cronomorfism
Pentru tiparcronomorfism
să citim, să scriem cuvinte lungi și neînțelese
să lungim timpul cât de tare
să ne prefacem că existăm acum
să ne prefacem o gârlă de fericire fără fund
urcându-mă în cer precum urc
în podul casei să scot cenușa veche din horn
am rămas dezamăgit văzând că-n rai
ploua cu cianură
și Dumnezeu a murit
când asambla bucățile de înger
la fabrică
am inventat monede
și am făcut atâția zei
până n-am știut cui să ne închinăm
după aceea am inventat și moartea
să nu ne plictisim atât de tare
pe pământ și-n vis
ultimul poem
viitorul nostru e atât de negru
încât îl vedem roz, cu steluțe verzi, prințese, unicorni și ponei
nu vom mai avea capacitatea să visăm frumos noaptea,
căci visele ni s-au uscat
cu prima lacrimă ce s-a scurs în războiul nervurilor
de pe cuvinte
vom avea un alt somn adânc și pustiu
în cutia goală de la margarină
cineva ne-a scos definitiv din priză
și uite ne-am făcut albaștri
de la medicamente
geamurile sunt prea înghețate
uneori sunt pline de pământ
și în casă nu mai bate nicio venă subțire de lumină
uneori existăm de parcă n-am mai exista
privim focul albastru de la aragaz cum cugetă
maladiv printre oale scufundate în rugină
mai ungem o felie de pâine cu margarină
citim rubrica de decese și condoleanțe
ne autoanalizăm, ne bârfim
bem ceaiul de tei împreună
și mai zicem că afară e o toamnă frumoasă
suntem făcuți din resturile din ziar
sau poate din rebuturile rămase de la zidirea lumii
și ne întrebăm cu o jumătate de gură
când vom ajunge ziua să putem recicla ceva din noi
viitorul nostru e negru, cu steluțe moarte, unicorni
și ponei morți
azi vom merge la înmormântarea speranței noastre,
iar de mâine ne va mânca
un somn alb și fără vise
poem IX
ziua în care măgarii se credeau antilope zvelte
grădina zoologică azi e deschisă pentru toți
intrați cu încredere în cușcă
vom face o bibliotecă plină de onomatopee
prostia începea să încolțească în picioare
și ieșea grațioasă
prin timpane
vrem să facem o bibliotecă
din cașcaval pentru șoarecii din cap
„să nu mulgi vaca în absența doniței”
„c’est la vie”
de ce curge luna în fiecare noapte rece?
de ce stau copacii în iarbă ca niște sfinți de piatră?
de ce somnul atârnă stingher pe o pânză de păianjen?
de ce ne mai preocupă viața și existența?
de ce ne-am surghiunit sufletul în ziduri de carne moartă?
de ce se ia curentul când e filmul mai interesant?
„c’est la vie”
își spune omul înjurând televizorul
stâlpii de electricitate
și cablurile
și celelalte ustensile ruginite
ce alcătuiesc fericirea
istorie
noi, femeile, nu mai avem istorie
războiul prafului din bucătărie
ne-a spulberat orice răsuflu de libertate
o viață petrecută la cârma oalei
a fost mult prea mult pentru noi
am rătăcit în constelația piperului
și de aceea nici visele noastre
nu mai dospesc la căldură
schelete îmbrăcate în haine pline cu lături
curățând aceiași morcovi plini cu malformații
suntem noi, femeile, în fiecare zi:
nu mai avem inimă – în trupul nostru de cenușă
zvâcnește încet o tomată
care începe să putrezească printre atâtea sudori învechite
vom rămâne fără inimă și doar lăturile
o să ne mai limpezească
pleoapele grele de ceapă călită
pictăm copii în pântece, îi naștem în nuanțe purpurii
îi îngrijim, îi alăptăm, pozăm nud în grădina cu legume,
îmbătrânim fără să mai facem riduri
și totuși nu avem istorie –
ne repetăm la infinit
poate de aceea noi, femeile, adunate la un loc
suntem însăși istoria
cuvânt alb
pe umărul gândului drept
îmi sprijin cuvintele obosite de singurătate
mi-aș scrie în oase suferința,
dar nu mi-ar ajunge spațiul
și nici timp suficient nu aș avea
mi-aș scrie-o jos, pe pământul rece cu urme de melci,
dar nu mă așteaptă nimeni acolo,
decât pietrele surde ce tac
de-o veșnicie
eu nu pot avea dreptul la lumea mea
eu nu pot să fiu cuvântul
ce-ți sprijină umărul gândului stâng
eu sunt numai un fel de viață
ce se târăște ca un vierme de pradă
în inima unui cuvânt de-al tău
răni
prezentul e doar o rană închisă a trecutului
singuri și melancolici ne vom târî precum viermii
să ajungem cândva la rana deschisă a viitorului
ne vom trezi însetați și flămânzi
purtând în ochi visele de nisip spulberate de mare
vom cere apă, dar nu ni se va da
vom cere mâncare sleită, dar nu ni se va da
vom cere iluzii, dar iluziile s-au terminat
cu prima secetă din an
avem răni multe, poate prea multe,
aici și acolo ne înecăm între răni
poate ar trebui să punem sare pe ele
să lăcrimăm dureros
și-apoi vom naște lacrimi multe
ca să ne putem potoli infernala sete
ce a rămas prin răni se poate mânca
acesta este viitorul
secetă
la soare îngerii putrezesc
de la atâta lumină
pe ulițe înguste
zeii călătoresc în care cu fân
ca altădată
împrăștiind hârburi de secetă
în noroioase fântâni
plâns
ce lungă moarte avem!
parcă nu se mai termină niciodată
tunelul prin care trecem e tot mai luminat
e tot mai îngust
în ultima secundă a morții
îmi zic că poate noi suntem umbra luminii
ce a fost călcată cândva
de plânsul picioarelor
vedere
am văzut ape întinse, ape moi, ape ce au înecat
luminile din ochii soarelui
am văzut mâinile cum cereau ajutorul pe dinăuntru
am văzut cerul cum coboară ostenit în lac
să adape cu mângâiere peștii însetați
am văzut vise cum treceau sprijinite
în bastoane de furnică deasupra unui gând
am văzut inimi cum se zbat în deșert
cerând un strop de apă
am văzut materia în vidul neființei
cum se armonizează putrezind la fel
în cântecul ochilor ce nu se mai aude
va veni un timp
va veni un timp când
vom ține cântecul păsărilor
în pumni
ca să ne încălzim
cu focul zborului
ce plânge
vom face cuiburi
din ce în ce mai mari
pentru umbre
să le lăsăm acolo
în paiele ce au cunoscut
pustiul cuvântului
va veni un timp
când vom cunoaște
limba pământului
ce a răbdat trupurile
prizoniere în neființă
întrebare
odată am pus o întrebare
pietrei
și a răspuns tăcerea
în locul
ei
așteptând toamna
așteaptă-mă în toamna aceasta
cu inima goală ca o păstaie
urcă-te încet pe piciorul meu
precum iedera otrăvitoare
ce suie pe copac
vino cu vântul rece
spulberă-mi ochii și mintea și gândurile
și lasă-mă uscat
ca vreascurile de sub picioare
înainte de a pleca cum faci întotdeauna
cântă-mi despre prăpăstii
și golurile ce nu se mai pot adânci în mine
sunt trist
și încă nu e toamnă
aripi
o aripă ce s-a împietrit în cer
ultima singurătate grea
înainte să-mi iau zborul
în sens invers
cineva spunea cu glas de piatră
că păsările trebuie să rămână un mit
și picioarele trebuie să se împace
pentru întotdeauna cu pământul
poem
sunt prea istovit de mers
prin oasele prăpăstiilor
și nici în umbra ta jocul cuvintelor
nu-mi va dărui liniștea
florile din față
miroseau a sălbăticiuni nevinovate
tu erai inventată de roboți
și ținută în cămașă de forță
pentru a nu rugini
cu urletul tău ce ruginește în ploaie
aproape nelumesc
vrei să mă îmblânzești
sau să mă adormi
ca pe un personaj fără replică
din culise