Omonimia latină. Consideraţii
Pentru tiparControversată in se, omolexia a fost discutată de lingvişti sub mai multe aspecte, de aceea considerăm necesar a motiva ab initio utilizarea, în articolul de faţă, a definiţiilor şi a clasificărilor referitoare la fenomenul vizat.
Definiţia corespunzătoare, în opinia noastră, omonimiei latine este următoarea: „Omonimele (omolexele) sunt cuvintele cu complexe sonore identice, însă cu sensuri complet diferite, care coincid atât în pronunţie, cât şi în scris la formele iniţiale (indiferent de prezenţa / lipsa şi altor forme coincidente în paradigmele lor morfologice, adică indiferent de faptul dacă sunt totale sau parţiale), funcţionând sincronic într-o perioadă dată de timp” [1, 106-107].
Aderăm la opinia că omonimia se referă exclusiv la nivelul lexical al limbii, iar coincidenţele atât dintre forma iniţială a unui cuvânt şi una dintre logoformele din paradigma altui cuvânt (comp.: amor s.m. „iubire” şi amor „sunt iubit” prez. ind. pas., pers. I sg. de la verbulamare), cât şi dintre logoforme din paradigmele unor cuvinte diferite (muris D. / Abl. pl. de la murus, -i s.m. „zid”şi muris G. sing. de la mus, muris „şoarece”) sau din paradigma aceluiaşi cuvânt (bello D. sing. de la bellum, -i s.n. „război” şi bello Abl. sing. de la bellum, -i) ţin de alt nivel al limbii, de cel morfologic [1, 82-83], deşi omoformia prezintă pentru traducerea latină un interes practic. Omonimia morfologică constituie o caracteristică sui generis a limbii latine. Întâlnită într-un text, forma sero poate avea 5 semnificaţii gramaticale: sero „târziu” (adv.), sero (la D. şi Abl.) < serum, -i „zer”, sero (la D. şi Abl.)< serus, -a, -um „târziu”, sero, serĕre, sevi, satum „a semăna” şi sero, serĕre, serui, sertum „a împleti” (ambele la pers. I sing., prez., ind.). Probabil, doar în latină, datorită omonimiei de forme, putem întâlni propoziţii de felul:
1. Malo esse malum malum malae mali malis bonis quam esse bonum malum bonae mali malis malis, care are un sens logic şi foarte clar „Prefer să mănânc un măr rău al copacului rău cu dinţi buni decât un măr bun al unui copac bun cu dinţi răi”. Avem asociate, în această propoziţie, următoarele omoforme: malus, -i „măr”; malum, -i „fruct de măr”; malus, -a, -um (adj.) „rău”; mala, -ae „falcă”; verbul malo „eu prefer”.
2. Malus mala – mala mala „Copacul rău de măr (dă) mere rele”.
Omonimele morfologice sunt foarte frecvente în limba latină, făcând uneori dificilă traducerea unui text: adeo verb eu vin / adeo adv.până acolo, altum subst. largul mării / altum adj. neutru înalt / altum p.p.pas. de la alo, alere „a crește, a hrăni”, aves / aves, crevi / crevi, eo / eo, feras / feras, finis / finis, flores / flores, foedus / foedus, forte / forte, imus / imus, labores / labores, latis / latis, legis / legis, liberos / liberos, loco / loco, manes / manes, milites / milites, minor / minor, miseris / miseris, modo / modo, opera / opera, ora / ora / ora, ovis / ovis, parens / parens, passus / passus, qua / qua, regis / regis, salutes / salutes, sano / sano, satis / satis, sector / sector, secundo / secundo, secundum / secundum, servis / servis, severis / severis, sine / sine, solum / solum / solum, suis / suis, tutor / tutor, veniam / veniam, vires / vires, vis / vis.
Așadar, în funcţie de criteriul coincidenţei omonimelor la toate formele, distingem omonime totale sau absolute [2, 8], precum tempus, -oris s.n. „tâmplă” / tempus, -oris s.n. „timp” şi parţiale sau relative: foedus, -eris s.n. tratat, pact / foedus, -a, -um adj. urât, hidos [10].
Între omonimia lexicală (os, ossis „os” / os, oris „gură”) şi omofonie există o relaţie de includere, aceasta din urmă cuprinzând, pe lângă omonimie, omoformie şi omografie (eādem (adv.) / eădem, forma de Abl. de la pron. ea), toate coincidenţele sintagmatice posibile din lanţul vorbirii: înlănţuiri de cuvinte, segmente separate de vorbire, morfeme aparte şi chiar îmbinări de sunete contigue, asonanţe şi alte apropieri sonore accidentale [1, 82]. Astfel, nu vom încadra în obiectul cercetării noastre omonimele fonetice de tipul: aequus „neted, egal” / equus „cal”; annus „an” / anus „bătrână”; caedo „lovesc” / cedo „merg, cedez”; cattella „căţeluşă” / catella „lănţuc”; curro „alerg” / curo „îngrijesc”; ferris „din fier” / feris „despre fiare”; ferrum, -i fier ferum (ferus, -a, -um) „sălbatic”; quaeror „întreb” / queror „mă plâng”; valles „vale” / vales „tu eşti puternic”; villis „despre ferme” / vilis „ieftin” ş.a.
Vom încerca în continuare să exemplificăm distribuirea omonimelor în funcţie de căile lor de formare: omonime cu etimologii diferite; omonime formate prin scindarea semantică a unor sensuri ale cuvintelor polisemantice; omonime formate prin conversiune; omonime formate prin afixare [3, 132].
1. Omonime cu etimologii diferite (etimologice):
calx, calcis (gr.) f. „piatră de var” şi calx, calcis (etrs.) f. „călcâi”, acesta din urmă având o etimologie nedeterminată, probabil etruscă [9, 255];
labrum, -i „buză” < labium, -i „buză” şi labrum, -i „bazin, scăldătoare” < lavabrum < lavo,-are „a spăla” [10];
platea (gr.)„stradă” şi platea „pasăre înotătoare, pelican” [10];
acia, -ae „aţă” < acus „ac” şi acia, -ae (acies, -ei) „ascuţiş” < acer „ascuțit, ager”. Acies, -ei trece la declinarea I-a şi devine omonim cu acia, -ae „aţă.” Drept dovadă este următoarea constatare: „Încă în latina clasică apar forme paralele materies / materia”[7, 59];
populus, -i (etrs.) [5, 38]m.„popor”şi populus, -i f. „plop” este un împrumut italo-grecesc [9, 321].
De la verbul doleo, -ere „a durea, a simţi durere”, în sec. III-IV e.n. s-a format substantivul dolus, atestat şi la poetul Commodianus cu sensul „durere, tristeţe” [7, 112]. Acest cuvânt este panromanic, căpătând o largă răspândire: rom. dor, it. duolo, sp. duelo,port. do, v. fr. duel. Derivatul devine în latină omonim cu un alt substantiv dolus, -i „vicleşug”, care nu se găseşte în nicio limbă romanică.
2. Omonime formate prin afixare:
labellum „buzişoară” < labrum „buză” + suf. -ell(um) şi labellum „cadă mică” < labrum „cadă, bazin, scăldătoare” + suf. -ell(um);
musculus „şoricel” < mus, muris „şoarece” + suf. -cul(us) şi musculus (bot.)„muşchiuleţ” < muscus, -i (bot.)„muşchi” + suf. -ul(us). Este interesant că muscus are derivat doar în română, dar în italiană, sardă, spaniolă, portugheză cuvântul lipseşte, trebuie pornit de la muscus [6, 148];
rapina „jaf” < rapio „a jefui” + suf. -in(a) şi rapina „câmp semănat cu ridiche” < rapa „ridiche” + suf. -in(a).
Un caz interesant îl prezintă cele două verbe de grupa I-a, comparo, -are, „a pregăti” < (com+paro) şi comparo, -are < (compar) „a pune alături, a aranja între ei”, unul a apărut prin derivare prefixală, iar celălalt prin formare de la numele compar „egal”.
3. Omonime formate prin scindarea semantică a unor sensuri ale cuvintelor polisemantice (semantice):
planta, -ae „talpă a piciorului”şi planta, -ae „plantă, butaş, răsad”. Dezagregarea sensului are loc astfel: de la substantivul planta, -ae „talpă a piciorului” apare verbul planto, -are „a apăsa pământul cu piciorul”, care în limba agricultorilor capătă înţelesul de „a semăna” (comp.: rom. a planta). Apoi, de la planto derivă substantivul deverbal planta „butaş, plantă” (după modelul pugna „luptă” de la pugnare „a lupta”) [9, 25];
visus, -us „vis” şi visus, -us „părere, punct de vedere” provin ambele de la video, videre, dar în urma scindării semantice ajung să aibă sensuri diferite.
Diferenţierea semantică poate fi însoţită de diferenţieri formale, precum schimbarea genului. Aceasta se observă în botanică, unde s-a creat un sistem regulat de denominaţie a copacului şi a fructului acestuia: malus, -i f. „copac de măr” / malum, -i n. „fructul mărului”; pirus, -i f. „păr (arbore)” / pirum, -i n. „pară (fruct)”.
4. Omonime formate prin conversiune:
malus, -a, -um (adj.) „rău, rea” şi malum, -i s.n. „rău”;
serus, -a, -um (adj). „târziu” şi serum, -i s.n. „vreme târzie”.
La urmărirea statistică a evoluţiei seriilor de omonime până în stadiul lor actual s-a constatat că, din cele 176 de serii, în limbile romanice numai 28 şi-au păstrat caracterul omonimic în una sau mai multe limbi romanice [4, 618]. Printre seriile omonimice latineşti păstrate în mai multe limbi romanice atestăm:
mundus, -a, -um „curat” > it. mondo, prov. mon;
mundus, -i „lume” > it. mondo, prov. mon;
cornu, -us „corn de animal” > rom. corn, cat. corn rom. corn, cat. corn;
cornus, -i „arbore de corn” > rom. corn, cat. corn.
Serii omonimice latineşti păstrate într-o singură limbă:
canna, -ae „cană, ibric” > prov. cana [8];
canna, -ae „trestie, papură, stuf” > prov. cana [8].
În alte cazuri, a fost moştenit în mai multe limbi romanice numai un singur membru dintr-o serie omonimică:
plaga, -ae „rană” > rom. plagă, it. plaga, fr. plaie, prov. plaga, span. llaga, ptg. chaga;
plaga, -ae „suprafaţă, ţară, regiune, reţea” a dispărut din toate limbile romanice.
Moştenit într-o singură limbă romanică:
orulare > rom. „a urla”;
orulare „a mărgini, a şovăi” a dispărut.
Evoluţia omonimică cunoaşte cazuri când toţi membrii unor serii latine au dispărut:
margella, -ae „mărgea” şi margella, -ae „perlă” au dispărut ambele [4, 621].
Omonimia a avut adeseori un rol important în dispariţia unor cuvinte omonime în următoarele condiţii: când era jenantă confuzia dintre acestea (dolus, -i „vicleşug” / dolus, -i „durere”); când denumeau noţiuni importante, frecvente salire „a săra”a fost eliminat de concurenţa cu salire „a sări” it. salire, fr. saillir, prov. cat. sallir, sp. salir, ptg. sahir; încadrarea morfologică, deosebită după gen, a omonimelor aceleiaşi serii [4, 621]. Desființarea omonimiei latine prin încadrarea morfologică, deosebită după gen, a substantivelor omonime latine este în limbile romanice doar o consecință exterioară a acestei încadrări [4, 629].
Omonimia latină a dispărut și prin continuarea, în limbile romanice, a unui omonim în forma lui de la cazul direct și a celorlalte omonime din serie cu formele lor de la un caz oblic.
În limba latină este reprezentată plenar atât omonimia lexicală, cât şi cea morfologică. Sursele apariţiei omolexelor sunt afixarea, dezagregarea semantică a polisemiei, conversiunea ş.a. În evoluţia de la latină spre limbile romanice, seriile omonimice s-au păstrat în proporţie de 16% [4, 618], româna creându-şi propriile omonime prin modificări fonetice: dolare > a dura „a construi” şi durare > a dura„a se prelungi în timp”; seminare > a semăna „a introduce în sol seminţe de plante” şi similare > a semăna „a avea trăsături comune”.
Bibliografie
1. Vasile Bahnaru, Elemente de semasiologie română, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2009.
2. Dicţionar de omonime al limbii moldoveneşti, Editura Lumina, Chişinău, 1988.
3. Lexicologia practică a limbii române (redactor responsabil Vasile Bahnaru), Editura Profesional Service, Chişinău, 2013.
4. Petru E. Zugun, Privire generală asupra omonimiei latino-romanice, în „Studii şi cercetări lingvistice”, an. XIX, Bucureşti, nr. 6, 1968, p. 617-629.
5. Istoria limbii române, vol. I, EA, Bucureşti, 1965.
6. Istoria limbii române, vol. II, EA, Bucureşti, 1969.
7. Nicolae Corlăteanu, Lidia Colesnic-Codreanca, Latina vulgară, Editura Cartier, Chişinău, 2007.
8. Dicţionar german-român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
9. А. В. Грошева, Латинская земледельческая лексика на индоевропейском фоне, Наука, Санкт-Петербург, 2009.
10. И. Х. Дворецкий, Д. Н. Корольков, Латинско-русский словарь, Гос. изд. иностр. словарей, Москва, 1949.