Pacea de la Bucureşti din 1812: însumarea unor concluzii1
Pentru tipar „Pune un hotar, stăpâne, nenorocirii noastre!
Ajungă sfinţiei-tale atâta jertfă!
Ajungă atâta risipă, atâta jaf la vulturi!
Din mana bietei ţări şi din carnea noastră!”
Gala Galaction (1912)
Conform tratatului de pace, încheiat în urma confruntării militare din anii 1806-1812, între cele două mari imperii – otoman şi ţarist – s-a sfârşit încă un lung şi plin de suferinţe război ruso-turc, iar odată cu el s-a stabilit şi noul hotar al Rusiei.
Expansiunea politică şi militară a Rusiei în Balcani şi eforturile Porţii Otomane de a-şi menţine dominaţia în bazinul nordic al Mării Negre şi în spaţiul Carpato-Danubiano-Nistrean, conjugate cu poziţiile marilor puteri europene – Franţa şi Anglia (aflate în constantă creştere militară şi influenţă politică directă asupra părţilor beligerante) – s-au soldat cu grave consecinţe pentru Moldova. Tratatul de pace ruso-turc, semnat la 16 (28) mai 1812 la Bucureşti, la Hanul lui Manuc, după lungi discuţii şi tocmeli, prevedea, conform stipulaţiei din articolul nr. 4, ca frontieră între cele două imperii să devină talvegul râului Prut. Hotar arbitrar, ce poate fi considerat rod al ambiţiilor părţilor beligerante, ce dezmembra în jumătate o ţară, un popor. La baza acestei decizii imperiale a fost pusă din capul locului înţelegerea principială de a se desemna noul hotar într-un mod autoritar şi abuziv – pe „un fluviu care să merite să fie hotar între cele două părţi”2.
Astfel, soarta poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi Istanbul, s-a hotărât, în mare măsură, la masa negocierilor ruso-otomane ce au avut loc la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se drepturile moldovenilor şi obligaţiile atât din partea puterii suzerane, cât şi din partea celei protectoare: „Basarabia fiind... transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia”3.
Tactica diplomaţiei otomane de a tergiversa tratativele şi de a exploata la maxim încordarea raporturilor franco-ruse, păstrându-şi propriile interese, precum şi tactica ţarismului de a cuceri şi menţine un teritoriu cât mai mare, eliberându-şi, totodată, cât mai repede armata imobilizata la Dunăre, au avut drept rezultat acceptarea, în fond, a unui compromis (faţă de poziţiile iniţiale ale părţilor beligerante) exprimat prin fixarea noului hotar pe „trupul viu” al Principatului Moldovei, ceea ce însemna scindare, deoarece potenţialul uman şi economic al Moldovei era, practic, înjumătăţit. Potrivit unui document otoman de la acea vreme, „jumătate dintre supuşii plătitori de gizie4 ai Principatului Moldovei se află în partea de dincolo (stânga – V.M.) a Prutului”5.
Imperiul Rusiei, care promova abil o politică expansionistă în sud-estul Europei, şi-a realizat, la 1812, doar parţial planurile mult râvnite, deoarece Constantinopolul (numit de turci Istanbul) şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele rămâneau a fi scopul măreţ, nicicând uitat şi pas cu pas apropiat. Dar ţarismul a cucerit la acea etapă gurile Dunării (braţul Chiliei), dezmembrând străvechea Moldovă. Teritoriul istoric moldovenesc dintre Prut şi Nistru era anexat la Rusia ţaristă, care n-avea niciun drept (fie etnic, istoric, geografic sau politic) asupra acestui pământ. Vorbind despre această anexare, în contextul analizei politicii externe a Rusiei, Friedrich Engels menţionase just că „Basarabia era populată de români..., iar aici nici vorbă nu poate fi de reunirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă numele de ruşi, aici avem de-a face cu o cucerire violentă a unui teritoriu străin, pur şi simplu, cu un jaf ordinar”6.
În virtutea ştirbirii continue a statutului suveranităţii sale politice externe, în componenţa Imperiului Otoman, Moldova în această situaţie dramatică nu era subiectul, ci obiectul politicii europene. Fiind supusa Porţii Otomane, sub regimul turco-fanariot, ea a fost exclusă la acea etapă decisivă din procesul soluţionării chestiunilor legate de raporturile internaţionale, în special a problemei orientale, fapt ce a determinat în mod tragic destinul său istoric. Dacă vom ţine cont şi de faptul că raialele din sudul Moldovei (Basarabia) şi ţinutul Hotin către începutul conflictului militar ruso-turc din 1806-1812 se aflau sub ocârmuirea directă a autorităţilor otomane, atunci s-ar putea spune, într-un anumit sens, că acest teritoriu a fost „eliberat” de sub stăpânirea turcească şi acaparat nemijlocit de la Imperiul Otoman. Dar, deoarece pământurile menţionate (transformate în raiale) au făcut din vechime, sub toate aspectele, corp comun, fiind parte integrantă a Principatului, aparţinând din punctul de vedere al dreptului istoric Statului Moldovenesc – fapt reconfirmat chiar şi de Rusia, care a retrocedat Moldovei aceste teritorii la 18077 (unde prin ispravnicii numiţi se restabilise puterea juridică şi cârmuirea Divanului), este corect să se afirme cu certitudine că Basarabia, la sigur, a fost acaparată integral de la Moldova.
Tocmai de aceea Mihai Eminescu sublinia: „Basarabia... în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta Otomană, dar în realitate răpită de la legitimul şi adevăratul său proprietar, care era Moldova”8.
Acest fapt a fost confirmat mai târziu de însăşi diplomaţia europeană, deoarece, după înfrângerea Rusiei în războiul din Crimeea, trei judeţe basarabene – Ismail, parţial Cahul şi Akkerman (peste 5 mii km2 şi o populaţie de circa 128 mii de oameni) au fost retrocedate stăpânului său legitim. „Este important de relevat, scria în legătură cu aceasta marele diplomat român Nicolae Titulescu, că Basarabia, cedată de Turcia în 1812 Rusiei, a început să fie restituită parţial în 1856 de către concertul european Principatelor Unite, şi nu Turciei”9.
Românii din aceste străvechi ţinuturi moldoveneşti au participat la Actul Unirii Principatelor Române (1859) şi formarea statului unitar – România. Dar, reparându-se astfel, măcar şi parţial, dreptatea istorică, peste 22 de ani, în urma războiului pentru Independenţă din 1877-1878, drepturile românilor din nou au fost grosolan încălcate de către Congresul de la Berlin (1878), reanexându-se aceste judeţe Imperiului vulturului bicefal.
Referitor la statutul „oblastei”, iar ulterior al „guberniei” Basarabia, menţionăm că între anii 1812-1828 ea a avut anumite drepturi de autonomie: autoadministrare internă laică şi bisericească, juridică, ba chiar şi unele libertăţi economice (vama comercială de pe Nistru fiind păstrată până la 1830)10. Lichidarea în 1828 a autonomiei ţinutale, unificarea şi centralizarea birocratică a sistemului de administrare, ignorarea făţişă a tradiţiilor şi specificului naţional, desfăşurarea procesului violent de rusificare, manifestat sub multiple forme, s-au soldat cu stabilirea regimului colonial de oprimare naţională. Iniţierea şi dezvoltarea mişcării naţionale serveşte ca un argument în plus în acest sens.
Generalizând, putem susţine că actul nefast săvârşit la 16 (28) mai 1812 la Hanul lui Manuc prezintă o încălcare de către ţarism a angajamentelor declarate în repetate rânduri şi asumate în calitate de „ocrotitor” al creştinilor din Principate, care, în virtutea situaţiei concrete istorice, sperau să vadă în Rusia ortodoxă un sprijin în lupta împotriva dominaţiei otomane şi care au suportat mari greutăţi, acordând Rusiei asistenţă în timpul numeroaselor războaie ruso-turce (cazarea şi întreţinerea trupelor ruse, transportul muniţiilor etc.). Or, lupta cu arma în mâini a miilor de volintiri nu a vizat independenţa ţării?
De menţionat că ţarismul, de fapt, şi-a arătat intenţiile adevărate şi metodele sale în atingerea scopurilor propuse încă înainte de a-şi anexa Moldova dintre Prut şi Nistru. Astfel, atitudinea Rusiei faţă de românii din Principatele ocupate s-a manifestat întru totul în politica sa internă, promovată în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812. Politica imperială a Rusiei s-a reliefat clar deja atunci, când erau aşteptate anumite schimbări de regim în timpul ocupaţiei militare ruseşti, cu atât mai mult că, după cum sublinia A. D. Xenopol: „ruşii voind să le încorporeze desăvârşit în împărăţia lor, era firesc lucru de le înfăţişa în perspectivă a altfel de ocârmuire decât aceea pe care o suferise sub stăpânirea turcească”11.
Practic însă, creşterea excesivă a prestaţiilor şi noilor contribuţii băneşti şi materiale din partea administraţiei ruseşti depăşeau cu mult birul plătit Porţii Otomane. Contribuţiile Moldovei, după calculele vistieriei, se urcase de la 3 mln. de lei, cât fusese înainte, la 8 mln., iar cele din Tara Românească „se sporise pe cinci părţi”12. Mii de braţe de muncă erau folosite în modul cel mai necruţător. Astfel, din numărul de 2 mii de lucrători folosiţi la cetatea Hotinului, 400 au decedat în câteva zile13.
Transporturile militare şi îndeosebi cazarea trupelor rosiene erau o adevărată năpastă pe capul populaţiei Principatelor. Şi cu cât se apropia vremea evacuării armatei ţariste din Principatele Române, cu atât asuprirea lor devenea mai simţitoare. La 25 martie 1812 ruşii au cerut Divanului Moldovei 70 mii de sferturi14 de grâu şi orz, iar Divanul Ţării Româneşti era obligat să furnizeze 15 mii de căruţe şi o contribuţie extraordinară de 30 piaştri15 de familie16. Neobişnuit de crudă era purtarea lor faţă de ţărani, pe ai căror umeri cădea tot greul. Când s-a atras atenţia lui Kutuzov asupra faptului că ţăranilor li s-a luat tot ce mai avusese şi că acum nu le-a mai rămas nimic, generalul rus a răspuns crud şi rece că le-au mai rămas încă „ochii ca să plângă”17. Chiar şi împăratul Alexandru I a fost nevoit să-i declare lui P. V. Ciceagov, în primăvara anului 1812: „Nu mai pot suporta asemenea orori!”, deoarece „excesele trupelor noastre în Moldova şi Ţara Românească i-au exasperat pe locuitori, neglijenţa şi intriga domnesc în privinţa asta”18. Prestaţiile şi abuzurile n-au contenit până la plecarea definitivă a trupelor ruseşti, înseşi oficialităţile ruse recunoscând, la 1813, că „această ţară... jefuită şi pustiită de operaţiile militare din anii 1806-1810, prezintă un pustiu vast şi nepopulat”19.
Faptul că greutăţile războiului ruso-turc din anii 1806-1812 au căzut pe umerii poporului şi au avut urmări nefaste pentru economia Principatelor Române ocupate este confirmat şi de raportul administraţiei ruse din 17 martie 1813, în care se subliniază că scutirea de impozite a populaţiei din ţinut pe o perioadă de trei ani a fost acordată nu doar în virtutea respectării condiţiilor tratatului de pace de la Bucureşti, ci şi „...în scopul de a aduce locuitorilor Basarabiei o uşurare, destul de necesară la terminarea războiului de şase ani, pe parcursul căruia ei au suportat multe greutăţi fără murmur şi cu sârguinţă în folosul Rusiei”20.
Drept mărturie elocventă a atitudinii românilor faţă de armata de ocupaţie către sfârşitul acestui război constituie însăşi reacţia poporului, manifestată în octombrie 1812, când au plecat ultimele trupe din Principate. Căci „nu se putea descrie bucuria de care fu cuprinsă poporaţiunea Bucureştilor, când văzu că este mântuită de jugul ruşilor. Chipul în care poporul îşi manifesta mulţumirea n-a putut să fie pe placul consulului rus L. Kirico – păpuşi în uniformă de ruşi şi împlute cu paie fură primblate prin oraş, stropite cu noroi şi apoi arse. Această bucurie ţinu trei zile, în timpul cărora oraşul fu frumos luminat şi pretutindeni se slobozeau focuri din puşti şi pistoale”21.
În aşa mod, Ţara Moldovei „întru această epocă de şase ani, călcându-se de oşti nesfârşite rosieneşti, după cum descriau boierii moldoveni într-o anaforă către domnul Scarlat Al. Callimachi la 2 octombrie 1812, şi făcându-se priveliştea războiului”, iar moldovenii „slujind, muncind cu mâinile şi cu dobitoacele, cu păgubire din toate părţile, până la îngenunchierea sa”22, pentru ca până la urmă să fie răsplătiţi prin raptul ţinuturilor Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin, parte din Iaşi şi Basarabia propriu-zisă (Bugeacul) – teritoriu ce cuprindea o suprafaţă de 45.630 km2, ce era cu 7.400 km2 mai mult decât ceea ce rămăsese sub oblăduirea domnului Moldovei23. Radu Rosetti, la 1914, menţionase că Moldova dintre Prut şi Nistru avea o întindere de 45.600 km2, iar cea dintre Prut şi munţi numai 38.221 km2.24
Autocraţia ţaristă a „deosebit... din trupul Moldovei, – precum deplângeau boierii pământeni înstrăinarea patrimoniului naţional în acel an tragic, – partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei şi împuternicirea, ... îndemânarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirii lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune... poate... mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot câmpul şi inima ţării”25. Această parte a Moldovei numără cinci cetăţi: Hotin, Bender (Tighina), Ismail, Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă), 17 oraşe şi târguri, 683 sate26.
Referitor la numărul populaţiei Moldovei dintre Prut şi Nistru către anul 1812 – aceasta rămâne a fi o problemă discutabilă în istoriografie. Există informaţii şi opinii contradictorii, fapt ce nu ne permite să ne exprimăm categoric în această privinţă. Menţionăm doar că în Principatul Moldovei, conform calculelor statistice efectuate de P. G. Dmitriev (Pavel Dimitriu) pe baza datelor recensămintelor din anii 1772-1774, erau aproximativ 142.600 de gospodării27. Aceasta ar presupune o populaţie de nu mai puţin de 700 mii de oameni. Iar în anii 1772-1803 s-a observat o creştere considerabilă a numărului populaţiei – aproximativ cu 18%28. În Principat a avut loc, de asemenea, şi o creştere a densităţii populaţiei – de la 7,7 oameni la 1 km2 în anul 1774 până la 11,8 oameni în 180329.
Conform datelor statistice ale administraţiei militare ruse, care a efectuat în 1809 un recensământ al populaţiei în Principatele Române, în „Moldova şi Basarabia” (adică în raialele din sudul Moldovei) erau 29 de oraşe însemnate şi 2.193 de târguşoare şi sate cu 2.312 biserici de mir în ele şi 814.605 „suflete de parte bărbătească şi femeiască”30.
Teritoriul anexat la 1812 de către Rusia ţaristă însuma, conform unor date, „doar creştini de genul masculin mai mult de o sută de mii, în afară de evrei, care-s foarte mulţi în oraşe şi sate” (P. Kuniţki)31 240 de mii (A. Zaşciuk) sau 334 de mii de oameni (A. Skalkovski)32.
În documentul privind „guvernarea temporară a Basarabiei”, semnat la 23 iulie 1812 de către P. V. Ciceagov, atestăm date statistice (incomplete) despre 43.160 de „locuitori”33 sau mai exact – capi de familii (ce ar alcătui, reieşind din media de 5 oameni într-o familie, aproximativ 215.800 de oameni, cotă mult prea joasă). Conform altor date statistice militare ruseşti (mai complete), aici erau 51.121 de familii34. Pe când în volumul I al Istoriei R.S.S. Moldoveneşti se vehiculează cifra de 240 de mii de oameni35. În Istoria R.S.S. Moldoveneşti din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre numărul populaţiei către 1812 este considerat ca fiind de 250-275 de mii36.
După cum s-a atestat în lucrările consacrate problemelor demografice, numărul minim, care poate fi acceptat, al populaţiei teritoriului nou-cucerit la 1812 de către Rusia ţaristă este de 255.600 de oameni. Dar şi această cifră este micşorată, întrucât populaţia, după cum susţine V. M. Kabuzan, atingea cota de 300 de mii37. Dinu Poştarencu, analizând în mod special dinamica populaţiei Basarabiei în perioada ţaristă, a ajuns la concluzia că acest număr trebuia să fi fost, către 1812, mai mare de 300.000 de oameni38. Probabil că datele sus-numite nu pot fi exacte, deoarece, după cum consemna şi P. Svinin, moldovenii priveau cu suspiciune recensămintele populaţiei, considerând că acestea se efectuează „pentru a fi daţi în recruţi sau în robie la moşieri, fapt de care ei cel mai mult se temeau”39.
La cele expuse mai adăugăm că potrivit unor informaţii de arhivă, publicate în presa de la Chişinău (din documentele semnate de comandantul suprem al Armatei Dunărene – amiralul P. V. Ciceagov), populaţia Moldovei dintre Prut şi Nistru la timpul anexării constituia 340 mii de locuitori40.
Deja către 1816, conform datelor prezentate de P. Svinin, numărul populaţiei în această regiune se estima la 73.704 familii41 (ceea ce ar alcătui aproximativ 368.520 de oameni). Iar în afară de cele cinci cetăţi amintite, el mai numeşte zece orăşele mici: Chişinău, Orhei, Bălţi, Teleneşti, Soroca, Otaci, Briceni, Lipcani, Făleşti, Reni (sau Tomarovo), considerând că numărul localităţilor este de 90442.
Se indică, totodată, că numărul populaţiei nu poate fi considerat întru totul exact (din cauzele expuse mai sus) şi se menţionează o creştere esenţială a numărului moldovenilor care au emigrat peste Prut din cauza „greutăţilor prestaţiilor şi asupririi”, astfel încât „la începutul anului 1814 din aceste motive cea mai mare parte a locuitorilor era gata să fugă în partea turcească a Prutului”43.
În anul 1817, din porunca deplin împuternicitului locţiitor al oblastiei Basarabiei, A. N. Bahmetev, s-au executat două lucrări însemnate: 1) locuitorii provinciei au fost aduşi „ca să săvârşească jurământul credinţei pentru adevărata supunere către pristolul împărăţiei Rosiei”; 2) o „lămurită catagrafie di numărul tuturor locuitorilor, cu osebire treptelor, după forma dată...”44. Acţiuni care, deşi cu o anumită întârziere de la actul anexării din 1812, se înscriu întru totul în „albia firească” a procesului de colonizare continuă a noilor pământuri de către autocraţia rusă. Prin jurământul dat fiecare locuitor făgăduia şi jura „întru tot puternicul Dumnezeu, înaintea sfintei Evanghelii sale, precum că voiesc şi sunt datoriu (către împărat)... cu credinţă şi fără făţărie a sluji şi întru toate a mă supune, necruţând viaţa mea până la cea mai de pre urmă picătură a sângelui, şi toate dreptăţile şi Pronomiile... a le păzi şi a le apăra... şi orice taină mi să va încredinţa tare o voi păzi... şi pentru interesul meu, pentru hatârul rudeniei, a prieteşugului, şi pentru vreo vrajbă împotriva datoriei mele, şi a giurământului nu voiu urma...”45.
Rezultatele acestei prime catagrafii a „Oblastiei Basarabia” s-au dovedit a fi destul de concludente. Către 1817, conform recensământului efectuat în cele 8 judeţe basarabene, aici erau 92.946 de gospodării (dintre care 87.924 aveau capi de familie – bărbaţi, şi 5.022 – văduve). Iar împreună cu cele 3.580 de familii din Chişinău şi ale boierilor din alte localităţi, care au depus acolo jurământul, numărul lor ajungea la 96.526 de familii46; reieşind din alte date (L. T. Boga), aici erau 98.526 de capi de familie. Există o discrepanţă statistică la unii autori – cifra locuitorilor variind: 492.630, 491.679 sau 491.904 persoane47.
Catagrafia oficială din 1817 permite o evaluare aproximativă a naţionalităţii acestor locuitori. Pe lângă moldoveni, după cum recunoşteau şi autorităţile ruse chiar la 1813, care alcătuiau „populaţia băştinaşă”48, erau şi locuitori de alte naţionalităţi (ucraineni, evrei, greci, ruşi, bulgari, ţigani ş.a.).
Ion Nistor, prezentând structura etnică a celor 482.630 de suflete49, care au fost înregistrate în Basarabia către 1817, atestase estimativ 86% de moldoveni, 6,5% ucraineni, 4,2% evrei (incluşi doar parţial), 1,5% ruşi, 0,7% greci, 0,5% de bulgari şi găgăuzi, omiţându-i pe ţigani ş.a.50. Conform acestor date – la 1817 –, populaţia minoritară din Basarabia, care nu constituia decât 14% din întreaga populaţie (aproximativ 63.390 de persoane), prezenta populaţia într-o mare măsură venită sau, mai bine spus, adusă de regimul rus. Aceşti străini se stabilesc preponderent în târgurile Basarabiei, în vreme ce populaţia autohtonă este reţinută la sate, conform ocupaţiilor sale – agricultura şi creşterea vitelor, sau în suburbiile oraşelor51.
Calculele recent publicate în ediţia academică Istoria românilor (volumul VI, Bucureşti, 2012) prezintă numărul locuitorilor Basarabiei, după anexarea samavolnică, era astfel împărţit pe etnii52:
|
Grupuri etnice
|
Nr. locuitori
|
%
|
|
Români
|
377.200
|
74,31
|
|
Ucraineni
|
60.000
|
11,82
|
|
Ruşi
|
10.000
|
1,97
|
|
Evrei
|
6.000
|
1,18
|
|
Germani
|
8.200
|
1,62
|
|
Bulgari + găgăuzi
|
19.300
|
3,8
|
|
Ţigani
|
3.500
|
0,68
|
|
Armeni
|
2.600
|
0,52
|
|
Alţii
|
20.800
|
4,1
|
|
Total
|
507.600
|
100%
|
Concomitent cu colonizarea ţaristă intensivă a acestei provincii noi, au emigrat de aici peste râul Prut, doar până la 1815, mai mult de 5 mii de familii de băştinaşi53, aceasta fiind o formă firească de protest a moldovenilor faţă de politica anexionistă a Rusiei.
* * *
Analiza critică a trecutului istoric confirmă că în calea anevoioasă a procesului emancipării naţionale societatea română a avut să-şi întărească cu timpul ferma convingere, menţionată de acum către 1834, când diplomatul Bois Le Comte, aflat în vizită oficială în Principate, consemnase dorinţa românilor de „a se debarasa în acelaşi timp şi de suzeran, şi de protector”54. Astfel, orientarea politică spre Rusia coreligionară, generată ca o reacţie anti-otomană, treptat se anihilează.
La 1812 Imperiul Otoman „nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, remarcase şi Karl Marx, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române”55. Poarta însăşi recunoscu acest lucru când, la Congresul de la Karlowitz (1699), în faţa solilor „din toate ţările Evropii”, fiind presată de polonezii care cereau „tare Ţara Moldovei”, le răspunsese, precum ne relatează Ion Neculce, că: „Ţara Moldovei nu pot să o de, să le fie lor podani, că este volnică, că turcilor îi este închinată, nu-i luată cu sabia”56.
Sultanul otoman Mahmud I, în porunca sa din iunie 1740 către domnitorul Moldovei Grigore al II-lea Ghica, menţiona, de asemenea, că „Principatul Moldovei... este de demult liber, separat la cancelarie şi scutit de a fi călcat cu piciorul...”57. Fapt ce a fost reamintit de către diplomaţia otomană şi la 181558.
Însă la 1812 s-au încălcat chiar firmanele Porţii, care recunoşteau Principatele Române ca „detaşate de celelalte posesiuni sau provincii aflate sub dominaţia sa”59. S-a săvârşit ceea ce patrioţii moldoveni au stăruit să evite încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, menţionând în adresările sale către puterea „ocrotitoare”: „Poarta e obligată să ne menţină toate drepturile şi privilegiile noastre şi să ne conserve libertăţile şi patria noastră în virtutea tratatului (de la Kuciuk-Kainargi – n.n. – V.M.), fără cea mai mică dezmembrare, astfel cum este în mod expres enunţat la fel în ultimul tratat”60.
În perioada războaielor ruso-turce din epoca fanariotă Imperiul Otoman de două ori a încălcat flagrant drepturile Principatului Moldovei, admiţând grave rapturi teritoriale ale statului moldovenesc: la 1775 şi 181261.
La 1775, printr-un târg odios încheiat cu Poarta Otomană, a fost anexat de către Imperiul Habsburgic teritoriul străvechi al Moldovei de Nord, cu fosta cetate de scaun Suceava şi oraşele Cernăuţi, Câmpulung, Baia, Siret ş.a., cu mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de la Putna şi cu capodoperele arhitectonice de la Moldoviţa, Voroneţ, Humor, Dragomirna ş.a. (10.442 km2, adică aproximativ 14,8% din suprafaţa totală a Principatului, cu aproximativ 75 mii de locuitori). Răpită, această parte a ţării, considerată de înşişi austrieci „Cheia Moldovei”62, a fost trecută până în 1786 sub administraţie austriacă, iar din 1790 – inclusă în componenţa provinciei Galiţia, ca o simplă circumscripţie administrativă sub numele de Comitatul Bucovina63.
Această răpire, de rând cu alte acţiuni agresive ale habsburgilor, a creat premise pentru o ulterioară colaborare militaro-diplomatică dintre cele două imperii – Rus şi Austriac, colaborare devenită posibilă în rezultatul recunoaşterii de către Viena a transformării Rusiei în decursul secolului al XVIII-lea într-o „mare putere militară” şi decăderii definitive a Imperiului Otoman, care încetase de a mai fi un „vecin periculos” al imperiului. Elementul de bază al conceptului politicii externe a Casei de Habsburg a devenit, după cum s-a menţionat în istoriografia contemporană, preîntâmpinarea dezintegrării Imperiului Otoman „fără participarea Austriei la acest proces”64.
Dar la 1812, în cadrul evoluării problemei orientale, habsburgii au fost excluşi din procesul extinderii teritoriale pe contul Principatelor Române, Rusia repetând, de data aceasta de una singură şi pe scară mai mare, raptul teritorial austriac din 1775, anexându-şi, de fapt, mai mult de jumătate din Principatul Moldovei. La puţin timp după ratificarea tratatului de pace de la Bucureşti, amiralul P. V. Ciceagov semnează, la 23 iulie 1812, un document privind guvernarea noului teritoriu acaparat, intitulat Образование временного правления в Бессарабии65.
Astfel, teritoriul încorporat a fost numit de către administraţia ţaristă Basarabia, extinzându-se numele istoric propriu doar părţii geografice din Sudul Moldovei (dintre Dunăre şi Nistru), ce a format ulterior „oblastia”, iar mai târziu „gubernia” rusească sub acelaşi nume, până la prăbuşirea ţarismului în 1917. Printr-o abordare imperială Rusia „...puse poreclă prin sceptru, prin sabie a guberniei noi – Basarabie”66.
În mod arbitrar ţarismul a provocat pe harta politică a Europei un nou punct vulnerabil, ce-şi va aştepta, pe parcursul secolelor, soluţionarea istorică. Constatăm că, în cadrul spinoasei probleme orientale, la 1812, are loc geneza unei noi probleme internaţionale – cea a Basarabiei67.
„Sosind ziua fatală, după cum ne descrie acele evenimente dramatice Manolache Drăghici, a expirării convenţiei, după tractat ce trebuie fie[şte]care să trăiască unde să rămână definitiv, ceasurile acelea au fost de plângeri un timp de neuitat, pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului, de la un capăt până la altul, mergând şi viind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi cu care crescuse şi vieţuise dimpreună, până în vremea aceea când se despărţi unii de alţii pentru totdeauna...”68.
* * *
Din cele expuse sumar putem conchide că Principatele Române, care erau în virtutea statutului politico-juridic tributar-protejate în sistemul pax-ottomanica69, fiind principate-tampon la frontiera marilor imperii, au fost asemuite în perioada cercetată, de facto, cu „două corăbii plutind pe o mare furtunoasă”70. Socotind anii de pace şi cei de război, se observă lesne, după cum atestă istoricul român Ştefan Lemny, că lumea românească a trăit în veacul XVIII, până la 1821, sub ameninţarea directă a armelor aproape 50 de ani. Contele D’Hauterive (1754-1830), care se stabilise în Principatul Moldovei în acea epocă, avea dreptate când afirma că: „În vreme de pace Moldova este un târg pentru străini, în vreme de război a fost şi va fi totdeauna o tabără şi un câmp de bătălie...”71.
Fiind implicată în lupta marilor puteri europene, Moldova a devenit la începutul zbuciumatului secol al XIX-lea teatru de război şi obiect al disputelor (adevăratelor dueluri) diplomatice, care s-au soldat cu anexarea la Imperiul Rus a părţii de Est a Principatului (dintre Prut şi Nistru). Niciodată încă Rusia nu dobândise o astfel de poziţie puternică, aşa ca după 1812-1815. Dar ea a făcut, totodată, încă un pas dincolo de frontierele sale naturale72.
Iată de ce, dacă pentru Franţa anul 1812, soldat cu catastrofa Campaniei ruse, se asociază cu „începutul sfârşitului” Imperiului napoleonian (precum s-a exprimat Talleyrand), iar pentru Rusia, după cum scria Alexandru Herzen, „adevărata istorie” abia începe la 1812, atunci pentru noi acesta simbolizează unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria naţională – un adevărat Annus Horribilis73.
Generaţia tânără a istoricilor de la Chişinău consideră, pe bună dreptate, că Basarabia a fost un teritoriu românesc de sacrificiu, deoarece a fost o piesă de schimb în jocurile marilor puteri şi a rămas un spaţiu dispensabil, inclusiv pentru cauza românismului: „Anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei nu a însemnat doar scindarea Ţării Moldovei, ci şi urgentarea formării conştiinţei naţionale moderne la români. Altfel spus, să nu se fi oprit bocancul rusului la Prut, nu se ştie dacă statul român ar mai fi apărut pe harta lumii. Datorită faptului că basarabenii s-au sacrificat la 1812, Moldova şi Muntenia s-au unificat la 1859”74.
Aruncând, în final, o privire retrospectivă asupra raporturilor internaţionale din acea epocă, putem spune cu certitudine că şi referitor la tratatul de pace de la Bucureşti e justă afirmaţia făcută de către regretatul Leonid Boicu: „Din păcate, nu popoarele fac şi desfac alianţele, nu ele se întâlnesc la masa tratativelor, ci reprezentanţii lor mai mult sau mai puţin autentici sau deloc”75. Iar Actul de la 1812 constituie un exemplu cras al unei acţiuni săvârşite în modul cel mai arbitrar, când interesele şi aspiraţiile sau, mai bine zis, însăşi soarta moldovenilor s-a decis fără ca ei să fie deloc luaţi în consideraţie.
Iată de ce atunci când speranţele sunt îndreptate doar în afară sau când destinul îl hotărăsc alţii, popoarele fiind excluse din acest proces, consecinţele pot fi tragice – fapt istoric confirmat de însăşi existenţa milenară în sud-estul Europei a românilor, situaţi la răscrucea căilor şi intereselor marilor puteri.
Note
1 Din monografia în curs de apariţie: Ion Jarcuţchi, Vlad Mischevca, Pacea de la Bucureşti (din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16 (28) mai 1812), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Chişinău.
2 Documente turceşti privind istoria României, vol. III, Bucureşti, 1986, p. 293.
3 M. Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2008, p. 113.
4 Gizie (cizye) – haraci (tribut), capitulaţie: dare cu caracter personal al bărbaţilor (capii de familie), percepută numai de la supuşii nemusulmani.
5 V. Veliman, Relaţiile româno-otomane (1711-1821). Documente turceşti, Bucureşti, 1984, p. 712.
6 К. Маркс, Ф. Енгельс, Сочинения, 2-е изд., M., 1962, Т. 22, с. 30-31 („Турция, преданная Францией, заключила в 1812 г. мир в Бухаресте, уступив русским Бессарабию. (...) Финляндия населена финнами и шведами, Бессарабия – румынами, конгрессовая Польша – поляками. Здесь уж и говорить не приходится о воссоединении рассеянных родственных племен, носящих русское имя, тут мы имеем дело с неприкрытым насильственным завоеванием чужой территории, с простым грабежом.”).
7 Россия и освободительная борьба молдавского народа против османского ига (1769-1812), Кишинёв, 1984, с. 220-221.
8 M. Eminescu, op. cit., p. 113.
9 N. Titulescu, Memoriu-raport (1940), în „Academica”, Bucureşti, 1991, nr. 9, p. 13.
10 Consemnăm, totodată, că Alexandru I, care vorbea cu ardoare despre „fidelitatea” sa ideilor constituţionale, exemplificându-şi acţiunile în acest sens prin actele constituţionale „dăruite” teritoriilor anexate în această perioadă – Finlandei (1809) şi Poloniei (1815) – n-a procedat la fel şi faţă de regiunea nou acaparată – Basarabia.
11 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, ed. III, p. 286.
12 Idem, p. 291.
13 Idem, p. 288.
14 1 sfert = 209,91 l (în total: 14 637 000 l).
15 La 1808 – 1 kuruş (piastru) de argint cântărea 12,8 g (5,9 g de argint). 8 kuruşi =1 ducat veneţian, 1 kuruş ottoman = 40 para = 120 akce (Cf.: Sevket Pamuk, A monetary history of the Ottoman Empire, Cambridge, 2000, p. 163, 191).
16 T. Holban, Documente româneşti din arhivele franceze (1801-1812), Bucureşti, 1939, p. 31-32.
17 I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 171; P. V. Ciceagov a consemnat primul această frază celebră, descriind în memoriile sale că, la toate reclamaţiile făcute în această privinţă, comandantul suprem Kutuzov răspundea: „Le voi lăsa ochii ca să plângă...”, în Călători străini despre Ţările Române..., vol. I, Serie nouă, Bucureşti, 2004, p. 537.
18 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, vol. I (1801-1821), Serie nouă, Bucureşti, 2004, p. 536-537.
19 Apud: V. Tomuleţ, Reflecţii generale privind dezvoltarea social-economică a Basarabiei (1812-1868), în „Cugetul”, Chişinău, 1992, nr. 2, p. 11.
20 Idem, p. 12.
21 R. Rosetti, Arhiva senatorilor din Chişinău, vol. IV, Bucureşti, 1909, p. 87.
22 Uricariul, vol. IV, Iaşi, 1857, p. 344-345.
23 I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 179.
24 Radu Rosetti, Acţiunea politicii ruseşti în ţările române povestită de organele oficiale franceze, ed. a II-a, Bucureşti, 1914, p. 50.
25 Uricariul, vol. IV, Iaşi, 1857, p. 345-346.
26 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F.I. Reg. I. D., 3995, F. II-II verso.
27 П. Г. Дмитриев, Народонаселение Молдавии, Кишинёв, 1973, с. 78.
28 Д. М. Драгнев, Военные статистические описания Молдовы и Валахии конца XVIII – начала XIX в., как исторический источник, în „Revista de Istorie a Moldovei”, 1990, nr. 3, p. 37.
29 П. Г. Дмитриев, op. cit., с. 109.
30 C. Tomescu, Catagrafia numerică din Moldova, Valahia şi Basarabia din 1810, Chişinău, 1928, p. 57.
31 П. Куницкий, Краткое статистическое описание Заднестровской области, присоединённой к России по мирному трактату, заключённому с Портою Оттоманскою в Бухаресте 1812 г., СПб., 1813, с. 13.
32 В. С. Зеленчук, Население Молдавии (Демографические процессы и этнический состав), Кишинёв, 1973, с. 9.
33 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F.I. Reg. I. D. 3995, f. II-II verso.
34 В. С. Зеленчук, op. cit., p. 9-10.
35 История РССМ, Вол. I., Кишинэу, 1967, p. 405.
36 История РСС Молдовенешть, Кишинэу, 1984, p. 177.
37 В. М. Кабузан, Народонаселение Бессарабской области и левобережных районов Приднестровья (конец XVIII – первая половина XX в.), Кишинёв, 1974, с. 27.
38 D. Poştarencu, Dinamica populaţiei Basarabiei în perioada ţaristă, în Anuarul Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei: Materialele sesiunii ştiinţifice anuale, 16 decembrie 2011, Chişinău, 2012, p. 121.
39 П. Свиньин, Описание Бессарабской области (1816 г.), în Записки Одесского общества истории и древностей, Том VI, Одесса, 1867, с. 210-211.
40 И. Иовва, Сколько нас было?, în „Советская Молдавия”, 12 января 1990.
41 П. Свиньин, op. cit., с. 211.
42 Idem, p. 225.
43 Idem, p. 211.
44 C. Tomescu, Catagrafia Basarabiei din 1817 (I. Ţinutul Hotinului). Catagrafia numerică din Moldova, Valahia şi Basarabia din 1810, Chişinău, 1928, p. 3; И. Н. Халиппа, Роспись землевладения и сословного строя населения Бессарабии по данным переписи 1817 года, în Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиссии, Том III / под ред. И. Н. Халиппы, Кишинев, 1907, p. 3-230.
45 C. Tomescu, op. cit., p. 3.
46 I. N. Halippa, op. cit., p. 299.
47 Poştarencu D., Dinamica populaţiei Basarabiei în perioada ţaristă, În: Anuarul Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei: Materialele sesiunii ştiinţifice anuale, 16 decembrie 2011, Chişinău, 2012, p. 121.
48 П. Куницкий, op. cit., с. 13; П. Свиньин, op. cit., с. 204.
49 I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 203.
50 Cifrele puse în circulaţia ştiinţifică de către I. Nistor „nu reflectă însă situaţia reală”, reprezentând „doar nişte presupuneri” – consideră dr. Dinu Poştarencu, în lucrarea Destinul românilor basarabeni sub dominaţia ţaristă, Chişinău, 2012, p. 355-356.
51 Şt. Ciobanu, Basarabia (Populaţia. Istoria. Cultura), Bucureşti–Chişinău, 1992, p. 25.
52 Istoria românilor, vol. VI (1711-1821), ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012, p. 717.
53 I. Varta, Manuc-bei despre situaţia Basarabiei la 1815, în Patrimoniu, Chişinău, 1991, nr. 3, p. 9.
54 Gh. Platon, Principatele române în relaţiile internaţionale în perioada Regulamentului organic (1830-1834), în Românii în istoria universală, III, Partea I, Iaşi, 1988, p. 185.
55 K. Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad. A. Oţetea şi Schwann, Bucureşti, 1984, p. 246.
56 Letopiseţul Ţării Moldovei..., Cronici, Chişinău, 1990, p. 340.
57 V. Veliman, Relaţiile româno-otomane (1711-1821). Documente turceşti, Bucureşti, 1984, p. 246.
58 Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 97.
59 E. Hurmuzaki, Rapoarte consulare ruse, 1770-1796, vol. I, Serie nouă, Bucureşti, 1962, p. 215.
60 Idem, p. 102.
61 Vezi: N. Adăniloaie, Despre suzeranitatea otomană şi nerespectarea de către Poartă – la 1775 şi 1812 – a obligaţiilor de apărare a teritoriului Ţărilor Române, în „Revista de istorie”, 1982, nr. 8, p. 950-955.
62 A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci, vol. I, Iaşi, 1880, p. 148.
63 Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987, p. 80.
64 Краткая история Венгрии. С древнейших времён до наших дней, М., 1991, с. 149.
65 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. I. Reg. I. D., 3995, F. 11-14.
66 Olga Cruşevan (Cantacuzino), Pământul natal (1973), în „Literatura şi Arta”,30.11.1996.
67 Vl. Mischevca, Considération sur le sujet de la genèse de la „Question Bessarabiene” (1812), în „Revue Roumaine d’Histoire” (Bucarest), Tome XXXIV, 1995, nr. 3-4, p. 337-350.
68 M. Drăghici, Istoria Moldovei timp de 500 ani, vol. II, Iaşi, 1857, p. 91.
69 V. Panaite, Război, pace şi comerţ în islam. Ţările române şi dreptul otoman al popoarelor, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Iaşi, 2013, p. 461.
70 Şt. Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul al XVIII-lea românesc, Bucureşti, 1990, p. 12.
71 D’Hauterive, Memoriu asupra vechei şi actualei stări a Moldovei..., Bucureşti, 1902, p. 223.
72 К. Маркс, Ф. Енгельс, Сочинения, 2-е изд., M., 1962. Т. 22, с. 30-31 („Никогда еще Россия не достигала такого могущественного положения. Но она сделала также еще один шаг за пределы своих естественных границ”).
73 Vezi: Vl. Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei / Inst. de Istorie Stat şi Drept al A.Ş.M., Tipogr. „Elan Poligraf”, Chişinău, 2012, 142 p.
74 Ion Mischevca, Basarabia – teritoriu românesc de sacrificiu, în „Adevărul”, http://m.adevarul.ro/moldova/social/basarabia-teritoriu-romanesc-sacrificiu-1_55128176448e03c0fde357e0/index.html (accesat: 26.03.2015).
75 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internationale (Secolul al XVIII-lea), Iaşi, 1986, p. 57.