încredinţat că, în chip esenţial, „minunea vieţii ei a fost puterea de a polariza binele abundent”.
Fără să-şi ordoneze cronologic Amintirile din hristosferă, de la întâlnirea cu Maica Teresa, care a avut loc pe data de 25 aprilie 1992, în Sâmbăta Mare, se va întoarce în aprilie 1984, la Moscova, unde a petrecut Sărbătorile Pascale, invitat fiind la un simpozion de literatură. Aici, la Casa Scriitorilor, l-a cunoscut pe Cinghiz Aitmatov, cel care a descris fenomenul mancurtizării în romanul O zi mai lungă decât veacul. Acesta „avea o statură impunătoare, osoasă, colţuroasă, de om coborâtor din triburi nesupuse despre care a scris”, schiţează Vasile Andru portretul marelui scriitor kirghiz.
A doua şi ultima parte a cărţii autorul o rezervă pentru a povesti sufletul românesc. Ţinând o conferinţă la Melbourne, Vasile Andru va preciza: „Pentru cei din emigraţie, limba română este fapt de identitate, de memorie abisală, de personalitate”. În acelaşi context, va afirma că limba română are sacralitate şi hieratism. „Trăirea religioasă conferă hieratism limbii şi, prin ea, minţii. Popoarele creştine au minţi creştine. [...] Hieratismul limbii române se mai păstrează astăzi în câteva enclave, în zone izolate, necorupte. Aceştia menţin româna la sacralitate. Părinţii voştri provin oare din asemenea enclave? Redescoperiţi-le. Bucovina, Ţara Lăpuşului, Ţara Loviştei... Şi mai sunt, peste tot, uneori tăinuite, alteori uitate. Sacralitate are limba în care s-au scris opere inspirate de înţelepciunea divină. În română s-au scris astfel de opere? Epistolele lui Calinic de la Cernica, textele călugărului Gherasim Putneanul de la Roman. Dar şi opere muzicale, divin inspirate, precum acel Magnus Cantus Caelestis de Ioan Căianu Valachus (sec. 17) de la Mănăstirea Şumuleu din Ardeal, lucrare considerată «logos cântat»”, explică semnatarul Amintirilor din hristosferă.
Într-o altă conferinţă, la Barcelona, narată în volumul de faţă, va aborda tema identităţii în contextul globalizării. Răspunzând la întrebarea „De ce este folositor să-ţi păstrezi identitatea?”, cărturarul va arăta că: „Este folositor [...] pentru sănătatea psihică, pentru echilibrul psiho-afectiv. A-ţi îngriji rădăcina înseamnă că nu vei fi un dezrădăcinat, chiar dacă te-ai smuls din solul natal. Ştim cât rău psihic aduce dezrădăcinarea, ştim că poate fi, aceasta, sursă de prăbuşiri interioare. A păstra un mediu românesc, cu o identitate firesc exprimată, înseamnă a evita trauma dezrădăcinării, oriunde ne-am afla. Rădăcina este sursă de putere. Sursă de coeziune. De aceea, chiar în epoca globalizării, adică a egalizării tuturor la un nivel de stereotipă civilizaţie (capitalistă, de consum, să zicem), iată, chiar în aceste condiţii, este foarte actuală ştiinţa genealogiilor, a originilor, a identităţii etnoculturale”. Tot privitor la tema identităţii, în ultima evocare a cărţii, datată Sydney, 31 martie 2010, Vasile Andru ni-l plasează în prim-plan pe Eminescu: „În casele de emigranţi români prin care am intrat, am văzut că este nelipsit un volum de poezii de Eminescu. Am văzut şi volume noi, dar şi ediţii interbelice, în Editura Fundaţiei Regale, carte rară astăzi. [...] De ce această opţiune Eminescu? Pentru noi el este un document psiho-etnic (memoria originii); dar înseamnă şi premisă de integrare (adică: vindecarea rănii ruperii de origini). Este temeiul unui act bipolar, de idealism şi eficienţă. El este fapt de identitate: el rezumă acel acasă, acel arhetip al patriei lăuntrice. Omul fără identitate, fără memoria rădăcinilor este slab, este un învins”. Pe de altă parte, opinează autorul, Eminescu ne ajută nu doar să ne definim etnic, „dar şi să ne articulăm la universal, la planetă, la condiţia de convieţuire multietnică, aici, în dominionul englez. Temele universal-umane din poezia sa activează în noi un sentiment tonic al apartenenţei universale. Şi asta ne ajută la integrare în noul spaţiu în care ne-am strămutat. Arta genială este şi o tămăduire de trauma dezrădăcinării. O articulare la un destin universal”.
Aşadar, Amintiri din hristosferă este o carte de raftul întâi, pe care aş cataloga-o drept un superlativ al lucidităţii, o scriitură sapienţială sporitoare.