25 de ani de luptă și rezistență
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
La Conferința științifică internațională „Revista «Limba Română»: două decenii în serviciul culturii naționale” din 13 mai 2011, în raportul 20 de ani de luptă și rezistență („LR”, nr. 3-6, 2011, p. 55-67), făceam o radiografie a pulsului revistei în anii ei de glorie, de zbucium și de destin. Încheiam atunci raportul cu constatarea că „revista «Limba Română» a fost și rămâne o citadelă a românismului într-un spațiu sovietizat până-n măduva oaselor, anațional și chiar antinațional, rusofil și românofob, cu alogeni (de regulă, cu funcții de conducere sau care lucrează în sfera de deservire) care se împotrivesc procesului firesc de prosperare a națiunii pe baza armoniei interetnice și cu mancurți de origine română (la Chișinău sau rătăciți pe la Moscova, prin Odesa etc.) care râmă la temelia a tot ce este național-românesc”. Ca și colegul meu Alexandru Bantoș, redactorul-șef, îmi exprimam convingerea că publicația este necesară „pentru revizuirea și implementarea legislației lingvistice, pentru continuarea sprijinirii procesului de repunere în drepturi a limbii în toate sferele vieții sociale, economice și culturale, pentru promovarea până la legiferarea în Constituție a adevărului științific despre numele corect al limbii și al poporului român din Basarabia, pentru trecerea de la o Basarabie rusificată în gândire, exprimare și mod de conduită la o Basarabie eminamente românească, pentru culturalizarea în continuare a cititorilor, pentru insuflarea încrederii în permanența noastră ca neam istoric cult; pentru creșterea noastră spirituală; în sfârșit, pentru integrarea cu valori proprii și distincte în spațiul cultural comun românesc și în cel european” (tot acolo, p. 67).
Cum s-a achitat revista de sarcinile pe care ni le asumaserăm în anul jubiliar 2011 și pe parcursul următorilor 5 ani? Toate scopurile de informare, culturalizare, instruire și educație nu numai în domeniul strict lingvistic și filologic, ci și, mai larg, literar, istoric, cultural urmau să fie subsumate, ca și până la acea dată, problemei identității, adică necesității clarificării și conștientizării de către cititorul basarabean și bucovinean a apartenenței sale etnice, lingvistice și culturale la unul și același popor – poporul român și la una și aceeași limbă – limba română. Ori de câte ori, într-o formă directă sau mai voalată, erau reluate atacurile asupra limbii române, se punea la îndoială utilizarea glotonimului „limba română” și a etnonimului „poporul român” (din Basarabia), se insista asupra particularităților specifice ale graiului moldovenesc, ridicate la rang de limbă aparte, „moldovenească”, deosebită de limba română din Țară și din orice colț de lume în care se vorbește românește, dar și azi, când e nevoie de a se pune punctul pe „i” în riposta la acest fals provocator și indignant, revista noastră apelează la argumentul suprem al științei și, firește, la autoritatea unor somități în domeniu, de la lingvistul nr. 1 al contemporaneității, Eugeniu Coșeriu, la Alexandru Graur „ispășitorul” (cel care își făcuse mea culpa în privința „păcatului originar” de a fi tras de coadă și el, în anii terorii bolșevice, o nouă limbă romanică, „moldoveneasca”, „limbă” ce s-ar fi dezvoltat și ar fi funcționat ca mijloc de comunicare în alte condiții decât româna), Carlo Tagliavini, Ruben Budagov, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Dumitru Irimia ș.a. Așa se explică, de exemplu, reluarea imediată, chiar în același număr al revistei din cel de-al 21-lea an al apariției sale (nr. 3-6, 2011), a memorabilelor intervenții ale regretatului nostru compatriot Eugeniu Coșeriu: Credință, sacrificiu și destin (discurs rostit la ședința festivă a A.Ș.M., prilejuită de împlinirea unui deceniu de apariție a revistei „Limba Română”, și publicat inițial în nr. 4-8 din 2001) și Identitatea limbii și a poporului nostru (articol apărut inițial în „LR”, nr. 10, 2002). În primul discurs, fundamentându-și prolegomenele privind necesitatea apariției, cu ocazia proclamării în 1991 a independenței republicii, a revistei „Limba Română”, magistrul face referire la situația și politica lingvistică a regimului în fostele republici sovietice, la starea dezastruoasă în care se aflau mai toate limbile naționale; amintește despre ideea subversivă, promovată ani de zile de ocupanți și de slugoii lor din teritoriile luate cu japca, privind „poporul român” și „limba română”, pe de o parte, și „poporul moldovenesc” și „limba moldovenească”, pe de altă parte, ca două popoare și limbi diferite; subliniază importanța tradițiilor istorice, literare, lingvistice comune ale românilor de pe cele două maluri ale Prutului, rolul scriitorilor moldoveni alături de cei munteni la constituirea normelor literare ale limbii române etc. Reluarea celui de-al doilea articol al savantului, Identitatea limbii și a poporului nostru, este motivată de logica zdrobitoare cu care omul de știință distruge „castelul de nisip” al regimurilor de ocupație țarist și sovietic cu privire la o pretinsă identitate națională specifică a poporului „moldovenesc” și, respectiv, cu privire la un pretins specific al limbii „moldovenești” din Basarabia în raport cu poporul român și limba română din Țară. Recurgând la așa-zisa „specificitate”, jonglerii acestui fel de „argumentări”, de fapt, substituie identitatea reală cu nonidentitatea. Căci identitatea unui popor (în cazul dat, a așa-numitului popor „moldovenesc” din stânga Prutului – N.M.) scoate vălul de pe minciunile falsificatorilor colosul de la Tübingen, nu se poate afirma prin negare și suprimare, adică „separându-l de tradițiile sale autentice – reprezentate în primul rând prin limba pe care o vorbește –, desprinzându-l de unitatea etnică din care face parte, tăindu-i rădăcinile istorice și altoindu-l pe alt trunchi sau în vid. Aceasta nu e afirmare, ci, dimpotrivă, anulare a identității naționale, istorice și culturale a poporului «moldovenesc»” („LR”, nr. 3-6, 2011, p. 41), mancurtizare, genocid etnocultural. Și „inocenta” acceptare de către „moldoveniștii primitivi” a identității celor două limbi, cu utilizarea, totuși, a două denumiri diferite, „limba română” pentru limba vorbită în România și „limba moldovenească” pentru aceeași limbă română vorbită în Basarabia, este o diversiune, constată socratic marele lingvist, pentru că ea insinuează și menține himera a două limbi diferite vorbite în două state diferite, cu consecințe dezastruoase privind (non)identitatea etnică și culturală a vorbitorilor. La o distanță de 13 ani, reputatul matematician nonagenar Solomon Marcus reia aceeași idee (articolul A locui azi în limba română, „LR”, nr. 1-2, 2015, p. 24-31). Nr. 11-12 din 2011 găzduieşte articolul Chestiunea identitară în Basarabia sau de ce moldovenii sunt români de Ioan C. Popa, publicat şi în revista „Balcanii și Europa” nr. 116 din septembrie 2011. Sunt dezvăluite metodele draconice de deznaționalizare și ștergere a conștiinței identității etnice și culturale a românilor basarabeni mai ales după 1944, bătălia principală dându-se pe terenul etnonimului și al glotonimului. În nr. 11-12 din 2012, la 10 ani de la plecarea lui Coșeriu în lumea celor drepți, sub titlul Politici lingvistice, este reluată conferința magistrului susținută la cea de-a VI-a ediție a Colocviului Internațional de Științe ale Limbajului, Suceava, 20 octombrie 2001, și publicată inițial în „LR”, nr. 10, 2002. După ce explică esența așa-numitului „bilingvism armonios” din republicile naționale sovietice (când un național trebuia să posede ambele limbi, materna și rusa, pe când un rusofon din republica națională vorbea numai o limbă, rusa, și nu se simțea dator să cunoască și limba republicii naționale, în care locuia), care nu era altceva decât o formă camuflată a colonialismului lingvistic rusesc, autorul atrage atenția asupra faptului că, în Republica Moldova, față de alte foste republici unionale, faza cea mai grea a imperialismului lingvistic sovietic consta în faptul că moldovenilor li s-a inoculat concepția că limba lor nu ar fi aceeași cu limba română, deci, nici cultura lor nu ar fi aceeași cu a românilor și că, în consecință, nici ei nu ar fi români. Limbă deosebită, cultură deosebită, națiune diferită! Cu argumente irefutabile, filozoful limbajului demolează concepțiile unor lingviști de bună-credință cum ar fi A. Graur, I. Coteanu, M. Gabinschi, care, recunoscând unitatea lingvistică moldo-română (aceeași limbă cu denumiri diferite în două state românești diferite), dar atribuindu-le, în același timp, dintr-o înțelegere greșită a noțiunii de „subordonare”, statut de limbi diferite aromânei, istroromânei și meglenoromânei, cădeau fără voia lor în „plasa” celor care afirmau (și mai afirmă și astăzi) că „limba moldovenească” este și ea o limbă aparte, ca și idiomurile sud-dunărene. „Moldoveneasca” nu este o limbă aparte, explică savantul Coșeriu, ci un grai (subdialect) al dialectului dacoromân, care se află la baza limbii române literare contemporane; idiomurile aromân, istroromân și meglenoromân au rămas la faza de dialecte, care, împreună cu cel dacoromân din perioada respectivă, constituiau, pe picior de egalitate cu acesta din urmă, niște dialecte ale limbii române istorice. Dialectul dacoromân și-a dezvoltat, în condiții istorice favorabile, anumite norme, le-a unificat, standardizat, ridicându-le la rang de limbă literară; celelalte trei, în condiții istorice vitrege, nefavorabile, nu au avut posibilitatea să pună bazele unor limbi literare, au rămas la rang de dialecte ale limbii române istorice. Idiomul moldovenesc, ca parte a dialectului dacoromân, funcționează cu particularitățile sale specifice (fonetice, lexicale, gramaticale etc.), locale, regionale în calitate de grai, însă el și-a consolidat și a cumulat norme literare unice cu cel muntenesc, transilvănean, bucovinean etc., constituind, la nivel comun de comunicare, ceea ce numim limba română literară. Astăzi, avem o singură limbă română literară și trei idiomuri românești cu rol de dialecte la sud de Dunăre; pretinsele limbi „moldovenească”, „aromână”, „vlahă” (a se vedea semnalul de alarmă pe care-l trage Tudor Nedelcea în articolul O nouă limbă: „vlaha”, „LR”, nr. 5-6, 2012, cu privire la politica oficialităților din Serbia de dezbinare a românilor din valea Timocului şi a celor din Voivodina; a se compara și situația din Ucraina) și pretinsele „noi” sisteme de scriere, altele decât alfabetul latin în varianta românească, vom adăuga aici noi, sunt niște fantome, „limbi” și „alfabete” inventate cu un anumit scop (de regulă, politic, scizionist, dezbinător de unitate).
Pornind de la preceptele coșeriene, scriitori, oameni de știință și de cultură contemporani români (munteni, ardeleni, moldoveni etc.) tratează conceptele de „românitate”, „identitate națională”, „conștiință națională”, „limbă națională” din punctul de vedere al modului în care au fost înăbușite în anii de ocupație țaristă și sovietică reală și ocolite ori substituite din indiferență sau cu bună știință de diriguitorii autohtoni în perioada proclamatei independențe și suveranități a Republicii Moldova („LR”, nr. 3-6, 7-8, 2011; 1-2, 2012; 3-4, 5-6, 2012; 7-8, 2013; 4, 5, 2014 ș.a.). La rubrica-avanpost „Argument”, susținută de redactorul-șef, în interviurile redacției cu distinse personalități politice, științifice, culturale, concomitent cu alarma care se dă în legătură cu pașii de melc ai schimbărilor de mentalitate și de pasivitate privind adoptarea de urgență a unor măsuri eficiente de redresare a situației lingvistice degradante la nivel comunicativ oficial, în reclame și publicitate se exprimă convingerea că procesul de formare a conștiinței și de integrare națională a românilor basarabeni în românitatea europeană, deși anevoios și cu mari eforturi, este ireversibil. Un aport considerabil la consolidarea acestei conștiințe îl constituie materialele zguduitoare prin informația pe care o prezintă, bazate pe studierea arhivelor (multă vreme inaccesibile cercetătorilor) referitoare la teroarea deznaționalizării pe toate căile a românilor din Basarabia ocupată, publicate sub genericul „Lecțiile istoriei” și „Istoria la zi” („LR”, nr. 3-6, 7-8, 11-12, 2011; 1-2, 5-6, 7-8, 2012 etc.). Studiile sunt inedite, extrem de informative, utile, încât, involuntar, te întrebi: unde să fi fost acești istorici în primii ani de zbucium pentru revenirea la normal, la istoria adevărată, la numele corect al locuitorilor Basarabiei și al limbii lor, în condițiile penuriei de carte istorică privind originea românilor, destinul lor, ce a însemnat pentru românii basarabeni ruperea de matcă și de limbă, ce s-a întâmplat în iunie 1940 și august 1944: eliberare sau ocupație?; cine e ocupantul fascist și cine eliberatorul popoarelor etc., etc. Unde erau ei când Ministerul Științei și Învățământului avea nevoie ca de aer de materiale de istorie a românilor pentru cadrele didactice din școlile Republicii Moldova, când aceeași revistă, care acum le este recunoscătoare pentru activismul domniilor lor de astăzi, le-ar fi publicat investigațiile privind situația basarabenilor sub regimul de ocupație țarist și sovietic la momentul extrem de oportun și de arid? Un corolar al ideilor de unitate, conștiință, demnitate națională îl constituie rubrica „Dimensiuni ale unității noastre”.
Să nu se înțeleagă din cele spuse mai sus că, pe parcursul ultimului „cincinal”, revista s-ar fi „relaxat” cumva în ceea ce privește angajamentul său de căpetenie de la început: „O preocupare deosebită a revistei o vor constitui problemele legate de metodica predării limbii și literaturii” („LR”, nr. 1, 1991). Numeroasele materiale de metodică a predării și receptării literaturii au caracter practic, aplicativ, adresându-se deopotrivă și dascălilor, și învățăceilor. Revista întreține aproape sistematic, cu sprijinul profesorului-metodist entuziast Constantin Șchiopu, rubrica specială „Pro Didactica”, secundată de altele două, „Dialoguri didactice” și „Abordări interdisciplinare”, în cadrul cărora își dau concursul la formarea necesității și a competențelor de lectură, a deprinderilor de gândire creatoare, de a explica tema, de a formula ideile ce reies dintr-un text narativ (în învățământul gimnazial), de receptare și interpretare creativă prin diverse tehnici a unui text artistic din orice gen literar (în învățământul liceal), cadre didactice experimentate din învățământul liceal și universitar, cunoscuți cercetători din cadrul institutelor de științe ale educației, minister etc. Ceea ce, cu părere de rău, nu se poate afirma despre îndrumările ce s-ar referi la metodica limbii, deoarece aici articolele și autorii pot fi numărați pe degetele de la o mână, iar cele câteva texte la temă par mai mult niște sinteze teoretice decât sfaturi metodice la predarea unei teme sau categorii gramaticale pentru profesori. Ni s-ar putea reproșa că pentru profesorii de limba română se publică numeroase studii și articole la rubricile permanente „Limbaj și comunicare”, „Limba română azi”, „Itinerar lexical”, „Gramatică” sau / și la cele intitulate „Lingvistică generală și contrastivă”, „Observator lingvistic”, „Antropologie lingvistică”, „Fonetică, dialectologie și istoria limbii”, „Pragmatică, stilistică și cultivarea vorbirii”, „Vocabular”, „Lexic, frazeologie și semantică”, „Traducere și terminologie”, „Cum vorbim, cum scriem?” (ultima, care încă de la primul număr ar fi trebuit să devină o permanență, pentru că exprimarea orală în limba română a oamenilor neinstruiți, dar mai ales a tineretului cu oareșice „studii” din Republica Moldova, este oribilă, a fost aproape neglijată de revistă în ultimii ani. Și nu atât din „vina” ei, cât pur și simplu pentru că tema a fost dată uitării, lingviștii din republică nu mai sunt preocupați de problemele exprimării corecte). Vom accepta numai parțial reproșul (pentru că la rubricile enumerate, într-adevăr, au apărut articole și studii substanțiale în diverse compartimente ale științei limbii, semnate de specialiști notorii). Acestea nu sunt articole de metodică de predare propriu-zisă a limbii, tot așa cum (la literatură) diversele și impresionantele prezentări, sinteze și note despre scriitori clasici, contemporani și moderni, de la rubricile „Critică. Eseu”, „Cărți și atitudini”, „Forum”, „Nota bene”, făcute cu măiestrie de către confrați sau cercetători și critici literari cunoscuți în întreg arealul românesc, mai degrabă investigații științifice decât recomandări de predare și învățare, nu constituie îndrumări metodice în sensul didactic al cuvântului. À propos, fiindcă veni vorba despre caracterul științific, nu pot să nu observ cu regret că, în pofida stării reale de lucruri (revista oglindește realizările de vârf din domeniul criticii științifice literare, al investigațiilor din toate disciplinele lingvistice și constituie o pistă de lansare a tinerilor cercetători, lucrători academici, profesori universitari, masteranzi și doctoranzi), revista „Limba Română”, care a făcut istorie în știința filologică din Basarabia de la 1991 încoace, a fost lipsită de statutul de revistă științifică de profil. Nedreptatea a fost comisă urmare a unor considerații preconcepute, superficiale şi, desigur, subiective, emanate de două filoloage (odinioară autoare ale publicaţiei noastre), care, la indicaţia unor efemere autorități academice, au comis nelegiuirea. Reprobabila faptă urmează să fie investigată în mod special şi prezentată publicului larg, care trebuie să ştie cine decide soarta publicaţiilor noastre. Ce-ar spune despre asemenea gest nesăbuit (în special, dacă avem în vedere starea deplorabilă a cercetării filologice, a Facultăţilor de Litere, degradarea continuă a limbii literare din Republica Moldova!) înaintașii noștri Eugeniu Coșeriu, Rajmund Piotrovski, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Dumitru Irimia, Constantin Ciopraga, Ion Dumeniuk, Valeriu Rusu, care se mândreau că-şi publicaseră multe lucrări anume în această tribună a adevărului științific?!!
Sunt îngrijite ca de zile mari două rubrici sfinte pentru ființa noastră națională: „Eminesciana” și „Coșeriana”. Prima nu mai necesită nicio prezentare. Cea de-a doua, „Coșeriana”, la care se adaugă organic alte câteva înrudite („Memento”, „Restitutio”, „Repere”, „Interviuri”, „Prelegeri”, „Feedback”), precum și relatările ample de la colocviile sau Școala de vară „Eugeniu Coșeriu”, au menirea să cinstească opera, numele și memoria colosului lingvisticii moderne. Sunt reproduse parțial sau integral lucrări din creația monumentală a lingvistului, comentarii la operă sau studii în spiritul concepției coșeriene, interviuri, rememorări și aprecieri din partea unor redutabili lingviști de peste hotare, a unor exegeți sau învățăcei locali formați la școala magistrului, oameni care au avut fericirea să-l asculte, să-i urmărească și să-i savureze erudiția și gândirea în mișcare, să converseze, să-l cunoască personal, să-i preia concepția și să încerce să-i continue truda. Redacția revistei, conștientă că Soarele n-ar lumina atât de strălucitor pe cerul lingvisticii dacă n-ar fi și stelele, aduce un omagiu de recunoștință și altor aștri de pe bolta științei, culturii și demnității noastre naționale, unii stinși, dar a căror ardere „ne urmărește încă”, mereu prezenți în memoria și în sufletele noastre, alții în plină vigoare de creație (a se vedea articolele, grupajele de materiale la rubricile „Restitutio”, „Portret”, „In memoriam”, „Blazon de profesor”, „Aniversări” sau numerele integrale de revistă consacrate unor personalități notorii din cultura românească). În scopul menținerii ținutei grafice și al familiarizării cititorului nostru cu realizările pictorilor, sculptorilor, reprezentanților de seamă ai artelor plastice și decorative, ai artei cinematografice sau fotografice locali, dar nu numai, cu expozițiile de dată recentă din republică, din România și din alte țări, în paginile revistei sunt reproduse nu numai planșe sau fotografii cu lucrările autorilor, ci, de regulă, acestea sunt însoțite de o succintă prezentare de către confrați de breaslă sau de către scriitori, jurnaliști, critici de artă la rubrica tradițională „Dialogul artelor”. Se practică, astfel, nu numai dialogul tacit cu opera, ci și cel verbal cu omul de artă. Nu s-a renunțat la rubricile tradiționale „Poesis”, „Proză”, „Teatru”, „Jurnal”, în cadrul cărora sunt promovați atât „veteranii” scrisului românesc, cât și reprezentanții generațiilor următoare. În rubrica „Iuventus” publică bobocii de astăzi, viitorul literaturii. Sunt și rubrici create ad-hoc, în funcție de natura materialelor care nu-și găsesc locul în cele devenite tradiționale: „Omul începuturilor”, „Balcanii și Europa”, „Studiu de caz”, „Naționalul în ramă”, „Basarabia necunoscută”, „În familia limbilor-surori”. Parcurgându-le, se poate constata meticulozitatea cu care membrii echipei redacționale ne poartă pe noi, cititorii, prin labirintul construcției „Limba Română”.
Redacția revistei a inițiat un proiect intitulat „Revista «Limba Română» în fiecare bibliotecă școlară”. De asemenea, a consacrat un număr expres pregătirii elevilor la limba și literatura română pentru examenul de bacalaureat (nr. 3, 2014). De ani de zile redacția trimite în mod regulat și gratuit reviste în bibliotecile școlare. Dată fiind situația financiară precară din anul curent în care se editează revista, inclusiv imposibilitatea remunerării muncii de redactare a echipei, redacția speră ca Ministerul Educației, în ultimul ceas, cu un nou ministru care înțelege importanța unei atare reviste pentru pregătirea temeinică a profesorilor și elevilor la materia „Limba și literatura română”, din fondul rezervat aprovizionării școlilor și bibliotecilor școlare cu manuale și literatură artistică, să-și asume suportarea măcar a unei părți din cheltuielile necesare pentru editare.
Ajunși la finele acestei treceri în revistă, nu putem să nu împărtășim cu cititorii fideli bucuria noastră comună: Curtea Constituțională a republicii, analizând în mod meticulos, cu argumentele istorice și științifice de rigoare, demersul unor parlamentari, prin care i se solicita să recunoască Declarația de Independență valoric superioară Constituției și să înlăture contradicțiile dintre prevederile Declarației de Independență și articolul 13 din Constituție privind numele corect al limbii oficiale a republicii, în data de 05.12.2013, a decis: Declarația de Independență a Republicii Moldova face corp comun cu Constituția Republicii Moldova; în caz de divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul Declarației de Independență primează („LR”, nr. 1, 2014, p. 42). De aici rezultă clar că limba oficială a Republicii Moldova trebuie să poarte numele ei corect – limba română! Înseamnă că deruta de secole, provocată în mod deliberat de ocupanți privind numele corect al limbii noastre (mutatis mutandis, și al poporului nostru din Basarabia, care în numita Declarație este numit popor român), lupta fățișă sau ascunsă, purtată pe parcurs cu mari sacrificii, a intelectualității basarabene pentru dreptul său legitim la numele corect al poporului din care face parte și al limbii pe care acesta o vorbește, zbuciumul mulțimii în cadrul Mișcării de Eliberare Națională din anii 1985-1989, bătălia cruntă pe care revista noastră a dus-o, timp de un sfert de veac, de la 1991 până în 2015, cu sfertodocții concepției moldovenismului primitiv și cu inerția diriguitorilor noștri postnouăzeciști (cu rare și mici excepții) s-a încununat de succes? Nu avem motive să ne încununăm liniștit cu lauri. Cunoaștem argumentele savanților de pe mapamond privind denumirea corecta a noastră și a limbii noastre, cele două decizii epocale ale Academiei de Științe (din 1994 și 1996), pe de o parte, dar și comportamentul parlamentarilor noștri, care n-au dorit să țină cont nici la fixarea în art. 13 din Constituție a numelui limbii oficiale, nici la solicitările intelectualității științifice și de creație de a modifica legislația lingvistică învechită și odiosul art. 13, pe de altă parte. Cunoaștem tendințele de tergiversare și de torpilare din partea guvernelor, care s-au perindat la noi după 1989, a măsurilor de implementare a limbii oficiale în diversele sfere de activitate economică, administrativă, instructivă, de deservire. Nu am uitat că tot un guvern antinațional a lichidat Departamentul de Stat al Limbilor, menit să contribuie la implementarea legislației lingvistice, să aplice sancțiuni față de sabotorii însușirii și promovării limbii de stat, să vegheze la buna, normala ei funcționare pe teritoriul Republicii Moldova, iar în localitățile cu populație majoritară de alte etnii, și a limbilor acestor etnii, la dorința acestora și în limitele prevederilor legale, alături de limba oficială a statului. Până nu vom avea conducători care să le spună clar și răspicat (ca într-un mesaj viral de pe internet atribuit fostului prim-ministru al Australiei, Julia Gillard) lucrătorilor alogeni și alolingvi cu funcții de răspundere din toate domeniile vieții sociale că, într-un stat suveran și independent, cum pretinde a se considera Republica Moldova, trebuie să însușească ei, mai întâi, și numai după aceea să le ceară și subordonaților să învețe și să respecte limba oficială a statului, conducători care să dirijeze și să-și asume responsabilitatea pentru revizuirea legislației lingvistice și aplicarea unor măsuri reale pentru buna funcționare a limbii oficiale a statului în toate sferele de comunicare, vom vorbi întruna și zadarnic despre nereguli și disfuncționalități. Cui dintre cei veniți, cu voia sau fără voia lor, la invitația împărătesei Rusiei sau ca „eliberatori” care au uitat să se întoarcă în patria „eliberatoare”, nu-i place casa noastră, obiceiurile, datinile, istoria, limba noastră, legea găzduirii și legile bunei comportări, poate beneficia liber de dreptul de a se retrage la baștină. Câtă vreme se va găsi vreun ales sau diriguitor demagog care să emită elucubrații de felul „Din punct de vedere științific limba noastră e română, însă din punct de vedere politic e moldovenească” și niciun conducător de rang superior nu-i va spune că și el,debitorul de silogisme aberante, din punct de vedere științific e om, însă din punct de vedere politic nu poartă nume de... om, atâta vreme vom rămâne de râsul curcilor, pentru că lumea științifică, dar și cea politică de pe glob a înțeles de mult cu ce faună de politicieni „moldoveniști” are de-a face. Revista „Limba Română”, colectivul de entuziaști care o elaborează își va îndeplini în continuare cu aceeași dragoste și respect pentru cititorii săi munca apostolică de luminare a maselor cu lumina cea dreaptă a adevărului.