Numele dracilor în traducerea românească a Divinei Comedii
Pentru tipar1. Versiunea dată de George Coşbuc Divinei Comedii este, fapt încă puţin cunoscut, rezultatul unei munci îndelungate şi competente asupra textului dantesc, cunoscutul poet traducând, prelucrând şi uneori revenind asupra versiunii româneşti iniţiale timp de aproape două decenii1.
Textul obţinut după un astfel de efort, tipărit în integralitatea sa postum2, dovedeşte cunoaşterea profundă a originalului italian, cunoaştere dublată de talentul poetic adesea remarcat al traducătorului român. George Coşbuc a vrut şi a reuşit să ofere un echivalent românesc aproape perfect, deopotrivă în conţinut şi în formă, al originalului, respectând ideile sursei şi reconstruind atent, cu mijloacele limbii române, forma acesteia.
Versiunea românească obţinută este astfel nu doar traducere în sensul curent al termenului, ci şi adecvare, refacere în cadrul şi prin limba română a textului dantesc. Iar variantele numeroase cunoscute, păstrate în fonduri de manuscrise diverse (nu doar la Biblioteca Academiei din Bucureşti, căreia Elena Coşbuc i-a donat arhiva poetului) sau risipite prin publicaţiile literare din deceniile de început ale veacului al XX-lea, fac dovada muncii depuse şi marchează etapele unui proces nicicând încheiat sau considerat finalizat de un poet ce căuta inclusiv perfecţiunea prozodică.
„Meşteşugul lui – nota Emanoil Bucuţa, unul dintre comentatorii avizaţi ai traducerii date de G. Coşbuc Divinei Comedii – a vrut să fie ca al unui mozaicar, năimit ca să schimbe cu altele pietrele unei opere de artă, la care ca la o icoană se ruga. Nu s-a gândit să prefacă, ci numai să puie în loc, bucată cu bucată. Se poate să fie traduceri mai strălucite şi mai melodioase decât a ieşit cea românească a lui Coşbuc, dar ar fi greu să se arate una mai credincioasă şi mai în spiritul de obârşie decât a lui.”3.
2. Valabilitatea acestei caracterizări iese foarte bine în evidenţă din analiza formei date cânturilor XXI şi XXII din Infern, cânturi în care apar corespondentele româneşti pentru numele dracilor ce îi însoţesc şi îi supraveghează pe Virgiliu şi pe Dante în timpul trecerii peste puntea dintre bolgia a patra şi „a cincea vale”.
Sunt acestea nume neconvenţionale, dacă ne raportăm la spiritul curent, uzual, al procesului de denominare, nume diferite totodată de specificul şi de caracteristicile româneşti ale actului de numire a „nenumitului”, de utilizare adică, în condiţiile unei cunoscute şi atent respectate „interdicţii de limbaj”, a substitutelor unor nume considerate aducătoare, prin simplă invocare, de rău şi de nenorocire.
„Cumplitele-gheare”, corespondent găsit de George Coşbuc pentru italienescul Malebranche, nume generic pentru dracii însărcinaţi să fie paznici în Malebolge, sunt conduse de Codârloi (numit, în prima variantă a Infernului, Coadă-Încârligată) şi au nume ce se regăsesc înseriate în terţinele 40 şi 41 ale cântului XXI4:
„Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel,
şi Bot-de-Ogar cu voi, şi Viţa-i-Sece!
Haid’, Fund-de-Iad, şi tu, şi Parpanghel,
nebunul Cap-de-Câne, să mai plece
colţatul Rât-de-Porc şi Forforoată!
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece!”.
În prima variantă, abandonată de George Coşbuc, a Infernului, cele două terţine aveau forma:
„Hei, Zbate-Aripi şi Vânt-Turbat, te scoală!
Tu, Bot-de-Câne, haid’! Curând să plece
şi Fund-de-Iad, şi Foc-Aprins, şi Vâră-n-Boală,
şi Rât-de-Porc, şi Viţa-i-Sece,
şi Gheară-de-Ogar, iar tu nainte,
Zbârlită-Barbă, -n cârdul cel de zece!”.
Simpla comparare a celor două variante de traducere pune în evidenţă nu doar o temperare a „nervului” artistic în forma considerată finală a Infernului, ci şi unele diferenţe de numire a dracilor, diferenţe amplificate de variantele cuprinse în cele două amintite cânturi ale primei cărţi din Divina Comedie, variante ce nu pot fi considerate totdeauna simple sinonime denominative, chiar dacă, aparent, fac trimitere la acelaşi referent. Mă gândesc, atunci când fac această afirmaţie, la Farfarel faţă de Vânt-Turbat, la Bot-de-Ogar faţă deBot-de-Câne, dar mai ales la Parpanghel faţă deFoc-Aprins, la Forforoată faţă de Gheară-de-Ogar sau la Viţa-i-Sece faţă de Vâră-n-Boală, în care numele au la bază alt procedeu de creare şi, uşor de observat, nu pun în evidenţă aceeaşi idee.
Iar o paralelă cu textul dantesc evidenţiază faptul că între forma italienească şi cea românească a celor două terţine din cântul XXI corespondenţele dintre numele italienesc al unui drac, dat de Dante, şi cel românesc, atribuit de George Coşbuc, făcute de regulă cu aproximaţie, trebuie stabilite prin alte mijloace decât poziţia în vers, poziţie care a impus nu o dată traducătorului român opţiunea, din raţiuni evident prozodice, pentru o altă formă sau chiar pentru o altă structură a numelui ales pentru un anumit drac:
„Tra’ti avante, Alichino e Calabrina,
Cominciò elli a dire, e tu, Cagnazzo;
Barbariccia, guidi la decina.
Libicocco vegn’oltre e Draghignazzo,
Ciriatto, sannuto e Graffiacane
E Farfarello e Rubicante pazzo”.
Astfel, Codârloi, numit în prima variantă a traducerii Infernului Coadă-Cârligată(echivalentul ales de Coşbuc pentru Malacoda), îi are „sub comandă” pe Bărboi-Zbârlit, numit anterior Zbârlită-Barbă şi Bărboi (echivalente pentru Barbariccia, şeful cetei de draci); pe Bot-de-Ogar, numit anterior Bot-de-Câne şi Gheară-de-Ogar (echivalente pentru Graffiacane); pe Cap-de-Câne sau Cap-de-Ogar, numit în prima variantă a Infernului Gheară-de-Ogar (echivalente pentru Cagnazzo); pe Farfarel, numit în prima variantă de traducere Vânt-Turbat (echivalente pentru Farfarello); pe Foc-Nestins, numit în prima variantă, abandonată, a Infernului Foc-Aprins (echivalente pentru Rubicante); pe Fund-de-Iad (echivalent pentru Draghignazzo); pe Rât-de-Porc („ce-avea doi colţi”; echivalent pentru Ciriatto), pe Parpanghel (echivalent probabil pentru Calcabrina), pe Zbate-Aripi, numit şi Forforoată (echivalente probabile pentru Alichino) şi pe Viţa-i-Sece, numit în prima variantă de traducere a Infernului deopotrivă Vâră-n-Boalăşi Tăiat-din-Furci(corespondente probabile pentru Scarmiglione).
Pot fi remarcate, în câteva cazuri, modificări interesante de „perspectivă”: pentru numele dat lui Malacoda contează, în viziunea traducătorului român, aspectul, Codârloi trimiţând nu la răutatea şefului dracilor (vezi Malacoda), ca în originalul italian, ci, prin derivatul augmentativ, la mărimea deosebită a cozii acestuia5; augmentative par a fi de asemenea Vânt-Turbat faţă de Farfarello (dacă numele italienesc derivă din farfalla „fluture”, iar nu din farfara „flecar”), Zbate-Aripi şi Forforoată (ultimul denominativ fiind sugestiv deopotrivă pentru modul de acţiune a respectivului drac – a forfoti – şi pentru spaţiul acoperit de acesta în timpul frecventelor raite de supraveghere, făcute roată, adică în jurul văii a cincea), faţă de Alichino (dacă apropiem numele italienesc amintit de ala „aripă”, nu de Hellequin, nume dat în tradiţia medievală diavolului); iar pentru Rubicante, diavolul „roşu” poate din cauza nebuniei, George Coşbuc propune Foc-Nestins, trimitere posibilă la „focul iadului”, cel nicicând domolit, aşa cum lui Draghignazzo, posibil augmentativ, în italiana veche, de la dragone „drac”, îi este preferat Fund-de-Iad, credem o trimitere indirectă la românescul Talpa-Iadului.
Sunt acestea adaptări prin traducere ale numelor date dracilor în originalul dantesc, alteori calcuri, dar adesea creaţii personale, ce dovedesc nu lipsă de imaginaţie, cum s-a afirmat uneori6, nici incapacitate artistică de adaptare la sursă, ci înţelegerea perfectă a spiritului Divinei Comedii, în cadrul căreia „cumplitele-gheare” ce supravegheau „valea a cincea” din Infern erau individualizate prin aspect, atitudini şi moduri de acţiune transpuse în nume similare poreclelor. Nume sau porecle posibil sau chiar necesar de modificat prin traducere, adică în circumstanţe de comunicare diferite, sau atunci când interveneau cerinţe prozodice obligatoriu de respectat în creaţii cu structură fixă, cum era Divina Comedie.
3. A fost modalitatea aleasă de George Coşbuc pentru transpunerea în limba română a numelor dracilor, folosite de Dante Alighieri în cânturile XXI şi XXII din Infern, un experiment artistic facil ?
Consideraţiile formulate în paginile precedente anulează, desigur, posibilitatea unui răspuns afirmativ.
În mod facil procedaseră însă traducătorii contemporani poetului ardelean.
Maria Chiţu, spre exemplu, autoare a unei apreciate transpuneri în proză a Divinei Comedii7, transpunere folosită constant de George Coşbuc ca text de control pentru traducerea sa, păstrase de regulă neschimbate numele dracilor din textul lui Dante, traducând doar unele determinative sau apelând cu totul rar la echivalări explicative. Ne referim în acest sens la „Ciriatto cu colţii de mistreţ”, la „Rubicante nebunul” sau la Farfarello, numit într-un singur context „pasăre rea”, prin corelare, desigur, cu Malebranche.
Iar Nicu Gane, care publica o traducere a Infernului8 în timpul în care George Coşbuc terminase deja prima variantă românească a textului, traducere care fusese, din acest motiv, accesibilă traducătorului ardelean, a utilizat de regulă calchierea, numirile româneşti imaginate de el fiind: Coadă-rea (pentru Malacoda), Rău-Scărmănatul (pentru Scarmiglione), Aripă-joasă (pentru Alichino), Frământă-gheaţă (iar nu Frământă-brumă; pentru Calcabrina), Faţă de câne (pentru Cagnazzo), Barbă-roşă (pentru Barbariccia), Libianul (pentru Libicocco), Slutul Zmău (pentru Draghignazzo), Porcul (cu epitetul „rău la dinte” corespunzând it. sannuto; pentru Ciriatto), Farfadeu (pentru Farfarello), Labă-de-câne (pentru Graffiacane) şi Roşcatul (urmat de determinativul „din minte scos”, corespunzând it. pazzo; pentru Rubicante).
În privinţa contemporanilor noştri, care au putut şi chiar au beneficiat de rezultatul obţinut prin travaliu îndelung de George Coşbuc, rezultatele sunt similare celor obţinute de marele poet.
Ilustrăm afirmaţia cu numele folosite de Eta Boieriu în apreciata versiune românească a Divinei Comedii publicată în anul 1965. În această versiune, răii chemaţi de Codârloi şi conduşi de Barbă-Creaţă se numesc, în ambele cânturi (XXI şi XXII) ale Infernului: Zbate-Aripi, Farfarel, Căţoi, Libicon, Forforoată, Rât-de-Porc, Drăcilă, Gheare-ntinde şi Roşcatul.
Nu este greu să identificăm în seria citată soluţii denominative datorate, greu de contestat, lui George Coşbuc. (Ne gândim la inconfundabilele Codârloi, Forforoată, Rât-de-Porc, Zbate-Aripi sau Farfarel.) La fel cum putem recunoaşte apelul, moderat, este drept, la unele denumiri date dracilor în folclorul românesc. Eta Boieriu îi numeşte, cum am văzut, pe paznicii bolgiei a cincea răii, aceştia au un vătaf, numit şi tartor, numele unuia dintre draci este, contextual şi integrator în serie, Ucigă-l toaca, iar Draghignazzo din originalul dantesc este substituit prin Drăcilă, derivat uzual în română, un fel Marele-drac.
4. De ce nu a apelat însă George Coşbuc, cum nu au făcut, se ştie, nici alţi traducători ai Divinei Comedii, la denumirile româneşti ale diavolului, numeroase şi totdeauna foarte sugestive ?
Foarte bun cunoscător al folclorului, după cum arată nu doar creaţia sa poetică, o adevărată enciclopedie versificată despre satul transilvănean şi obiceiurile locuitorilor acestuia, ci şi numeroasele sale studii şi conferinţe9, George Coşbuc avea cu siguranţă ştiinţă de seria impresionantă de nume prin care era evitată, nu doar în vorbirea curentă, folosirea cuvintelor drac, diavol sau, mai nou, demon.
Cunoştea, fără îndoială, ca orice locuitor al satului, nume precum: aghiuţă, pârlea, sarsailă sau faraon; naiba, nevoia sau păcatul; necuratul, împeliţatul, nefârtatul sau pârdalnicul; procletul, vicleanul, şeitan sau benga; mutul sau pustiul; cel-de-pe-comoară, cel-din-baltă, ducă-se-pe-pustii, ucigă-l-toaca sau ucigă-l-crucea, iar enumerarea poate fi oricând continuată. (După unele statistici, există circa 100 de nume, mai mult sau mai puţin populare, date diavolului.)
George Coşbuc citise, desigur, texte literare remarcabile, de tipul celor datorate lui Ion Creangă, în care dracul era numit nu doar michiduţă, mititelul, nichipercea sau cornoratul, ci şi Cioprea (sau Cioplea), săgeată de noapte sau căpitănie (desigur, de draci), substitut pentru Scaraoschi.
Fin analist al folclorului, cunoscător avizat al resorturilor lingvistice care au generat astfel de substitute lexicale sau frazeologice pentru drac, diavol sau demon, George Coşbuc nu putea ignora însă caracterul uniformizator, integrator al unor astfel de nume. Ele nu individualizau, nu numeau în mod distinct un anumit locuitor al Iadului, pe baza unui comportament sau a unui rang diferenţiator, ci doar creau variante denominative eventual mai bine marcate stilistic.
Ne gândim la unele creaţii de tip antonimic, precum aghiuţă, derivat doar aparent diminutival din aghios „sfânt”, la metafore precum pustiul, nefârtatul, împeliţatul (peliţă însemna, în limba română veche, „trup”) sau la mai multe construcţii, şi ele cu caracter metaforic, de tipul cel-de-pe-comoară, respectiv ucigă-l-toaca.
Individualizarea, existentă totuşi în cadrul acestor denumiri, funcţiona doar pentru tartor „şef de draci”, mama-dracului, Talpa-Iadului sau Ştirba-Baba-Cloanţa, acestora alăturându-li-se satana, scaraoţchi, belzebut, denominări de tip cult, având şi ele funcţie de nume proprii.
Astfel de nume, oricât de sugestive, nu puteau fi luate însă în considerare în procesul de traducere a unei opere precum Divina Comedie.
Creaţie cultă în care diavolii ce supravegheau „valea a cincea” din Infern erau individualizaţi prin aspect, atitudine şi comportament, cunoscutul text dantesc impunea fie copierea modelului, fie crearea unor forme corespondente acestuia sau având capacitatea de a sugera ideea de bază a originalului. Original în care, repetăm, dracii erau individualizaţi prin nume similare poreclelor, care făceau, independent de folclor şi, în consecinţă, independent de vorbirea curentă, trimitere la aspect, atitudini şi moduri de acţiune distincte.
Traducând textul Divinei Comedii, George Coşbuc a înţeles foarte bine acest mod de denumire utilizat de Dante Alighieri şi a procedat în consecinţă. A pornit, desigur, de la numele dracilor existente în textul italienesc. Şi-a permis însă devieri, impuse de necesităţi artistice (unele pur prozodice), ajungând uneori la mai multe nume pentru acelaşi drac, deci la ... sinonimie denominativă. Iar această constatare este susţinută şi, în consecinţă, întărită de distribuirea diferită a numelor acum analizate în versiunile italienească şi românească ale celor două cânturi.
5.Analiza făcută în paginile precedente arată, credem suficient de convingător, că traducerea Divinei Comedii a reprezentat pentru George Coşbuc nu doar o încercare de adaptare culturală a unei opere literare de excepţie, ci şi o dovadă de măiestrie literară. Numele date dracilor în versiunea românească a cânturilor XXI şi XXII din Infern argumentează, totodată, competenţa lingvistică şi intuiţia stilistică deosebite ale marelui poet şi traducător român.
Note
1 George Coşbuc a început traducerea fragmentară a textului dantesc accidental, în 1891, şi a continuat sistematic lucrul la versiunea românească din iarna anului 1899 până în 1913. (Vezi pentru detalii articolul nostru George Coşbuc, traducând Divina Comedie. Proiectele unor ediţii, în „Manuscriptum”, XVI, 1985, nr. 3, p. 138-147.) Cu câteva zile înainte de sfârşitul vieţii, sfârşit marcat de pierderea tragică şi neaşteptată a unicului fiu, George Coşbuc lucra la comentariul Divinei Comedii, dar, cu acribia-i cunoscută, revenea încă asupra ultimei versiuni a traducerii. O dovedeşte o filă de calendar adnotată, păstrată în mapele Arhivei Coşbuc de la Biblioteca Academiei Române.
2 Rezultatul acestui efort îndelung a fost pus pentru prima dată în valoare, în formă aproape integrală, în anii 1985 şi 1988, prin publicarea, în seria Scriitori români a Editurii Minerva (G. Coşbuc, Opere alese, vol. VII şi VIII). Atunci au fost editate, alături de versiunea ultimă a traducerii, cunoscută din ediţia Ortiz (Dante Alighieri, Divina Comedie, I-III, Bucureşti, 1925-1932), variantele textului ultim şi prima versiune românească a Infernului, abandonată de poet şi rămasă necunoscută. A se vedea şi George Coşbuc, Opere, III. Traduceri, Fundaţia Naţionaă pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2013.
3 Emanoil Bucuţa, Săptămâna Coşbuc, după George Coşbuc interpretat de...,antologie întocmită de Maria Cordoneanu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, p. 451.
4 Citatele şi exemplele sunt reproduse din ediţia pe care am publicat-o în G. Coşbuc, Opere alese, vol. VII, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.
5 Iorgu Iordan deriva (în Numele dracilor în Divina Commedia, studiu publicat în Italica Bollettino Annuale di Studi Italiani, Iaşi, II, 1942, p. 1-12) numele Codârloi din codârlă „partea de dinapoi, mobilă, a unui car, a unei căruţe sau trăsuri”, dar apropierea şi îndeosebi sensul sugerat prin aceasta („codârlă mare; codaş”) nu sunt concordante cu semnificaţia textului dantesc.
6 Idem, p. 1-2.
7 Dante Alighieri, Divina Comedie, I-II, traducţiune de Maria Chiţu, Craiova, 1883, 1888.
8 Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul, traducere în versuri de N. Gane, Iaşi, 1906.
9 Vezi pentru acestea, George Coşbuc, Opere, II. Proză, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2007.