Reprezentări ale războiului în literatura română din Basarabia
Pentru tiparÎn literatura sovietică a fost instituită, încă din anii ’30, o ierarhie tematică, pe primele poziţii figurând Lenin, Partidul Comunist, Marea Revoluţie din Octombrie, lupta de clasă, transformările socialiste etc. În perioada postbelică, la acest în top s-a adăugat şi tema Marelui Război pentru Apărarea Patriei, subiect, de asemenea, încorsetat ideologic. Nu putea să fie altfel într-o ţară cu regim totalitarist, în care literatura şi artele erau concepute ca structuri ale maşinăriei propagandistice oficiale.
Modelele de interpretare a acestei teme în creaţiile autorilor din R.S.S. Moldovenească au fost preluate din literatura sovietică, supravegheată şi dirijată în totalitatea ei de instituţiile statului.
Sunt de remarcat câteva tendinţe în abordarea acestui subiect în primele decenii postbelice.
În primul rând, protagonistul prozelor, dramelor, compoziţiilor lirice era, cu mici excepţii, unul colectiv. În poezie, de exemplu, Olga Bergolţ militează, abia în 1954, pentru un erou liric preocupat de sentimente şi trăiri personale. Chiar şi atunci când în prim plan apare un personaj memorabil, precum Andrei Socolov din povestirea Soarta omului de Mihail Şolohov, care reuşeşte să învingă o predestinare extrem de crudă, acesta reprezintă sintetic calităţile omului sovietic, care se gândește la onoarea patriei sale şi mai puţin la destinul său concret. Este de înţeles de ce accentul, în asemenea compoziţii, se pune pe dimensiunea mesajului ideatic cu miză instructivă, excelenţa literară fiind, de cele mai multe ori, absentă.
Un alt exemplu grăitor în această linie este romanul Garda tânără (1945) de Alexandr Fadeev, în esenţă o ilustrată ideologică. Protagoniştii romanului, în totalitatea lor tineri, sunt mai degrabă nişte roboţi, programaţi să urască din tot sufletul duşmanul şi să moară spectaculos în numele lui Stalin şi al biruinţei poporului sovietic. Se observă că, deşi eroii dispun de identitate, intenţia auctorială este de a construi portretul ideal al tânărului comsomolist: ceva a la Pavka Korceaghin din Aşa s-a călit oţelul (1934) al lui Nicolai Ostrovski, erou cu care urmau să se identifice generaţiile în devenire.
O altă particularitate a acestei literaturi ar fi şi implicarea unui personaj foarte abil, cu o constituţie caracterologică distinctă.
Alexandr Tvardovski propune, în poemul Vasilii Tiorkin, un astfel de supra erou sau, în terminologie americană, un superman, responsabil „pentru Rusia, pentru popor şi pentru tot pe lume”. Tiorkin e glumeţ, preţuieşte vorbele de duh, ştie să depăşească, de cele mai multe ori cu uimitoare uşurinţă, grozăviile războiului. Gloanţele şi obuzele îl ocolesc deliberat, eroul mai şi reuşind să iasă de trei ori din încercuire. Cu toate însemnele identitare conturate, personajul înglobează spiritul cutezător, brav, „udalâi” – spune autorul, specific sufletului rus. Astfel, atrocităţile războiului sunt estompate de prestaţia deosebită a acestui „om-minune rus”. Poemul Vasilii Tiorkin a devenit un model de rezonanţă pentru literaturile din republicile sovietice.
Deşi evocă diverse episoade ale războiului, prozele din această categorie tematică, redactate de autori înzestraţi cu potenţial narativ şi naratologic diferit, urmează fidel aceleaşi scheme și scenarii predictibile.
Romanul Zăpada fierbinte de Iuri Bondarev, apărut în 1969, relatează o luptă nocturnă între artileriştii din armata a 2-a a generalului Bessonov şi tancurile generalului Manstein, care încearcă să deblocheze armata feldmareşalului Paulus, încercuită sub Stalingrad. Accentul este pus pe eroismul fără seamăn al ostaşilor sovietici, gata să moară toţi ca unul, dar să nu cedeze nici măcar un centimetru de pământ natal. Se remarcă, în acest context, figura generalului Bessonov care le-a ordonat ostaşilor: „Nici un pas înapoi! (...) Rezistaţi şi uitaţi de moarte!”.
Şi trilogia Vii şi morţi de Konstantin Simonov (1960), şi povestirile La război ca la război de Victor Kurocikin şi Ucişi sub Moscova (1963) de Konstantin Vorobiov sunt construite pe ideile unităţii de nezdruncinat a tuturor popoarelor din Uniunea Sovietică în lupta contra duşmanului, a eroismului şi sacrificiului total, împărtăşit laolaltă de ostaşii simpli şi de generali.
Aceste şi alte proze nici nu încearcă să analizeze cauzele catastrofelor în lanţ din primele luni ale războiului, când armata roşie a pierdut efectiv aproape 5 milioane de soldaţi, ucişi sau luaţi prizonieri. Adică să vorbească, să nu uităm – afară era timpul „dezgheţului”, despre executarea masivă a cadrelor militare experimentate sau să sugereze că, de cele mai multe ori, motivele adevărate ale acestui eroism fără seamăn erau cantităţile considerabile de spirt consumate de ostaşi înainte de atac şi mitralierele SMERŞ-ului, amplasate în spatele unităţilor în ofensivă.
În acest sens, o altă imagine a războiului propune Vasili Grossman în Viaţă şi destin, roman încheiat în 1960. Scrierea lui Grossman abordează şi problema disfuncţionalităţii structurilor statului şi ale conducerii ţării, deficienţe care, în consecinţă, au cauzat dezastrul din primii ani ai războiului. Geografia acţiunii romanului este amplă – Stalingrad, Moscova, Kazani, Samara, lagărul de concentrare german etc. – şi culminează cu lupta de la Stalingrad din 1943. Grossman analizează atrocităţile războiului în conexiune cu contradicţiile din sufletul omului. Autorul redactează mai multe reflecţii despre stat şi societate şi despre rolul personalităţii în istorie. Personajele sale: comisarul Krâmov, căpitanul Grecov, maiorul Erşov, omul de ştiinţă Ştrum sunt măcinaţi de îndoieli şi frământări generate de nelibertatea personalităţii. Grossman analizează impactul războiului asupra integrităţii omului, romanul conţinând o premieră în literatura epocii, şi pagini de proză psihologică. Scrierea lui Vasili Grossman e prima în care se observă dorinţa autorului de a cunoaşte adevărul despre război şi de a demasca falsurile oficiale. Era, la acel moment, cea mai onestă proză despre Marele Război pentru Apărarea Patriei şi nu e de mirare că romanul a putut să vadă lumina tiparului abia în plină perestroikă, în 1988.
Scriitorii din Basarabia au îmbrăţişat, într-o primă fază, cu fervoare modelele epice şi lirice ruseşti. S-au impus autorii care fuseseră pe front şi care respectau întru totul viziunea Kremlinului asupra conflagraţiei mondiale.
E vorba în primul rând de romanul lui Iacob Kutkoveţki Foc, apărut în 1947, proză care debutează cu invocarea tezei despre unitatea „întregului popor sovietic” ridicat în apărarea patriei. Vom păstra intactă, în invocarea probelor, „limba literară de lemn transnistrean” în care a fost redactată scrierea: „Era pe la sfârşitul lunii iulie 1941. Hitleriştii deamu trecuse Nistrul şi încurajaţi de primele sporuri, înaintau în adâncul ţării, sămănând pestetotlocul moarte şi ruini. Vestita cuvântare a tovarăşului Stalin, ţânută la radio în zâua de 3 iulie, se răspândise peste tot pământul. Ea aprinsese inimile întregului norod. Oştirile noastre apărau fiecare palmă de pământ cu o bărbăţie încă nemaipomenită. Luptele sângeroase clocoteau dela Oceanul Îngheţat pânla apele Mării Negre. La apărarea Patriei s-a râdicat tot norodul sovietic. Mii de moldoveni plecase pe front. O parte însămnată dintr-ânşii a fost în alcătuinţa armatei, care a luat parte la apărarea hotarelor dela Prut, chiar din cei dintâi zâ a războiului”. Compus în plină consolidare a stalinismului, romanul conţine un şir de falsuri. Autorul nu vorbeşte despre deruta în care se aflau mai toate unităţile sovietice dislocate lângă frontierele apusene, nici despre lunga ezitare, de fapt panică, a lui Stalin în primele zile ale războiului. De exemplu, nu puteau „mii de moldoveni să plece pe front” şi, mai ales, să ia parte la apărarea frontierei de pe Prut, întrucât erau trataţi cu suspiciune, pentru că fusese 22 de ani sub „ocupaţia română”.
Deşi „hitleriştii samănă pestetotlocu moarte şi ruini”, cum afirmă autorul în debutul romanului, în divizionul de artilerie în care au nimerit cei „trii colhoznici depe malul Nistrului (autorul nu concretizează de pe care mal – A.M.) – Ifim Musteaţă, Vasâle Frunză şi Dumitru Afteniuc” domneşte o atmosferă de detaşare, de veselie: „Tunarii se primblau prin tufăriş. Se auzeau strigăte voiase, hohote. Dar, din când în când, fiecare se uita spre înălţimile dela asfinţit, pe care încă nu se vedea nimic, dar se ştia, că acolo-s nemţii”.
În continuare, personajele demonstrează că sunt din aluat bolşevic, astfel că sentimente fireşti, precum dragostea de copii, de exemplu, sunt substituite printr-un exces de patriotism: „– Mi-i greu la inimă, frate. Mi-i jele de copii, s-or prăpădi sărmanii. – Îi drept, – a răspuns comandantul tunului Biriukov, – pe lume nu-i nimic mai scump, decât copiii. Ştii, frate, în sângele lor trăim noi, părinţii. (...) – Da, durerea-i mare, dar nu face să tânjim, că-i ruşine, suntem soldaţi...”. Aşa cum viaţa nu le aparţine, personajele nu se tem defel de moarte, or, ţara sovietică se află în mare pericol: „Vasâle ca şi Biriukov nu se temea de moarte. Mai bine spus, lor li se părea că-i cu neputinţă să rămâi viu din vălmăşala sângeroasă a războiului. Pe ei îi turbura nu frica pentru viaţă, da primejdia în care se afla ţara, fiindcă asupra ei se lăsase o nenorocire mare”. Sunt reflecţii exemplare ale unor „piuliţe” ale mecanismului totalitar stalinist.
Eroii vor lupta cu vitejie maximă, autorul demonstrând apetenţă pentru scenele batalice, construind imagini apocaliptice: „Ardeau oraşele şi satele. Se vărsau râuri de sânge şi pe tunar îl durea inima, când îşi aducea aminte, că pe pământul natal bântuie neamţul afurisit şi veninos”. Ura pentru duşman este cultivată şi menţinută mereu vie: „Neamţul îi bun numai de fript pe foc”, zice Vasâle Frunză. Romanul Foc, o proză nocivă prin definiţie, se încheie, după ce relatează multele fapte de vitejie ale tunarilor în timpul retragerii în adâncul Rusiei, cu luptele de la Stalingrad. Autorul desenează nişte eroi căliţi în lupte, ajunşi şi buni oratori, conştienţi de rolul decisiv al Partidului Comunist în obţinerea victoriilor. La îndemnul mobilizator al comisarului divizionului Makarov: „Jurăm tovarăşi, în numele lui Lenin şi Stalin, că nimeni din noi, chiar în cele mai grozave clipe, n-a face nici un pas înapoi”, Ifim Musteaţă îşi va asuma un şir de angajamente, ca într-o întrecere socialistă: „Am de spus şi eu ceva, – a zis Ifim Musteaţă şi şi-a luat pilotca depe cap. Suflarea uşoară a vântului îi clătina părul cărunt. – Mai întâi de toate mă îndatoresc, în faţa întregii Uniuni Sovietice, să nimicesc nu mai puţân de zăce hitlerişti, ca pe cei mai veninoşi duşmani ai lumii. Al doilea, să ajut tovarăşilor în întâmplările grele şi să păstrez tehnica. Şi însfârşit, vă rog pe toţi, tovarăşi, dacă oi căde în luptă, apoi să mă socotiţi de comunist”. Actualmente, lectura acestei compoziţii, clădită pe temelii ideologice, ar putea trezi zâmbete ironice largi, romanul Foc însă a fost multă vreme obiect de studiu în învățământul preuniversitar şi cel superior, scriere destinată să contribuie la formarea multilaterală a tinerilor din R.S.S. Moldovenească.
Un alt „frontovic”, Petrea Cruceniuc, şi el un autor toxic, a obţinut destule profituri literare şi financiare, practicând poezia despre „războiul sfânt”. Cruceniuc preferă, de regulă, o poezie de pancartă: „Aşa a fost şi-n iarna ceea: / La Stalingrad săpam tranşeea, / Jurând c-acel petros pământ / Ne-o fi ori slavă ori mormânt. / Juram pe ochi, pe baionetă, / Că mai departe / Nici un metru, Că mai departe – / Nici un pas – / Fără pricaz sau cu pricaz” (Noi am devenit comunişti la Stalingrad). Autorul pretinde şi valoarea estetică. El descrie confruntarea dintre nemţi şi sovietici la Stalingrad în format alegoric: „S-au întâlnit aici la râu; / Doi zmei jigantici, scăpaţi din frâu. / Cel negru vrea, cu orice preţ, / Să stingă soarele în cer, / Ca în palatul său măreţ / Să fie noapte şi îngheţ. / Cel roş, al doilea uriaş, / Loveşte groaznic în vrăjmaş, / Iar soarele-i dă ajutor, / Îl face mai necruţător”. Autorul reeditează ideea „Ni şagu nazad!”, utilizată din abundenţă în literatura şi filmele despre luptele de la Stalingrad şi de sub Moscova, personajul liric fiind un fel de Tiorkin, numai că unul încrâncenat peste limită, fără reprize ludice: „Pământu-i cald, / Metalu-i rece! / Nord-ostul urlă, ca-n beţie... / În spate-i Volga şi Rusia (...) Acea Rusie proslăvită, / Care-ţi dădea metal şi pită, / Acel pământ al libertăţii, / Unde iau naştere poeţii. (...) În spate n-avem nici un drum, / Aşa-i momentul de acum, / Un drum, un singur drum mai este / Prin foc, / Peste tranşee, / Peste Mitraliere, / Tancuri, Automate / Şi peste pepturi svasticate! / Peste ce vezi, / Peste ce ştii, / Peste aceste largi câmpii / Să fie frig, / Să fie ger, – / Tu eşti din os, / Tu eşti din fer, /Tu eşti acum la Stalingrad, / Tu eşti soveticul soldat”. Scenele batalice desenate de Cruceniuc sunt în stare să provoace astăzi hohote homerice: „Katiuşele” turnau şi ele / Metal arzând peste şosele, / Peste vâlcele şi coline – / În capul oştilor haine. / A noastre «IL-uri» atacau, / Că cerul tot întuneca, / Duşmanii cât de ticăloşi / Întrau în magmă furioşi, / Şi căpitanii şi mai marii / Sus mâinile le ridicară. / Părea c-aicea în Stalingrad / Kutuzovii s-au adunat / Şi-aici la râu, în câmp rusesc, / Pe venetici mi-i pedepsesc”.
Petrea Cruceniuc va mai fabrica multe alte „versuri” despre război care concurează calitatea compunerilor şcolare ale unor elevi sub medie: „Îs multe-avioane germane, / Sunt groaznice bombele lor... / Nu plângeţi, nu trebuie, mame, / Şi noi vom avea sărbători” (În vremea atacurilor aeriene).
Nu ne rămâne decât să adăugăm că Petrea Cruceniuc a editat peste 50 de cărţi de „poezie”.
Preocupat sadovenian de imersiunea omului în primordialitate, Ion Druţă va aborda, întrucâtva periferic, acest subiect. Putem constata o anume neimplicare a personajelor sale în socialul ardent. Astfel, deşi o bună parte din acţiunea romanului Frunze de dor se produce în timpul războiului, mai exact, din primăvara până în toamna lui 1945, autorul găseşte nimerit să reprezinte conflagraţia mondială prin consecinţele pe care le produce asupra destinelor umane. Pilduitoare este scena aşteptării la marginea satului a poştaşului care urmează să aducă scrisorile ostaşilor plecaţi pe front. Druţă insistă pe tensiunile interioare trăite de toţi cei care sunt în aşteptarea răvaşelor: „Fetiţa îşi rupe pe-o clipă ochii de la drum: «Iacă de-o săptămână nu mai primim nimic de la tătuţa. (...) – Nici a matale nu-ţi scrie?» «Nu-mi scrie, draga mea. O fost pân’ mai nu demult la spital, dacă l-au lecuit şi iar l-au dus la bătaie»”. Semnificativă este reacţia pe care o trezeşte în Valea Răzeşilor vestea morţii pe front a lui Toader Cojocaru: „Peste o jumătate de ceas vestea colindase de acum tot satul – şi-l jeleau moşnegii, fiindcă era băiat cuminte, şi-l jeleau gospodinele, căci a fost harnic, şi-l jeleau fetele, căci era băiat frumos”. O altă jertfă a războiului crâncen este moş Andrei. Pierderea unicului fecior l-a marcat cumplit, bătrânul ajungând a fi o umbră: „Bătrânul s-a întors, s-a uitat lung la femeie, dar nu i-a răspuns. De vreo jumătate de an, de cum i-a căzut singurul fecior la război, moş Andrei nici nu dă bineţe, nici nu răspunde altora. Vine totuşi încoace zi de zi şi stă singuratic la o parte când se împart scrisorile”.
Nu mai fericit este şi destinul lui Ichimaş. Fără voia autorului, personajul dat întruchipează tragedia zecilor de mii de basarabeni, care, odată cu „eliberarea” de către armata roşie în 1944 a teritoriului dintre Nistru şi Prut, au fost trimişi deliberat pe prima linie a frontului. Insuficient de bine instruiţi şi rău înarmaţi, basarabenii ajunseseră să fie „carne de tun”: „Luat la război, s-a dovedit a fi un ţintaş cu mare faimă, a fost de câteva ori decorat, a nimerit la spital după un bombardament, a fost demobilizat, s-a întors înapoi în Valea Răzeşilor – şi toate aiestea în numai şase luni de zile!
«A avut noroc», ziceau cei care văzuseră şi ei lume în viaţa lor.
Norocul lui Ichimaş era însă relativ – deşi o ducea din petrecere în petrecere, era trist, sărmanul, căci s-a întors de la război cu nişte tulburări groaznice, care la un moment dat îl făceau să leşine. Se zbătea la pământ în neştire, scrâşnind cu spumă la gură, apoi, când se ridica de jos, multă vreme umbla prin sat trist, buimac, şi în cele din urmă pornea spre căsuţa lui moş Dănuţă. Căci, ciudat lucru, dar ghemul cela de melodii din vioara bătrânului era singurul leac în stare să-i refacă şi să-i readucă buna dispoziţie”. Scriitorul evită să se pronunţe în acest roman despre gătinţa de sacrificiu şi patriotismul neţărmurit al ostaşilor sovietici, războiul fiind reprezentat ca un fenomen ce produce dezastre umane, dezarticulează ordinea lumii.
În Povara bunătăţii noastre însă, autorul va alege să împărtăşească concepţia oficială despre „eliberarea R.S.S. Moldovenească de sub jugul burghezo-moşieresc român şi cel hitlerist”. Autorul nu se complică, grozăviile războiului sunt transpuse succint, dar în detalii sugestive: „Începuse războiul.
Câmpia ardea. Avioanele, tunurile şi tancurile au arat pământul, întorcându-i câmpiei o roadă abia ajunsă în floare. Ardea pădurea cu fum negru, înăbuşitor. Ardeau două cisterne la gara din Pământeni, aşternând o coamă de fum peste întreaga câmpie. Fumega o ţigară strânsă între degetele unui ostaş mort pe-o margine de drum. (...) Peste două săptămâni frontul a trecut dincolo de Nistru şi s-a tot dus spre răsărit”.
Ion Druţă „corectează”, într-o primă fază, falsurile lui Kutkoveţki, fiind mai aproape de adevărul istoric: „Mircea Moraru a plecat împreună cu Armata Roşie chiar din primele săptămâni ale războiului: Pare-se că nici n-a fost mobilizat, a plecat singur. Atunci, în patruzeci şi unu, în Basarabia n-a fost mobilizare ca atare. Poate pentru că nu rămânea vreme la mijloc – graniţa era la doi paşi , frontul nu dovedea să se retragă, şi trebuia mai întâi salvate armatele. Pentru că nu ajungeau trenuri, comisariatele se evacuaseră, abia înştiinţând populaţia că s-a ordonat mobilizarea totală”.
Aparent, autorul nostru pare să fie obiectiv când afirmă că: „Basarabenii, cei mai conştiincioşi, plecau fiecare de capul lui. Se duceau pe jos, ţinând un singur drum: spre răsărit, în Rusia. Mulţi dintre ei, ajungând la Nistru, se răzgândeau, se întorceau acasă, alţii, călcaţi de linia frontului, au căzut prizonieri”. Nu credem că romancierul are întru totul dreptate, or, este greu de crezut că puterea sovietică, în mai puţin de un an de zile (28 iunie 1940 – 22 iunie 1941), după ce a instaurat în Basarabia „eliberată” un regim de teroare (încarcerări, deportări şi execuţii), a reuşit totuşi să educe atâţia „cetăţeni conştiincioşi”, care să se pornească de bună voie şi nesiliţi de nimeni la război de partea Rusiei.
Autorul recurge iarăşi la imagini sintetice şi la simboluri când descrie înaintarea armatei roşii spre apus: „Pe drumul cel vechi al Pământenilor trece oaste. De-a lungul văilor pluteau coame de colb, închipuind toate povârnişurile şi întorsăturile vechiului drum. Roţi de maşini, roţi de tunuri, şenile grele de tanc. Drumul se destrămase, drumul îşi muta albia, ba scăpătând la vale, ba repezind-o pe de-a dreptul peste deal, dar armatele veneau întruna. (...) Armata intra în repaos. Au fost opriţi, au fost întorşi cu spatele la moarte, au fost trimişi să răsufle puţin, iar războiul geme nu departe, în Carpaţi. Vuieşte, fierbe războiul”.
Ion Druţă plăteşte, cum spuneam, tribut minciunilor oficiale despre „eliberarea” Basarabiei când descrie cu multă artă „enorma bucurie” cu care basarabenii îi întîmpinau pe „ostaşii roşi”: „Câmpia întreagă le ieşise întru întâmpinare. (...) Armata venea la odihnă. Întristatele case ale câmpiei de mult aşteptau musafiri, şi de abia au dovedit primele maşini s-o cârnească din drum, de abia s-a zvonit că uite la cutare a intrat maşina în ogradă, şi din maşină au strigat: «draste, papaşa!», că printre ţăranii câmpiei a şi pornit o mare îmbrânceală.
Satele au prins a împărţi musafiri ele înde ele. Fiecare sat îşi închipuia că ştie cel mai bine ruseşte, în fiecare casă se găseau scaune cu spetează, fiecare călcâi de pâine putea fi împărţit în două. Drept care lumea creştină ieşea în întâmpinare, oamenii de prin toate văile stăteau zi şi noapte pe marginea drumului Pământenilor. Numărau maşinile, îşi scărpinau cefele, mişcau din picioare a nerăbdare, căci li se poruncise fără maşini să nu se întoarcă.
Şi, Doamne, ce bucurie era pe atunci un ostaş rus în gimnastiorca sa albită de soare, cu pilotca scăpătată glumeţ pe-o sprânceană! Era aşteptat şi rugat să intre în fiecare casă, căci era îndemânatic şi se pricepea la toate (...) Putea fi musafir care ştie rostul la pahare, îţi putea spune cam unde va ajunge satul, ce se va face cu fiecare palmă de pământ, şi mai erau cei ostaşi ruşi suflete darnice, ce te puteau face cu doi-trei litri de benzină pentru lampă (din câte știu, lămpile se alimentau cu gaz lampat – A.M.), cu un cauciuc vechi de maşină pentru tălpi la încălţăminte”. Sunt pagini de-a dreptul ruşinoase... Autorul devine ridicol când afirmă, într-un deplin dezacord cu adevărul istoric, că ciuturenii sufereau enorm pentru că nu au „musafiri ruşi”: nu lucrează, nu mănâncă, nu dorm: „Cele mai oropsite sătişoare – nişte adunături de căsuţe pe care nici nu le-ai fi puitut numi sat – se lăudau de acum cu musafiri, iar Ciutura nici armată, nici maşini, nici steluţe roşii, nici armonica guralivă, nici vorbă rusească, iute şi pipărată. Zilele treceau, coloana se fărămiţase cu totul, acum rar când răzbătea câte şase-şapte maşini rămase în urmă, şi se duceau ca glontele, iar de-o cârneau, se tot duceau prin alte sate. Biata Ciutură, deznădăjduită, ieşea cu gloata, cu tot satul ieşea şi stătea zile întregi la marginea vechiului drum”.
Este regretabil că Ion Druţă a reeditat aceste falsuri şi în ediţia din 2005 a Poverii bunătăţii noastre, când nimeni şi nimic nu l-au împiedicat să pledeze pentru istoria autentică. Mai ales că, până la acea oră, fusese editată o întreagă literatură ştiinţifică şi istorică credibilă despre cel de-al Doilea Război Mondial... Partea cea mai tristă a acestui caz este că, exprimate de un autor talentat, aceste neadevăruri au devenit veritabile intoxicări pentri cititorii naivi.
Vladimir Beşleagă va construi un întreg roman – Zbor frânt – pe tema războiului. Spre deosebire de Kutkoveţki & Co însă, va prefera să creeze imagini lipsite de eroism şi de patos. Războiul este redat prin optica inocentă a unui adolescent, astfel că anormalitatea, cruzimile acestuia sunt scoase în relief cu mai multă eficienţă artistică. Fără să vrea, protagonistul, Isai, nimereşte între roţile unei maşinării diabolice. Când îi dispare fratele Ile, el va trece Nistrul ca să-l găsească. Autorul va recurge la un şir de tehnici şi procedee narative, pentru a redacta o proză complexă.
Înainte de a se porni în căutare, Isai visează, ca şi Vitoria Lipan, un vis clarificator: „Iaca-i aproape Isai, iaca întinde mâna să-l apuce, Ile vine până la suprafaţa apei, dar nu dovedeşte să scoată capul, numai întinde mâna şi-l apucă pe Isai de gât, şi Isai vede că nu poate înota pentru că Ile îl strânge... Începe Isai să horcăiască, să strige să-i deie drumul, că s-or duce amândoi la fund... şi se trezeşte”.
Exista o întreagă literatură despre „copiii trupei” care au ales, deşi vârsta nu le permitea defel, să lupte fie în unităţile de partizani, fie în cele ale trupelor regulate, remarcându-se prin vitejie matură. Beşleagă edifică, dimpotrivă, un personaj foarte aproape de firesc, care acţionează forţat de circumstanţe. Isai va încerca să se descurce într-o situaţie imposibilă. El joacă la ambele capete: îi „ajută pe ai noştri”, făcând-o pe cercetaşul în misiune, şi îi duce de nas pe nemţi. Consecinţele sunt dezastruoase, zborul destinului său va fi frânt, Isai trebuind să suporte toată viaţa urmările acestei implicări iminente. Autorul va impune pentru prima dată în spaţiul literar postbelic din Basarabia tipul de proză analitică, practicând un interesant joc al retrospecţiei şi introspecţiei. E relevant şi jocul cu timpul, scufundarea lui Isai-maturul în Nistru, imersiune care nu durează un minut. Va fi suficient ca eroul să reconstituie, prin memoria involuntară, tot filmul vieţii de până la acea oră, unul al destinului mutilat de război.
Războiul afectează până şi cele mai profunde relaţii umane. Vl. Beşleagă implică şi mitologia biblică, trădarea lui Ile fiind o altă reeditare a poveştii lui Cain şi Abel (ne amintim numaidecât de visul în care Ile il trage pe Isai la fund). Se reţine şi atmosfera de înverşunare şi suspiciune permanentă faţă de cei consideraţi a fi „duşmanii poporului”. E vorba, într-un fel, de o condamnare pe viaţă, fără drept de apel. În acest sens, pentru ca blestemul destinului să nu treacă asupra fiului (se ştie cât costa afirmaţia fariseică a lui Stalin: „Copiii nu sunt responsabili de faptele părinţilor”), Isai e tentat să se sinucidă. Dispariţia lui, crede, ar provoca eliberarea fiului de suspiciunea că e odraslă de colaboraţionist, învinuire pe care vrea să o ia cu el în adâncuri. Zbor frânt devine astfel romanul unui război continuu, în care Isai e o jertfă eternă, or, va fi mutilat fiinţial de maşinăria războiului, dar şi, ulterior, de mecanismele birocraţiei sovietice. Mesajul antirăzboinic este amplificat de vocea Nistrului, care nu alege cine are dreptate în această confruntare: „Uneori, când cele două focuri de pe cele două maluri se încleaştă la luptă şi se izbesc piept în piept, pe moarte, nu pe viaţă, şi se reped în sus, focurile, apoi cad iar, atunci ia foc şi apa lui, apa Nistrului, şi începe să ardă şi ea. Şi arde cu pară, dar nu-i galbenă ca para, ci-i roşie, că-i sânge, sânge de om... Şi sângele acesta se întinde pe trupul lui, al Nistrului, şi îl doare, îl frige tare. Îl mână Nistrul repede, sângele acela, la vale şi-l duce repede spre mare ca să se spele de el şi să se simtă iar curat cum a fost, dar nu poate: vine altul din urmă, alt sânge, sânge de om... (...) Ar ţipa Nistrul: ce faceţi voi, oamenilor? De de vă căsăpiţi unii pe alţii? De ce vărsaţi atâta sânge? De ce lăsaţi să bântuie focul aista, care mă arde şi mă pârjoleşte şi pe mine, şi livezile puse de moşii-strămoşii voştri, şi pădurile răcoroase, şi podgoriile care ar trebui să poarte rod de vii – de ce le ardeţi? Ar striga Nistrul: unde-s copiii mei arşi de soare care vara ar trebui să vină droaie. Gălăgioşi, să se scalde, să se răcorească în apa mea? (...) Nu puteţi împărţi bunătăţurile lumii? Dar cum le veţi împărţi dacă voi le distrugeţi, aceste bunătăţi, le ardeţi, le sfărâmaţi în loc să munciţi şi să le adunaţi, aceste bunătăţi. Ce faceţi voi, oameni? Luaţi-vă de seamă, oameni...”. E o pledoarie foarte puternică şi sugestivă. Mi-a amintit de istoria rănirii la Oder a bunelul dinspre mamă, Pantelei Ţăranu: „Nu curgea apă, nepoate, ci sânge, sânge şi trupuri”. A fost, cum am realizat, o metaforă grozavă, care a zdruncinat mintea mea de pionier, îndopat cu filme şi texte despre ostaşi sovietici curajoşi şi atotbiruitori.
Impactul acestei proze a fost şi rămâne a fi de importanță, întrucât autorul a avut cutezanţa să evite rigorile ideologice, estetica realismului socialist şi să promoveze, printr-o scriere de certă valoare, ideea că războiul este o formă de alienare generală, ce nu trebuie celebrată.
Grigore Vieru are la activ mai multe piese lirice în care dezbate acest subiect. Înzestrat cu hipersensibilitate, poetul se va pronunţa împotriva războiului în care, de altfel, şi-a pierdut tatăl, ca pe o catastrofă care afectează temeiurile lumii şi ale universului uman. Probă elocventă este binecunoscutul poem Formular. Dintr-o perspectivă actuală, această piesă poate fi interpretată şi drept o critică adusă birocratismului sovietic, care credea cu sfinţenie în acte şi formulare, decât în omul ca atare. Poemul se încheie cu o strofă memorabilă: „– Rubedenii peste hotare ai? – Da. Pe tata, îngropat în pământ străin. Anul 1945”. Nici urmă aici de patosul şi grandilocvenţa care irigă textele atâtor alţi autori. Dimpotrivă, autorul sugerează prin sintagma „îngropat în pământ străin” că misiunea armatei roşii nu a fost una eliberatoare pentru popoarele din Europa. Apoi, neidentificarea locului de veci ar trimite spre zecile, sutele de mii de ostaşi sovietici rămaşi neîngropaţi prin păduri şi mlaştini sau puşi în gropile comune fără a fi identificaţi.
Într-un alt poem antologic – Cămașele, grozăviile războiului sunt exprimate prin simbolul cămaşelor, pentru a reda durerea mamei, pricinuită de pierderea feciorului drag: „A fost război. / Ecoul lui / Şi-acum mai este viu. / Cămaşe vechi, mai noi – / Amară amintire de la fiu”. Gestul, într-un fel mecanic, al mamei de a veni în fiecare sâmbătă la râu pentru a spăla cămaşele feciorului drag exprimă durerea neostoită a pierderii: „De ani prea lungi de-a rândul / Tot vine la izvoare: / Ea şi gândul. / Şi iar luând cămaşele în poală, / De cum ajunge sâmbăta, / Le spală”.
Războiul îl extrage pe om din armonia cosmică şi domestică în care se simţea fericit cu toţi cei dragi alături: „Vreme’ncrâncenată... / Şi plecam de-acasă / Spre altfel de iarbă, / Spre altfel de coasă. / Pe faţa femeii – Lacrimă ce doare, / Doamne, ca un creer / De privighetoare!” (Război). În acest caz, nu mai e vorba de o poezie conformistă, corectă din punct de vedere ideologic şi plată din punct de vedere estetic. E altceva...
Poeţii generaţiei „Ochiului al treilea” au demonstrat o apetenţă a experimentului literar, promovând o poezie scoasă de sub dictatul ideologicului şi întrunind mărcile modernităţii. Membrii acestei promoţii nu au inclus tema războiului în caseta cu subiecte de importanţă.
În ceea ce-i priveşte pe postmoderniştii interriverani, care şi-au revendicat o libertate estetică, poezia / proza cu tematica războiului absentează cu premeditate din universul creaţiilor lor.
La capitolul concluzii: o creație, care marchează conștiința colectivă, este, de regulă, efortul unui artist foarte înzestrat și liber în forul său interior.