Cruci din Oltenia – însemne ale viziunii asupra morţii şi vieţii de dincolo
Pentru tipar;)
Crosses of Oltenia, signs of vision and life beyond death. Our article is focused on those categories of crosses that are part of a larger whole that expresses a popular conception of death and the underworld and the myth of the great road. We looked at first cross oath that hang in a tree on the roadside or in a tree in front of the house. I continued, then the cross fountain and the last category is the cross bridge crosses analyzed, located at the end of a bridge over a river or over a ditch. Each category of crosses we made considerations about their significance.
Deja de multă vreme Oltenia atrage atenţia etnologilor asupra elementelor particulare, legate de felul în care locuitorii ei se situează în civilizaţia populară, în tradiţii, în modul de viaţă materială şi spirituală.
Unul dintre aspectele cele mai importante şi interesante este felul în care oltenii, mai ales cei din Gorj, se raportează la valorile creştine, atât în obiceiuri, cât şi în artefactele legate de ceremonialurile înmormântării şi ale relaţiilor dintre cei vii şi cei decedaţi. Este de luat aminte forţa plastică prin care ţăranii din acest spaţiu reuşesc să exprime credinţele lor privind parcursul sufletului de după moarte, până la patruzeci de zile şi dincolo de ele pentru veşnicie.
Cine trece prin satele Gorjului este întâmpinat de un hăţiş de cruci, pictate de meşteri specializaţi, care sunt agăţate peste tot, în copaci, pe stâlpi, pe gardurile cimitirelor şi gospodăriilor, la fântâni, la punţi peste ape etc.
În Muzeul Ţăranului Român, în sala Crucea – pomul vieţii, ne surprinde „Pomul cu cruci”, un pom tăiat din rădăcini, cu crengile tunse, având înscrise numele celor plecați, data şi vârsta la care au murit. El a fost pus în legătură cu pomul vieţii, dar cercetările infirmă această părere. Pomul cu cruci este o caracteristică a satelor gorjene, iar crucile care se anină în aceşti pomi se numesc cruci de jurământ şi îşi au rolul lor în asistarea sufletului celui care a murit de către familie, în comunitatea sătească.
Aceste cruci se înscriu într-un ansamblu mai numeros şi coerent de manifestări pe care ţăranii le întreprind pe parcursul şi la sfârşitul celor patruzeci de zile de la moartea unui om.
Crucea de jurământ este, ca dimensiuni, cea mai mică, cea mai uşoară şi cea mai fragilă din ansamblul acestor semne simbolice. Unii dintre gorjeni inscripţionează pe cruci texte explicative: „Această cruce s-a făcut pentru jurământul lui cutare”. Uneori, se făceau pe aceste cruci patruzeci şi patru de semne cu cruciuliţe, acelaşi număr echivalent cu găleţile de apă care trebuie aduse sau al turtiţelor care trebuie date în răstimpul celor patruzeci de zile.
Crucea de jurământ se anină, de obicei, într-un pom de pe marginea drumului sau într-un pom din faţa casei. Sunt pomi care au o singură cruce, dar se întâlnesc şi pomi încărcaţi cu până la douăzeci, treizeci de cruci. Aceştia se află, de obicei, în cimitire, lângă biserică, pe gardul cimitirelor, pe gardurile gospodăriei, pe clopotniţă etc.
Semnificaţia crucilor de jurământ este complexă. Spre deosebire de conţinutul juridic al mărturiei, de jurământul în tribunale, care ar putea fi şi strâmb, aceste cruci se leagă de o axiologie religioasă, potrivit căreia orice păcat reprezintă călcarea unui jurământ existenţial, ontologic faţă de Dumnezeu. Această cruce se face pentru că omul „s-a jurat în viaţă”, „s-a dat răului, s-a afurisit pe sine, trădând promisiunea făcută la botez de a se lepăda de satana şi de toate lucrările lui şi de a se uni cu Hristos”. Unele semnificații aparţin credinţelor legate de mitul marelui drum. Crucile se pun pentru ca mortul să poată trece în lumea cealaltă, peste o apă, peste un ogaş, pe unde sunt greutăţi. Este vorba, în acest caz, desigur, despre crucile de punte. Orice legământ prost, pe care omul l-a făcut sau l-a suferit în viaţă, poate fi privit ca un soi de jurământ. Crucea de jurământ, ca atare, poate constitui o rezonare a ţăranului la aceste texte biblice, la toate acele rugăciuni şi cântările liturgice des auzite de el în slujbe. Crucea de jurământ mai poate fi văzută şi generic, ca o cruce a respectului faţă de adevăr, fie adevărul Hristos, fie adevărul de credinţă, fie chiar şi mai micile sau mai marile noastre adevăruri de toate zilele.
În contextul acestei categorii de semne funerare, care exprimă viziunea ţăranului asupra morţii şi asupra mitului marelui drum, capătă importanţă crucea de fântână, numită astfel după locul unde este amplasată. Apa este unul din elementele vitale pentru om. Întreg folclorul românesc cuprinde practici magice de invocare a ploii şi obiceiuri şi tradiţii legate de cultul fântânilor.
Setea este una dintre necesităţile biologice cele mai stringente. Aceasta se înscrie în orizontul credinţelor legate de mitul marelui drum. Ţăranul presupune că şi în viaţa de dincolo omul va fi lovit de o sete năprasnică. Această credinţă îşi află sprijin şi în episodul evanghelic cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr.
Pentru ostoirea setei celui dus se pune această cruce la fântână. Crucea de fântână, ca şi cea de mormânt, este una solidă. Pe ea este scris un text de genul „Această fântână s-a făcut şi slobozit pentru sufletul robului lui Dumnezeu cutare”.
Acest tip de cruce se pune lângă fântâna de care se foloseşte, în mod obişnuit, familia mortului. Crucile nu înconjoară fântâna din toate părţile, ci formează un stol pe una din laturile ei. Numărul de cruci care apar la o fântână variază în funcţie de importanţa folosirii ei în sat.
Legată de aceeaşi viziune asupra morţii este şi crucea de punte, care îşi trage numele de la faptul că se pune în apropierea sau la capătul unei treceri peste o apă sau peste un şanţ, punte care se face sau se repară spre sfârşitul celor patruzeci de zile pentru folosire obştească.
În privința semnificaţiei, la baza crucii de punte stau credinţe legate de mitul marelui drum. Crucea de punte vizează trecerea vămilor văzduhului, ca să ajute sufletul mortului să nu fie biruit de duhurile malefice. Puntea pe care cei din familie i-o fac defunctului îl ajută pe cel plecat să treacă vămile sau încercările în drumul dintre lumea aceasta şi starea temporară în care cel plecat va fi aşezat pentru Judecata de apoi.
Sâmburele acestei tradiţii este faptul că după moarte omul are de trecut momente dificile, de cumpănă. Încărcat fiind de multe păcate, are nevoie de ajutorul celor din viaţă, de cel al comunităţii şi al bisericii.
Şanţul are funcţii multiple: poate ajuta la apărare, serveşte pentru drenarea drumului, pentru deversarea unor materii lichide. De aceea nu se calcă prin el, nu se trece prin el. Când este mare, se trece cu ajutorul unei punţi, pe care ţi-o oferă cel de dincolo de şanţ. Aceluia îi revine dreptul de a te primi sau nu şi, ca o consecinţă, are obligaţia de a face punte peste şanţ pentru cei pe care este dispus să-i primească. Mai trebuie să subliniem că şi între oameni se nasc prăpăstii şi, drept urmare, se cere de a se arunca între ei poduri de reconciliere, conform gândirii creştine. Desigur, pentru a reuşi unele izbânzi, în situaţii dificile, se cere să te faci luntre și punte.