Limba română între aproape şi departe


Într-un moment aniversar ca acesta, la care participăm astăzi, se cade să ne aplecăm asupra unei poezii pe care regretatul Grigore Vieru a intitulat-o Limba Română și a dedicat-o, cu deplin temei, Anei și lui Alexandru Bantoș, pentru steaua suferinţei care străluceşte în spaţiul tulbure al istoriei, ca o emblemă a românismului. În textul poeziei, lacrima, suferința, durerea sunt sentimente care încoronează cu lacrimi istoria comună a românilor de pe cele două maluri ale Prutului. Simplitatea cuvintelor sugerează, prin recontextualizare, un mesaj adânc, în care dorul limbii și puterea lui Dumnezeu de a-l înnobila construiesc firescul unei existențe istorice damnate.
De fapt, literatura românilor de pretutindeni este, prin temele dezvoltate, o expresie a nostalgiei după spațiul-matcă, ridicând limba la rangul de metaforă a destinului național. Poezia lui Grigore Vieru este, prin mesaj, o expresie a comunicării metaforice despre istorie și suferință, în limba străveche şi limpede, pe care o regăsim menţionată între limbile lumii. Acum, la aniversarea unui sfert de veac de la înființarea revistei „Limba Română”, am ales-o ca pe o garanție a valorii acestui periodic tipărit de-a lungul timpului – cu sau fără bani – de familia Bantoş, întru sfânta slujire a românismului.
Privită din perspectiva efectului cultural dezvoltat pe structura relaţiei autor – cititor, opera lui Grigore Vieru este, pentru românii din partea de răsărit a Prutului, vectorul care propagă sufleteşte limba naţională şi spiritul identitar în conştiinţa tuturor cititorilor săi. Aceştia au găsit în versul limpede, adânc şi condensat, un locus amoenus, în care partea sensibilă a fiinţei îşi trăieşte liniştea, căci „doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt.” În consecință, poezia lui Grigore Vieru se desăvârșește prin cititorii săi, care certifică, astfel, rolul limbii române în păstrarea identității poporului, în sensul atât de adânc despre care vorbește Andrei Pleșu, în Limba păsărilor: „cuvântul nu e doar semnificativ, ci edificator şi fortifiant; el poate comunica incomunicabilul, fapt rareori luat în seamă de cercetările curente, dar trăit de scriitorii dintotdeauna şi de pretutindeni ca o evidenţă plină de misterul ecumenicităţii sale”1. Se ştie că un popor care îşi pierde limba riscă o adevărată cădere din istorie, mai ales când se doreşte, monstruos, redenumirea ei milenară, prin invenţii lexicale absurde. Poezia lui Grigore Vieru a ferit limba română de anonimat, de disoluţie şi, prin acest gest ritualic de conservare a identităţii lingvistice, prin metaforă, s-a ajustat destinul istoric al românilor de pretutindeni.
În Basarabia, istoria a decis ca, un timp, limba română să fie obligată să tacă, punând în operă intenţia unora de a o depersonaliza, de a-i anula identitatea, pregătindu-se, astfel, naşterea artificială a limbii moldoveneşti2, idiom nereperabil pe harta celor peste 6800 de limbi care se vorbesc pe glob. Elanul acesta de a distruge limba română vorbită de confraţii din estul Prutului echivalează cu asimilarea brutală a unei naţii. În acest context, din fericire devenit istorie, versul lui Grigore Vieru a biruit, în limba română, demonstrând ceea ce George Steiner numea „anomalia diversităţii limbilor”3. Poemul În limba ta construieşte coordonatele spaţiale şi temporale definitorii pentru românismul din Basarabia, într-o tehnică de simetrie metaforică, prezentând, prin cuvinte cu demnitatea princiară a fondului principal lexical, drama unei limbi şi a poporului care o vorbeşte. Distribuite deopotrivă ca modificatori pentru câmpul semantic al sentimentelor definite acţional, prin verbele aferente (plânge, râde, mângâia, cânta), dar şi pentru cel al tăcerii în demnitate a înţeleptului, versurile de mijloc ale ultimei strofe configurează sentimentul naţional, fără graniţe, fără oprelişti: „Cu-al tău pământ / Cu cerul tău în faţă” (s.n. – M.-M.R.). O ţară cât universul întreg, înălţată spre nesfârşirile cereşti! O Românie ţesută istoric pe fondul identităţii naţionale afirmate spiritual, pentru care posesivul „tău” devine blazon, titlu nobiliar al românilor în raport cu lumea. Grigore Vieru sugerează o Românie fără frontiere, spiritualizată prin limbă, cultură, trăiri sufleteşti. Astfel, dimensiunea geografică a ţării nu mai are relevanţă decât la nivel formal; rămân substanţa lingvistică şi aura culturală care o confirmă între popoarele lumii.
În lucrarea Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, Humboldt pledează pentru ideea că „organismul limbii izvorâte din capacitatea şi din nevoia generală a omului de a vorbi provine de la întreaga naţiune”, iar „cultivarea fiecărei limbi (...) se sprijină în mare parte pe indivizi care se ridică treptat din sânul naţiunii” (Über das vergleichende..., p. 17)4. Cu atât mai mult, limba română nu poate fi văduvită de identitate şi niciun act de voinţă politică deasupra naţiunii nu poate decide în acest sens. Cultivarea limbii se poziţionează în dreptul elitelor, cum susţine Humboldt şi este, pentru acestea, datorie de conştiinţă. În acest context trebuie priviţi Eminescu, în ţara-mamă, respectiv Grigore Vieru, în ţara dintre Prut şi Nistru.
„Eminescu este un coautor de primă mărime al limbii române”5. Astfel sună una dintre axiomele susţinute de Solomon Marcus privind valoarea poetului naţional pentru distilarea şi înnobilarea românei, pentru certificarea dimensiunii sale culturale, de tezaur, pe care limba unui popor o dobândeşte prin literatura care o utilizează în comunicarea artistică. Prin simetrie, aplicând axioma şi limbii din Moldova de la răsărit de Prut, putem argumenta că poezia lui Grigore Vieru este forma de contracarare a invenţiei artificiale care a fost limba moldovenească şi de rezistenţă în faţa tendinţelor de hibridare, de contaminare a românei curate, neaoşe, cu elemente parazitare.
Limba nobilă a operei lui Grigore Vieru conturează un complex existenţial, rămânând reduta necucerită a spiritului naţional românesc, dincolo de Prut. Cuvântul poetic intră perfect în matricea propusă de J. Paul Sartre, în 19486, vorbind despre esenţa literaturii, ca formă de comunicare metaforică: „Un cri de douleur est signe de la douleur qui le provoque. Mais un chant de douleur est á la fois la douleur elle-même et autre chose que la douleur”. Şi dacă lectura poeziei lui Grigore Vieru descătuşează şi linişteşte spiritul tulburat al lectorului, atunci se cuvine să o asociem cu observaţia pe care Sartre o face, poziţionând autorul şi lectorul în raport cu libertatea: „fiecare carte propune o eliberare concretă, plecând de la o alienare particulară”7. Astfel, dimensiunea socială a literaturii este evidentă, căci limbajul în sine este un fapt social, confirmat de încărcătura poetică pe care un cuvânt o capătă într-un context metaforizant, modelat de contextul larg, istoric. Lectura este un act de decriptare, posibil prin decodificarea relaţiei semnificant – semnificat, în care al doilea termen este pus în relaţie cu un sistem de conotaţii a cărui arie este influenţată de personalitatea culturală a fiecărui lector. În acest mod, poezia este re-scrisă de cititor, prin modul de receptare. Având ca argument această judecată, poezia lui Grigore Vieru a căpătat aură folclorică, circulând, fără frontiere, de la un cititor la altul, deseori fiind chiar transmisă prin viu grai, ca orice creaţie populară, autorul topindu-şi identitatea în mesajul textului poetic. Astfel a influenţat Grigore Vieru, prin poezia sa, păstrarea limbii române neaoşe, în spaţiul istoric al Basarabiei. Sentimentul naţional îi amprentează creaţia şi devine o expresie a românismului simţit ca stare de destin de către românii de pretutindeni.
Literatura lui Grigore Vieru nu înseamnă doar cărţi scrise, ci cărţile citite de românii de pretutindeni, care se regăsesc, cu povestea destinului individual, în paginile acestora, confirmând opinia sociologului Robert Escarpit8 că „o carte nu există decât citită, iar literatura este un proces de comunicare.” Privită astfel, opera poetului este suportul limbii române dincolo de orice frontiere convenţionale, forţate de istorie şi percepute ca un adevărat pat al lui Procust. Poetul a redat limbii române libertatea, unde conştiinţa cititorului îşi proiectează substanţa într-un desăvârşit proces de comunicare metaforică, având efect de vindecare a sufletului ostenit de peregrinări forţate printr-o istorie străină existenţei sale arhetipale.
Am îndrăzni să asociem fenomenului două sintagme lansate de Constantin Noica: despre aproapele nostru şi despre departele nostru, poziționând limba română între aceste coordonate ale deixisului spaţial, cu bogate conotaţii temporale. Aproape adverbial îşi extinde aria semantică spre conotaţii temporale, mai ales în contextul în care anul 2013 a redat românei dintre Prut şi Nistru statutul de limbă oficială, eveniment nutrit de ceea ce Grigore Vieru numea „firescul dor al limbii”9. Întru deplină simetrie semantică, alăturarea adverbului departe sugerează momentul anticipat de poet, al revenirii tuturor românilor în spaţiul străvechi al ţării: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge / În aceeaşi limbă / Râde un pământ.”
Astăzi, la aniversarea unui sfert de veac de limbă română curată, tipărită pe filele revistei care-i poartă numele, aproapele şi departele îşi conjugă destinul într-un exerciţiu al reîntregirii graiului, sub semnul libertăţii pe care cei ce au citit şi ascultat poezia lui Grigore Vieru au exersat-o mai întâi cultural, pregătindu-şi libertatea istorică de afirmare a identităţii lingvistice şi între Prut şi Nistru. În acest moment, „Limba Română”, revista românilor de pretutindeni, confirmă că Republica Moldova nu este nici izolată şi nici exilată în singurătate. Ea aparţine arhetipului naţional în egală măsură cu România, într-o îndreptăţită aspiraţie de unitate, prevestită de Grigore Vieru, odinioară şi pentru totdeauna: „Aceştia suntem noi: / Buni cât se cuvine / Răi – niciodată. / Se miră noaptea / Că a clocit sub ea / Întuneric, / Dar au ieşit / Pui de lumină.”
 
Note și bibliografie
1 Andrei Pleşu, Limba păsărilor, Editura Humanitas, 1994, p. 12.
2 Cf. articolul 13, alin. 1) din Constituţia Republicii Moldova.
3 Cf. George Steiner, După Babel. Aspecte ale limbii şi traducerii, Editura Univers, Bucureşti, 1983, cap. Limba şi gnoza.
4 Wilhelm von Humboldt, Diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra umanităţii. Versiune românească, introducere, notă asupra traducerii, tabel cronologic, bibliografie şi indice de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
5 Solomon Marcus, Limba română – între infern și paradis, Editura Spandugino, București, 2014, p. 11
6 Jean Paul Sartre, Qu’est-ce que la littérature?, Gallimard, Paris, 1948, apud Andrei Pleşu Limba păsărilor, Editura Humanitas, 1994, p. 15.
7 Ibidem.
8 Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 10.
9 Prin Hotărârea nr. 36 din 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a hotărât că prevederea conținută în Declarația de Independență referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la limba moldovenească conținute în articolul 13 al Constituției.