Despre importanţa tradiţiilor discursive
Pentru tipar;)
1. Îmi propun să vorbesc aici despre o recentă apariţie editorială, care s-ar cuveni să fie de un real interes pentru specialiştii şi universitarii preocupaţi de problemele limbajului: Johannes Kabatek, Tradiţii discursive. Studii, Editori: Cristina Bleorţu, Adrian Turculeţ, Carlota de Benito Moreno, Miguel Cuevas-Alonso, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2015 (242 p.). După cum o arată şi titlul concis, miza cea mai importantă a cărţii este aceea de a promova, prin intermediul mai multor studii şi articole, un concept (şi un termen) relativ nou în cercetările contemporane de lingvistică: «tradiţii discursive».
2. Înainte de a prezenta şi de a discuta conţinutul propriu-zis al acestui volum, să-mi fie îngăduit să enumăr în cele ce urmează (într-o ordine mai mult sau mai puţin aleatorie) câteva fapte dintre cele care mi-au venit în minte, prin mecanismul asocierii, pe parcursul citirii studiilor lui J. Kabatek.
(i) Bunăoară, ştim că există nişte norme care trebuie respectate în cazul compunerii unui sonet. Dincolo de o anumită „reţetă” prozodică obligatorie (de la care totuşi sonetul de tip shakesperian se abate întrucâtva), scrierea unei astfel de poezii cu formă fixă presupune ca niciun cuvânt cu sens lexical deplin să nu se repete în cadrul textului respectiv.
(ii) De altfel, în unele culturi, cum este şi cea europeană, repetarea aceluiaşi cuvânt, la o distanţă mai mare sau mai mică într-un text, este considerată un „defect stilistic” (cf., de pildă, practica lui Flaubert şi, la români, sfaturile lui Arghezi), de aceea se apelează la variaţia sinonimică. În alte culturi, dimpotrivă, o atare repetiţie este apreciată şi căutată, trecând drept un „efect stilistic”.
(iii) Un stilistician român (şi reputat filolog de formaţie clasicistă), G.I. Tohăneanu, a insistat în mai multe lucrări asupra deosebirii de ordin stilistic dintre stratul narativ şi stratul dialogat din operele literare: în general, la marii prozatori (de exemplu: I. Creangă, M. Sadoveanu ş.a.; cu excepţia lui L. Rebreanu) pare să funcţioneze destul de eficient (dacă acceptăm analizele lui Tohăneanu) „regula” după care stratul dialogat este mai expresiv (adică mai „colorat”) decât cel narativ.
(iv) Cu privire la utilizarea frazeologismelor, am observat că în textele cronicarilor (în special la cei munteni), ori de câte ori este consemnată moartea unui domnitor neagreat, aflat în tabăra politică adversă istoriografului, apar expresii (mai mult sau mai puţin fixe) injurioase, peiorative, anatemizante (de pildă: „a crăpat şi s-a dus dracului” etc.); în schimb, dacă voievodul decedat era simpatizat de cronicar, atunci expresiile întrebuinţate, deşi sinonime cu cele dintâi, sunt marcate de conotaţii pozitive (de pildă: „şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu” etc.)1.
(v) Se ştie că anumite tipuri de texte (scrisoarea de intenţie, procesul verbal, cererea etc.) trebuie întocmite într-un anume fel, nu doar din punct de vedere strict formal, ca dispunere a enunţurilor în pagină, ci şi în privinţa conţinutului (care şi el poate fi „in-format” ori structurat într-o oarecare măsură); de exemplu, un proces verbal se sfârşeşte invariabil cu formula „drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal...”. Se ajunge astfel la acele exprimări tipice conservate pentru a fi folosite în împrejurări tipice. Limbajele specializate cuprind numeroase clişee, cum ar fi: „de bună voie şi nesilit de nimeni” (în cel juridic), „din surse demne de încredere, care au dorit să-şi păstreze anonimatul” (în cel jurnalistic) ş.a.m.d.
(vi) «Discursul repetat» (cu termenul lui Coşeriu) ori «frazeologia» (în sens larg) înglobează toate aceste forme (precum expresiile şi locuţiunile, citatele, wellerismele, formulele internaţionale etc.) care sunt reluate de vorbitori din diverse motive: pentru a rămâne pe terenul aceleiaşi competenţe culturale, din nevoia de solidaritate lingvistică, din dorinţa de a pastişa ori de a parodia, pentru că situaţia o cere/impune (ca în cazul formulelor de salut, de mulţumire etc.) ş.a.m.d.2.
(vii) Nu doar fragmentele de texte se perpetuează prin repetiţie. Şi aşa-numitele „stiluri funcţionale” şi / sau „limbaje specializate” supravieţuiesc graţie textelor care le ilustrează / concretizează iarăşi şi iarăşi (raportul dintre un anume stil funcţional şi textul aferent fiind analog celui dintre langue şi parole: unul este in abstracto, celălalt – in concreto). Acelaşi lucru se poate spune şi despre cele trei stiluri fundamentale ale anticilor (simplu, mediu şi sublim) – şi ele stiluri „funcţionale” –, chiar dacă finalitatea lor era cumva alta3. De rafinarea şi multiplicarea ulterioară a acestora (ca forme de expresie potrivite pentru nenumărate situaţii extralingvistice) s-a ocupat Hermogenes din Tarsus în tratatul său Peri ideon, luând ca model absolut discursurile lui Demosthenes.
(viii) Graţie capacităţii lor de evocare, stilurile funcţionale pot avea uneori, în (con)texte determinate, o funcţie semnificantă sui generis. De pildă, stilul administrativ întrebuinţat de Kafka în scrierile lui constituie, totodată, un factor de articulare a sensului global (după cum a dovedit Coşeriu în „exerciţiile” sale de lingvistică textuală).
(ix) În unele tipuri de texte, utilizarea pluralului (la pronume şi verbe) în locul singularului se face conform unor reguli demult încetăţenite: pluralul autorităţii (sau al maiestăţii) se întâlneşte mai cu seamă în vechile documente oficiale; pluralul modestiei este întrebuinţat mai ales în vorbirea populară; pluralul autorului este folosit în operele ştiinţifice (uneori şi în discursurile oratorice sau în articolele jurnalistice); pluralul politeţii ţine de exprimarea respectuoasă, apărând în formulele reverenţioase ş.a.m.d.
(x) Specifice anumitor registre ale limbii istorice sunt şi unele tipare sau modele sintactice. De pildă, în vorbirea populară se găsesc forme ca iau şi mă duc; mă pun şi fac; mă apuc şi lucrez; stau şi scriu etc. care sunt, de obicei, evitate în variantele limbii literare. Este vorba aici de un vechi model sintactic, ce îşi are originea în greaca veche, de unde a proliferat prin latina vulgară în toate limbile romanice (vezi, pentru amănunte, contribuţia lui Coşeriu despre «tomo y me voy», ca problemă de sintaxă comparată europeană).
3. Ce sunt toate acestea? Unde s-ar încadra asemenea fapte? Cineva ar putea spune imediat că unele ţin de retorică ori de stilistică (adică unele, de stilistica literară; altele, de stilistica funcţională), altele ţin de frazeologie, altele ţin de o subdisciplină (mai nouă), cu caracter preponderent practic, intitulată „tehnici de redactare în comunicare” (deci, privind scrierea textelor din diverse domenii), altele ţin de gramatică (actuală sau istorică) ş.a.m.d. Cei familiarizaţi cu lingvistica integrală coşeriană ar putea observa că unele dintre ele fac obiectul lingvisticii textuale sau, mai mult decât atât, că majoritatea faptelor amintite mai sus se leagă de ceea ce Eugeniu Coşeriu a teoretizat sub numele de deontologie a limbajului. Într-adevăr, aproape toate aceste exemple4 constituie produse ale ceea ce Coşeriu desemna drept competenţă expresivă (saber expresivo), adică acea cunoaştere referitoare la elaborarea textelor şi a discursurilor. În acest sens, există norme (de multe ori implicite) cu privire la felul în care ar trebui să vorbim cu anumiţi interlocutori, în anumite circumstanţe, despre anumite teme. De altfel, anticii ştiau foarte bine aceste lucruri, iar Aristotel avea chiar şi un termen special în Retorica sa pentru aşa ceva: tò prépon ‘potrivire’.
4. Dar toate aceste fapte înfăţişate, aşa diverse cum par (şi cum sunt, de altminteri), pot fi considerate, pur şi simplu, tradiţii discursive5. Iată cum defineşte Johannes Kabatek conceptul în cauză: „Înţelegem prin tradiţie discursivă (TD) repetiţia unui text sau a unei forme textuale ori a unei maniere particulare de a scrie sau de a vorbi care capătă valoare de semn propriu (prin urmare este semnificativă). Se poate forma în legătură cu orice finalitate de expresie sau cu orice element de conţinut a cărui repetiţie stabileşte o corelaţie între actualizare şi tradiţie, adică orice relaţie care se poate stabili semiotic între două elemente tradiţionale (acte de vorbire sau elemente referenţiale) care evocă o anumită formă textuală sau anumite elemente lingvistice utilizate.” (J. Kabatek, op. cit., p. 154; de aici încolo voi indica doar pagina din volum).
4.1. Într-un alt loc, Kabatek este şi mai explicit, oferind şi o serie de exemple edificatoare: „Cu toată forţa sa semiotică, termenul tradiţii discursive se situează, deci, ca termen fundamental al teoriei limbajului, înaintea tuturor fenomenelor concrete, ca axiomă teoretică, în funcţie de care sunt posterioare toate tradiţiile concrete ca fenomene empirice, dincolo de generalizările şi tipizările lor. Aceasta înseamnă că ele includ prin definiţie toate formele concrete de tradiţie, fie tradiţia unui citat concret, a unui salut, tradiţia unei forme precum sonetul sau tradiţia unui articol ştiinţific, inclusiv tradiţia introducerii unui articol, tradiţia citării sau structurării; în sfârşit, tradiţiile particulare ale grupurilor sau instituţiilor, precum tradiţia parlamentarilor francezi conservatori faţă de aceea a adversarilor progresişti. În această extindere, termenul include şi fenomene care se referă la forme din afara formelor tradiţionale ale gramaticii unei limbi identificate ca atare de lingvistică în mod repetat: forme textuale, tipuri de text, genuri de text.” (p. 182-183).
4.2. Desigur, faptele pe care le-am expus la pct. 2. (i-x) pot fi studiate în continuare de disciplinele menţionate la pct. 3., întrucât cercetarea se face din perspective diferite. Situaţia aceasta seamănă oarecum cu ceea ce E. Coşeriu numeşte (în materialele sale dedicate semanticii) desemnare multiplă: dintr-un anume punct de vedere, eu sunt om, dintr-un alt punct de vedere, sunt soţ, dintr-un altul – părinte sau, tot aşa, după diverse criterii, aş putea fi profesor, ori politician, ori jucător de tenis ş.a.m.d. În orice caz, pentru a atribui cuiva astfel de „etichete” am nevoie, înainte de toate, de un punct de vedere consolidat şi, în acelaşi timp, de un ansamblu (sau chiar de sub-ansambluri) de „etichete” interrelaţionate (adică de un sistem).
4.3. Tocmai acesta este meritul cel mai mare al cărţii lui Johannes Kabatek: de a încerca (şi de a reuşi, după părerea mea) să construiască un punct de vedere autonom care să justifice plasarea sub un singur concept – cel de «tradiţii discursive»6 – a numeroase fapte de limbaj aparent eterogene. Se „încheagă” astfel o nouă perspectivă şi, în consecinţă, o nouă disciplină care are ca obiect un domeniu extrem de vast, ce poate fi abordat atât în sincronie, cât şi (mai ales) în diacronie sau (mai bine zis) în istorie.
4.4. Scopul pentru care am enumerat exemplele de la pct. 2. este, pe de o parte, acela de a sugera întinderea, complexitatea şi importanţa acestui câmp de cercetare; pe de altă parte, de a dovedi că studiile lui J. Kabatek nu vin pe un teren absolut nou în lingvistica românească. Altfel spus, ideile foarte productive ale specialistului german nu cad pe un sol complet „nedesţelenit”, ci pe unul lucrat într-o anumită măsură, care – dacă luăm în consideraţie şi recentul „dezgheţ” al teoriei coşeriene de pe la noi – ar putea permite acestor idei să se dezvolte şi să rodească.
5. În cele ce urmează, voi face o prezentare analitică a cărţii lui Johannes Kabatek.
5.1. Volumul începe cu Câteva note biografice despre autor (p. 7-8), redactate de Cristina Bleorţu, din care cititorii români au posibilitatea să afle datele esenţiale din CV-ul autorului, actualmente profesor de lingvistică romanică la Universitatea din Zürich (Elveţia). Pe lângă activitatea publicistică şi editorială impresionantă, trebuie reţinut că lingvistul german a studiat la Tübingen (unde a şi predat ulterior aproape un deceniu) sub îndrumarea lui Eugeniu Coşeriu de la care a deprins, dincolo de cunoştinţele esenţiale, „un sistem de gândire”. După dispariţia Maestrului, Kabatek a înfiinţat la Tübingen şi a condus (în calitate de director) „Arhivele Eugenio Coseriu”, devenind „unul dintre cei mai mari promotori ai lingvisticii coşeriene” (p. 8).
În Nota autorului (p. 9-16), Johannes Kabatek precizează că iniţiativa realizării acestei antologii se datorează Cristinei Bleorţu, doctoranda sa din România, căreia îi mulţumeşte pentru efortul depus. La fel de recunoscător se arată J.K. şi faţă de ceilalţi membri ai echipei editoriale, Carlota de Benito, Miguel Cuevas şi Adrian Turculeţ, care au colaborat într-un mod exemplar. În această notă preliminară J.K. nu vrea să repete lucruri care se găsesc în studiile propriu-zise, adunate în volum, însă profită de prilej pentru a face unele completări însemnate cu privire la: (1) felul în care noţiunea de «tradiţii discursive» a fost legată, încă de la început, de teoria lui Eugeniu Coşeriu; (2) evoluţia noţiunii respective în propriile lucrări (ale lui J.K.) şi în relaţie cu lucrările altor autori. Astfel, trebuie ştiut că termenul de tradiţie discursivă (în germană: Diskurstradition) a fost creat de Peter Koch în 1987, în teza sa de abilitare (inedită), în care a fost preocupat, printre altele, de dezvoltarea ideii unei istoricităţi specifice textelor. În această privinţă, influenţa coşeriană este incontestabilă: „Peter Koch a insistat mereu că în concepţia sa despre tradiţiile discursive au existat două influenţe fundamentale, cea a teoriei coşeriene ca punct de referinţă şi dezvoltarea acesteia prezentată de Brigitte Schlieben-Lange [o importantă elevă a lui Coşeriu, n.m. – Cr.M.] în cartea Traditionen des Sprechens, publicată în 1983.” (p. 11).
Împreună cu colegul său Wulf Oesterreicher, Peter Koch a reuşit să dea (la centrul universitar din Freiburg im Breisgau) un impuls deosebit cercetărilor din această arie. Interesant este că introducerea termenului de tradiţii discursive i-a apărut ca necesară lui Peter Koch în momentul în care a contestat un aspect al teoriei coşeriene: „Peter Koch, atunci când abordează conţinutul propriu al cunoaşterii la nivelul textelor (cunoaşterea expresivă în termenii lui Coşeriu), neagă existenţa unei cunoaşteri textuale la nivelul individual şi actual, întrucât o cunoaştere, după el, presupune compararea unui text cu alte texte.” (p. 10).
În felul acesta, Koch ajunge să postuleze „încorporarea istoricităţii textuale la nivelul istoric coşerian”, adică să susţină că este nevoie de o „dedublare” a nivelului istoric şi de „împărţirea sa într-o istoricitate idiomatică, pe de o parte, şi o istoricitate textuală, pe de altă parte” (ibid.)7.
J. Kabatek observă că timp de un deceniu (1987-1997), până la alte contribuţii semnate de Koch şi Oesterreicher, conceptul (şi termenul) de tradiţii discursive a întârziat să se răspândească, însă acest lucru s-a petrecut apoi (şi datorită activităţii lui J.K., evident) cu o forţă incredibilă, atât în mediul german, cât şi în cel hispanic.
Cât despre preocupările lui Kabatek pentru tradiţiile discursive, se poate susţine că influenţa coşeriană a fost una dublă în această privinţă: una indirectă (graţie bazei coşeriene a termenilor lui Koch şi Oesterreicher) şi una directă (mult mai profundă) dată de contactul îndelungat cu E. Coşeriu, în calitate de Magistru, şi cu imensa lui operă ştiinţifică. Pentru ceea ce a urmat, este mai bine să redau chiar cuvintele lui J.K.: „Ceea ce am vrut să demonstrez de-a lungul acestor ani a fost că problema tradiţionalităţii textelor este un aspect cu relevanţă amplă, în studiile istorice, ca şi în studii ale limbii actuale. Lingvistica nu se termină cu tradiţiile discursive, dar pentru a face lingvistică este necesar a şti că vorbirea se poate baza pe repetiţia textelor şi că acest lucru are numeroase consecinţe. Astfel, noţiunea de tradiţii discursive este, înainte de a intra în dezbateri de teorii şi şcoli, «framework-free»: se referă la un fenomen esenţial al limbajului uman care nu se poate nega nici din punct de vedere generativ, nici cognitiv, nici dintr-un alt unghi teoretic.” (p. 16).
Convins că „studiul tradiţiilor discursive este cu adevărat fructuos”, Johannes Kabatek şi-a propus, totodată, să dovedească şi pe acest teren actualitatea, valabilitatea şi eficacitatea lingvisticii coşeriene.
Am zăbovit asupra acestor consideraţii introductive, deoarece mi s-au părut deosebit de importante pentru înţelegerea demersului iniţiat de lingvistul german. În continuare, voi prezenta ceva mai succint (deşi în mod inegal) conţinutul cărţii.
Cristina Bleorţu semnează o Notă asupra ediţiei (p. 17-24) în care mărturiseşte cum a luat naştere ideea acestei antologii, face o scurtă descriere a fiecărui studiu în parte şi mulţumeşte celor care au ajutat-o să ducă la bun sfârşit un asemenea proiect. Urmează o Notă asupra traducerii (p. 25-28) redactată de Adrian Turculeţ, care relatează avatarurile prin care au trecut articolele selectate (scrise în spaniolă, în majoritatea cazurilor, dar şi în germană şi portugheză) înainte de a apărea în varianta românească. În plus, lingvistul de la Iaşi face unele precizări binevenite legate de echivalenţele terminologice necesare (mai ales cu privire la unii termeni de origine coşeriană) şi subliniază, printre altele, şi calităţile stilistice (de pildă, nota ironico-umoristică) de care dă dovadă J. Kabatek.
5.2. Cartea propriu-zisă este constituită din 10 studii elaborate de Johannes Kabatek într-o perioadă de mai bine de un deceniu. Ordinea lor este următoarea:
(i) Eugeniu Coşeriu, tezele de la Strasbourg şi postulatul unei lingvistici lingvistice (p. 31-50). Acest material (ca şi următorul) are rolul de a sublinia şi de a expune, în liniile sale esenţiale, cadrul epistemologic coşerian asumat de lingvistul german. Kabatek face mai întâi o prezentare a celor cinci principii etice (al realismului/ al obiectivităţii ştiinţifice; al umanismului/ al cunoaşterii originare; al tradiţiei; al antidogmatismului şi al utilităţii publice)8 care l-au călăuzit permanent pe Coşeriu în activitatea sa ştiinţifică. Studiul include – într-o „editare critică” realizată de J.K. – şi celebrele Zece teze despre esenţa limbajului şi a semnificatului pregătite de Coşeriu pentru un seminar ţinut la Strasbourg în 1999. Comentând respectivele „teze”, Kabatek conduce discuţia către necesitatea unei „lingvistici lingvistice” care să asigure suportul teoretic inclusiv pentru cercetarea tradiţiilor discursive. Totodată, autorul apără punctele de vedere coşeriene în faţa unor încercări de contestare9.
(ii) Lingvistica empatică (p. 51-62) este un alt studiu care atestă cunoştinţele solide ale lui J. Kabatek (grefate pe un suport filosofic ferm) atât cu privire la istoria (mai mult sau mai puţin recentă) a ideilor lingvistice, cât şi cu privire la direcţiile din lingvistica actuală. Termenul de empatie este întrebuinţat aici într-o accepţie foarte specială: este vorba de „empatia lingvistului care este în acelaşi timp vorbitor, care în interiorul său produce ceva ce, în acelaşi timp, observă în mod continuu” (p. 54). Acest tip de empatie a lingvistului are prea puţin de-a face cu „empatia postulată de gramatica generativă tradiţională atunci când apără judecăţile de gramaticalitate” (ibid.). Din acest motiv, se înţelege de ce, după o secţiune intitulată Lingviştii ca vorbitori, urmează una care sună astfel: Coşeriu şi Chomsky: abisul celor două empatii. Celelalte secţiuni poartă titluri ce grăiesc de la sine: Câteva reflecţii asupra lingvisticii istorice; Studii fără empatie şi modelizarea dinamismului lingvistic; Empatie şi oralitate. Paragraful conclusiv conţine un avertisment care merită reprodus şi aici: „[N]oi, lingviştii, nu ar trebui să cădem în capcana de a crede că astăzi progresele tehnice vor uşura partea cea mai dură a muncii noastre. [...] Progresul care încearcă să substituie empatia prin tehnica pură este, în realitate, un regres, la fel cum regresează cel care neagă tehnica. În combinarea conştientă a celor două direcţii rezidă adevăratul potenţial al progresului ştiinţelor umaniste.” (p. 62)10.
(iii) Despre uzuri şi abuzuri ale terminologiei lingvistice (p. 63-84) este un material inedit, nepublicat în altă parte, în care autorul se arată interesat de aspectele hermeneutice ale terminologiei, adică de relaţia dintre termen şi desemnare. Dintre numeroasele chestiuni evidenţiate şi tratate aici, este de reţinut mai ales originala distincţie tripartită operată în cazul aproprierii (sau adoptării) termenilor: aproprierea „simpatetică”, aproprierea „exclusivistă” (cu subdiviziunile ~ „depreciativă” şi ~ „prospectivă”) şi aproprierea „vulgarizantă”.
(iv) Câteva note despre chestiunea „hibridităţii” şi „demnităţii” limbilor iberoromanice (p. 85-99) reprezintă un studiu în care profesorul Kabatek discută, pornind în primă instanţă de la atitudinea unor vorbitori de galiciană, despre două poziţii contrare care pot fi constatate în rândul comunităţilor (idiomatice) iberoromanice: una de „purism” lingvistic („demnitatea”) şi alta de „antipurism” lingvistic („hibriditatea”). J.K. examinează argumentele ambelor poziţii, atât din perspectiva „obiectivă” a omului de ştiinţă, cât şi din perspectiva „subiectivă” a vorbitorilor. Este semnalată şi o a treia perspectivă: „aceea a celor care exprimă opinii în chestiuni de purism şi hibriditate fără a face ei înşişi parte din grupurile afectate” (p. 98). Dintre aceşti „străini”, unii dau dovadă de „solidaritate”, iar alţii se întrec în „demagogie”. Şi o ultimă observaţie a autorului: există atât o demnitate universală a limbajului (care se deduce chiar din modul în care Aristotel „defineşte specificul fiinţei umane prin capacitatea lingvistică”), cât şi o demnitate a limbii istorice („care nu este altceva decât demnitatea vorbitorilor săi”).
(v) Noi direcţii în sintaxa istorică (p. 100-120) este un articol dens, complex, în care lingvistul german îşi propune să semnaleze, în şase etape, unele (posibile) linii directoare pentru cercetările viitoare de sintaxă istorică. Este combătută, astfel, o părere (enunţată nu demult de Steven Dworkin) privitoare la presupusa „moarte” a lingvisticii istorice. Kabatek se ocupă de schimbarea lingvistică şi de cauzele ei, tratează apoi despre problema categorizării elementelor care se schimbă, după care se referă la caracterul sistematic al limbii istorice, continuând cu chestiunea tipologiei laolaltă cu corelaţiile dintre diverse schimbări. În fine, autorul examinează pe câteva pagini şi problema «tradiţiilor discursive», atrăgând atenţia că această noţiune „pune în lumină faptul evident, dar adesea uitat al caracterului tradiţional al textului, o tradiţionalitate diferită de istoricitatea sistemului lingvistic şi care interacţionează [...] cu gramatica istorică, fiind în fond un aspect al acesteia” (p. 114). În acord cu gândirea lui E. Coşeriu, Kabatek deosebeşte trei „istoricităţi lingvistice” simultane în actele concrete de vorbire: (1) istoricitatea primară – a sistemului lingvistic ca sistem de posibilităţi, ca tehnică liberă a vorbirii; (2) istoricitatea secundară – a tradiţiei, a repetiţiei textelor (ca forme ori conţinuturi), o istoricitate „în care limbajul nu mai este o tehnică liberă şi un sistem de semne asumat, ci semn repetat, neeliberat de originea sa, ci purtător de legături şi ancore care indică trecuturi concrete” (p. 115)11; (3) istoricitatea evenimentelor unice, ce corespunde textului ca individ. În concentrarea pe cea de-a treia istoricitate constă, de altminteri, meritul contribuţiei autorului în această privinţă, fiindcă: „În sintaxa istorică obişnuim să descriem prima istoricitate prin intermediul exemplelor celei de-a treia, dar cea de-a treia [istoricitate], cea a indivizilor, conţine şi caracteristici individuale şi sarcina noastră este de a le identifica, sarcină dificilă de reconstrucţie, nu întotdeauna reuşită, care lasă loc adesea îndoielilor legate de reprezentativitatea unui text dat pentru o anumită epocă.” (ibid.).
Conştient că sintaxa istorică este (nolens volens) o sintaxă istorică a limbii scrise, Kabatek susţine necesitatea reconstruirii (în măsura posibilului) a continuumului varietăţilor dintre apropiere şi distanţă12, apelând la „noi surse, cu reconstrucţii din prezent şi cu diferenţieri interne pentru fiecare epocă a istoriei limbii” (p. 119).
(vi) Este posibilă o lingvistică istorică bazată pe un corpus reprezentativ? (p. 121-136) este un studiu care completează în mod fericit studiul anterior, în care se vorbea şi de nevoia alcătuirii unor corpusuri diferenţiate pentru reconstruirea tradiţiilor discursive distincte. Aici se pleacă însă de la o întrebare (reală) vizând o finalitate de ordin didactic: Se poate realiza un corpus mic, variat şi reprezentativ, bazat pe ediţii demne de încredere, pe care un profesor să-l poată folosi atunci când lucrează cu studenţii pe teme de istoria limbii spaniole? Kabatek răspunde că aşa ceva „este o construcţie teoretic imposibilă, datorită faptului că limba, deşi se manifestă doar în texte, nu este suma textelor, ci este ceva distinct” (p. 121). În plus, corpusul în cauză nu se poate întocmi nici din considerente practice: „producţia de texte păstrată în arhive nu corespunde decât unei părţi minime din producţia lingvistică totală, şi această afirmaţie se referă nu numai la textele concrete, la tokens-urile textelor, ci şi la tipurile de texte produse” (ibid.). Asemenea dificultăţi (sau „imposibilităţi”) nu îl descurajează, totuşi, pe J. Kabatek, care încearcă să stabilească în ce constă „un corpus bazat pe ediţii de încredere”13, cum trebuie definită „reprezentativitatea”, cum se face „reconstrucţia limbii istorice” (luând în seamă fie metoda filologică, fie „corpusurile multidimensionale”).
(vii) De ce a doua istoricitate este totuşi a doua – despre importanţa tradiţiilor discursive în cercetarea lingvistică (p. 137-147). Odată cu acest material, volumul devine şi mai pregnant axat pe problematica tradiţiilor discursive, în sensul că studiile care urmează le tratează pe acestea in extenso şi (cvasi)exclusiv. Astfel, în lucrarea la care mă refer aici, Kabatek se ocupă de trei probleme (dintre altele posibile): (1) „problema situării tradiţiilor discursive în modelul coşerian al celor trei niveluri”; (2) „problema raportului dintre tradiţiile discursive şi specii sau genuri”; (3) „problema raportului dintre tradiţiile discursive şi schimbarea lingvistică” (p. 138). Problema nr. 2 şi problema nr. 3 sunt discutate amănunţit în celelalte articole rămase (le voi lua în consideraţie când voi ajunge la ele), drept pentru care voi acorda atenţie, pe moment, primei probleme, mai exact „celei de-a doua istoricităţi”. În cazul celei dintâi istoricităţi, identificabilă în „limba ca limbă”, tehnica însuşită (similară învăţării zborului de către păsări, după J.K.) duce la „eliberarea de istorie”, fiindcă serveşte şi creării de evenimente particulare. Mai mult decât atât, această tehnică liberă a vorbirii „reprezintă accesul la toate celelalte sisteme de semne, inclusiv la sistemul de semne al tradiţiilor discursive” (p. 144). În schimb, „fenomenele celei de-a doua istoricităţi, fenomene de tradiţie, la care un produs A’ este creat analog produsului A şi ambele se raportează unul la celălalt nu qua tehnică, ci qua produse, qua evenimente individuale, nu sunt, în primul rând, nicidecum un amestec, o listă haotică: sunt fenomene variate, care rezultă toate dintr-un principiu definitoriu al repetării.” (p. 145). În consecinţă, tradiţiile discursive nu sunt tehnici, ci doar „repetări de evenimente”.
(viii) Tradiţii discursive şi schimbare lingvistică (p. 148-166). În acest studiu, Kabatek nu se sfieşte să vorbească chiar de o „nouă paradigmă numită tradiţii discursive” (p. 148) pe fondul entuziasmului produs de receptarea deosebit de favorabilă a acestui concept, dimpreună cu reţeaua de probleme însoţitoare. Tot aici autorul oferă şi o definiţie destul de precisă a TD (vezi supra, pct. 4.). Mi se pare binevenită, de asemenea, următoarea observaţie: „Dacă, pe de o parte, o TD implică întotdeauna repetiţia a ceva în timp, contrariul nu este adevărat: în mod evident, nu toate repetiţiile a ceva sunt tradiţii discursive.” (p. 152). După ce lămureşte că sunt excluse din sfera TD toate repetiţiile nelingvistice, Kabatek face o altă precizare importantă (în continuarea celei deja citate): „A doua condiţie este că, inclusiv în cazul repetiţiilor unor elemente lingvistice, nu orice repetiţie formează în mod necesar o TD. În fraza anterioară [La segunda condición es que...; n.ed.], cuvinte precum «la» (‘-a’), «segunda» (‘a doua’), «es» (‘este’), «que» (‘că’) etc. sunt cuvinte repetate de milioane de ori în limba spaniolă în milioane de împrejurări, dar niciunul dintre ele nu este capabil de a forma o TD prin sine însuşi. Pot fi tradiţii care constau într-un singur cuvânt, de ex., o formulă monomembră de salut precum «hola» (‘bună’), dar în cazul tradiţiilor mai complexe, de exemplu, tradiţia eseului ştiinţific, numai o combinaţie particulară a unei serii de elemente determină includerea unui text într-o TD.” (p. 153)14. Lingvistul german mai menţionează o condiţie (cea mai complexă), legată de conţinutul unui (anume) text: trebuie avute în vedere şi acele elemente (diverse situaţii concrete) care evocă ori cer o anumită tradiţie15.
(ix) Tradiţiile discursive ale spaniolei medievale: istoria textelor şi istoria limbilor (p. 167-179) este un articol exemplar despre cum poate contribui cercetarea tradiţiilor discursive (ca paradigmă teoretică) la consolidarea şi îmbogăţirea istoriei limbii, în contextul în care lingvistica istorică spaniolă (în pofida părerilor unora) cunoaşte o adevărată înflorire în ultimii ani. Oprindu-se asupra spaniolei medievale, Kabatek se arată interesat în special de documentele juridice, dovedind astfel o preocupare mai veche (valorificată şi în alte articole) pentru acest sector.
(x) Tradiţie discursivă şi gen (p. 180-188), în ciuda dimensiunii mai reduse, reprezintă o expunere excelentă a conceptului de tradiţii discursive şi a problematicii conexe (vezi şi supra, 4.1.). Din acest studiu, mai importante pentru specialiştii români mi se par a fi secţiunile 3 şi 4, TD şi gen, respectiv, Tentative de clasificare, întrucât – începând cu anii ’70 – în lingvistica noastră s-a manifestat un viu interes pentru „stilurile funcţionale” (sau „limbajele de specialitate”), care aduc foarte mult cu ceea ce unii cercetători occidentali înţeleg prin «gen discursiv». Lingvişti precum Ion Coteanu, Dumitru Irimia, Stelian Dumistrăcel et alii au scris o serie de lucrări pe această temă. Cu privire la raportul dintre tradiţie discursivă şi gen, Johannes Kabatek constată că nu există un consens în rândul specialiştilor: în unele studii TD apare ca sinonim cu tip de text sau gen, în vreme ce în altele „se stabileşte o relaţie taxonomică între TD şi gen” (p. 184). Mai departe, este reţinută şi comentată încercarea de clasificare a lui Raymund Wilhelm, care, în diferite lucrări (începând cu 2001), distinge trei arii ale TD: formule, forme textuale şi universuri de discurs (care se prezintă ca diferite „grade de abstracţie” ale TD, ce se pot combina între ele). Semnificativ este că – deşi termenul de univers de discurs a fost întrebuinţat de mai mulţi autori (filosofi îndeosebi) – Wilhelm adoptă concepţia lui Coşeriu, care (în ultimii ani de viaţă) a deosebit şi teoretizat doar patru universuri de discurs (justificând distincţia quadripartită prin faptul că modurile fundamentale prin care omul poate să cunoască sunt numai patru): universul cotidianului [= al experienţei comune], universul ficţiunii, universul religiei şi universul ştiinţei16. Chiar dacă nu se declară întru totul de acord cu felul în care Wilhelm judecă universul de discurs în relaţie cu TD, Kabatek dezvoltă acest subiect ajungând la următoarele concluzii: „Universurile discursului sunt, deci, «lumi» dobândite prin cultură şi construite una peste alta, care se pot defini în funcţie de relaţia dintre vorbitor, semn şi lume. Se manifestă în discursuri: discursuri cotidiene, fictive, religioase sau ştiinţifice; şi aceste discursuri corespund, respectiv, tradiţiilor. Universurile discursului sunt contururi mai generale în care se situează discursurile sau textele, fiind ca un cadru în care alte tradiţii sunt localizate fără ca universurile discursului însuşi să-şi manifeste tradiţionalitatea dincolo de acest sens general cultural-istoric care este practic ascuns de tradiţiile concrete.” (p. 186). Cred că această caracterizare a universurilor de discurs drept „contururi mai generale în care se situează discursurile sau textele” este foarte potrivită.
În consonanţă cu cele spuse mai sus de Kabatek pe urmele Magistrului său, merită semnalat că un remarcabil lingvist român de la Iaşi, Dumitru Irimia (înainte ca E. Coşeriu să-şi fi prezentat concepţia ultimă despre cele patru universuri de discurs), a justificat existenţa principalelor stiluri funcţionale pornind chiar de la tipurile de cunoaştere umană. Din câte ştiu, aceasta este singura încercare de acest gen de la noi17. Astfel, Irimia apreciază că stilurile funcţionale au caracter istoric şi se configurează, la nivelul stilurilor colective, „în strânsă legătură cu natura specializată a procesului de cunoaştere şi comunicare a cunoaşterii”18. El consideră că, „în funcţie de tipul de cunoaştere, de rolul şi modul specific de desfăşurare a funcţiei referenţiale în constituirea planului semantic al textului concomitent cu dezvoltarea dimensiunii stilistice, îşi dezvoltă identitatea specifică în primul rând trei stiluri funcţionale”19. Acestea sunt: (1) stilul ştiinţific; (2) stilul beletristic; (3) stilul religios20. Mai sunt adăugate apoi (4) stilul publicistic şi (5) stilul juridico-administrativ (cu menţiunea că ele „îşi construiesc profilul specific în interiorul unui nivel secund de desfăşurare a procesului de cunoaştere”)21.
Inserarea „cazului Irimia” aici ar putea părea unora ca fiind inadecvată. Eu am vrut numai să reiterez ideea (vezi supra, 4.4.) că versiunea românească a cărţii lui Johannes Kabatek apare pe un teren propice şi că ideile pe care le conţine pot fi verificate şi fructificate cu succes şi pe baza materialelor existente în cultura noastră.
5.3. Volumul mai conţine, în loc de postfaţă, un studiu riguros, intitulat Tradiţii discursive şi istoricitate, semnat de Miguel Cuevas-Alonso şi Carlota de Benito Moreno (p. 191-212). Cei doi tineri autori realizează o veritabilă lucrare exegetică, bogată în informaţii, lărgind pe alocuri discuţia despre contextul în care s-a născut şi s-a dezvoltat noţiunea de «tradiţii discursive» şi evidenţiind, totodată, importanţa contribuţiilor lui Johannes Kabatek pe această temă.
5.4. De asemenea, nu lipsesc acele compartimente absolut necesare unei ediţii care se doreşte a fi una cu adevărat academică, adică Referinţe bibliografice (p. 213-228), [date despre] Editori (p. 229-230), Indice de nume proprii (p. 231-234), Indice tematic şi de termeni (p. 235-242). Dacă luăm în calcul şi numeroasele note introduse suplimentar de editori pentru a facilita o mai bună receptare a cărţii din partea cititorilor români, atunci ne vom putea face o idee cu privire la efortul lăudabil depus de aceştia22.
6. Pro captu lectoris habent sua fata libelli. Să sperăm că această carte dedicată tradiţiilor discursive va fi una deschizătoare de drumuri şi pentru ştiinţa românească.
Note
1 Numeroase fenomene lingvistice – de tipul celor înşirate mai sus – sunt descrise (sau numai menţionate ori semnalate) în Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2007.
2 Pentru diverse chestiuni similare din sfera frazeologiei şi/sau a discursului repetat (însoţite de foarte multe exemple), se pot consulta şi următoarele cărţi: Cristinel Munteanu, Lingvistica integrală coseriană. Teorie, aplicaţii şi interviuri, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2012, şi idem, Frazeologie românească. Formare şi funcţionare, Editura Institutul European, Iaşi, 2013.
3 Pentru mai multe detalii în acest sens, vezi, printre altele, Cristinel Munteanu, Despre concepţia stilistică a lui G. Ivănescu (sau despre justeţea unei recomandări privind cercetarea stilurilor), în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Tom LIII (2013), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013, p. 185-204.
4 După cum am văzut deja, adresarea respectuoasă în anumite situaţii şi faţă de anumiţi interlocutori se face în limba română prin intermediul pluralului în locul singularului. Mai exact spus, se foloseşte persoana a II-a plural în locul persoanei a II-a singular. Cerută de o normă a nivelului individual (de exigenţa potrivirii), este clar că o atare adresare trebuie să se facă altfel decât în vorbirea obişnuită (când avem interlocutori de acelaşi rang sau de rang inferior). Însă, deşi o astfel de normă „discursivă” este respectată şi în alte comunităţi idiomatice, felul în care se realizează poate fi altul: de ex., la spanioli şi la italieni, dar şi la germani (cel puţin în limba literară) se întrebuinţează, cu precădere, în asemenea situaţii, persoana a III-a singular. (În realitate, sistemul adresării reverenţioase este mult mai complicat în limbile romanice; am vrut numai să arăt că, pentru acelaşi scop, există modalităţi diferite determinate istoric, adică fixate ca tradiţii idiomatice.)
5 Să-mi fie iertat faptul că, în acest punct al discuţiei (de vreme ce am vorbit şi despre discursul repetat), nu-mi reprim gândul care mă duce spre celebrele versuri ale lui Marin Sorescu (din poezia Trebuiau să poarte un nume), versuri al căror final mi-am permis să-l modific puţin: „Şi pentru că toate acestea / Trebuiau să poarte un nume, / Un singur nume, / Li s-a spus / Tradiţii discursive”.
6 În literatura de specialitate (inclusiv cea românească) se întâlneşte termenul de tradiţii textuale (vorbindu-se, de pildă, de „tradiţii textuale biblice”), însă trebuie să recunoaştem că termenul de tradiţii discursive desemnează, după cum am văzut, mult mai multe elemente/fenomene.
7 Lăsând la o parte faptul că putem avea concepţii diferite despre ceea ce este «cunoaşterea» însăşi şi cum se formează ea (de aici şi o serie de neînţelegeri în ştiinţă, atunci când specialiştii fac parte din diverse şcoli), mi se pare potrivit să semnalez că într-o conferinţă din 1972, Sobre el desarrollo de la lingüística, Coşeriu însuşi (cu 15 ani înaintea lui Koch) vorbea despre existenţa unei „cunoaşteri idiomatice «textuale»”, pe care o identifica în cadrul nivelului istoric:„En el escalón idiomático hay que distinguir entre el saber idiomático extralingüístico (saber tradicional y común acerca de las «cosas», que incluye también las ideas y creencias tradicionales acerca de las cosas mismas), el saber idiomático «textual» (conocimiento de «textos» que se transmiten como tales en una comunidad lingüística, como, por ejemplo, refranes, proverbios, frases hechas, etc.) y la técnica tradicional del hablar («lengua» en sentido estricto).” (Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de la teoría y metodología lingüística [1977], Segunda edición, revisada, Editorial Gredos, Madrid, 1991, p. 258; cf. şi idem, Lecciones de lingüística general, Editorial Gredos, Madrid, 1981, p. 300-301). Desigur, E. Coşeriu are în vedere în acest caz aşa-numitul „discurs repetat” (discurso repetido, în spaniolă), în timp ce P. Koch (vorbind despre istoricitatea textuală) se referă la un domeniu mai larg de tradiţii lingvistice; am vrut să arăt, însă, că nici în acest punct cei doi lingvişti nu se află neapărat pe poziţii teoretice ireconciliabile (chiar dacă E. Coşeriu nu ar fi fost de acord cu o „dedublare” efectivă a nivelului istoric).
8 Pe acestea, deşi le-a respectat intuitiv încă de la început, Coşeriu le-a formulat prima dată în mod explicit abia în 1977, în discursul său de recepţie la Academia din Heidelberg. Ulterior, savantul avea să le prezinte cu numeroase ocazii, fiindcă era încredinţat că lucrul cel mai important pentru un cercetător, înainte de toate, este să dobândească o corectă atitudine ştiinţifică.
9 De pildă, spre deosebire de alţi specialişti, Kabatek susţine că „istoricitatea textelor se află în alt plan şi este o istoricitate secundară faţă de istoricitatea primară a limbii” (p. 49). Într-adevăr, şi în ordine raţională lucrurile stau la fel. Să ne reamintim că E. Coşeriu, vorbind frecvent despre tipurile de lógoi identificate de Aristotel, spunea că limbajul se prezintă mai întâi ca lógos semantikós (ca limbă) şi abia apoi („cu determinări ulterioare”, cum zicea E.C.) ca lógos apophantikós sau ca lógos pragmatikós sau ca lógos poietikós (deci, ca discursuri / texte).
10 Pentru completări, vezi şi un alt articol excelent al lui Johannes Kabatek, Intuición y empirismo, publicat în Jesús Martínez del Castillo (coord.), Eugenio Coseriu (1921-2002) en los comienzos del siglo XXI, număr monografic din „Analecta Malacitana” (Universidad de Málaga), Anejo LXXXVI, 2012, p. 99-115.
11 Se ştie că distincţia între «tehnica liberă a vorbirii» şi «discursul repetat» îi aparţine lui Eugeniu Coşeriu. După cum se vede, Kabatek este de acord cu distincţia în sine, însă evită să utilizeze (aşa bănuiesc, de vreme ce nu l-am găsit nicăieri în carte) termenul de discurs repetat [sp. discurso repetido], întrebuinţat de Coşeriu încă din anii ’50. Probabil că nu doreşte să creeze confuzii terminologice suplimentare, mai ales în domeniul tradiţiilor discursive, dat fiind faptul că însuşi termenul de discurs este de o ambiguitate deconcertantă (cf. p. 73, unde este amintit un avertisment al lui Peter Koch în această privinţă).
12 Cei doi termeni, apropiere şi distanţă, au fost preluaţi de la Koch & Oesterreicher.
13 Aici apare o altă întrebare: Cum pot fi deosebite în textele vechi greşelile de limbă (datorate copiştilor) de unele fenomene lingvistice (dintr-o anumită epocă) eliminate ulterior? Kabatek răspunde că, deşi nu există o „reţetă perfectă”, se poate apela la un principiu fundamental / axiomatic pentru limbaj: „niciun discurs, vorbit sau scris, nu este agramatical” (p. 123); altfel spus, toate textele se construiesc întotdeauna în virtutea unei intenţii „gramaticale”. Discutând acest principiu prin raportare la maximele lui Grice (a căror utilitate o respinge în acest caz), Kabatek lasă de înţeles (în special într-o consistentă notă de subsol) că şi această idee este de sorginte coşeriană: este vorba de „el principio de la confianza” („principiul încrederii”), potrivit căruia credităm (în primă instanţă) spusele unui interlocutor ca având mereu sens (cf. şi Cristinel Munteanu, Despre o hermeneutică a sensului bazată pe «principiul încrederii», în „Limba română”, Chişinău, nr. 6, 2014, p. 51-61, unde sunt discutate, de pe poziţii teoretice coşeriene, şi maximele lui Grice).
14 O atare explicaţie le-ar putea fi utilă şi celor care nu înţeleg necesitatea distincţiei dintre «tehnica liberă a vorbirii» şi «discursul repetat» (inclus şi el în TD), deosebire pe care Coşeriu a făcut-o (alături de altele) pentru a delimita obiectul propriu semanticii structurale (adică «limba funcţională»). În acest sens, de pildă, este regretabil că un lingvist de talia lui Dirk Geeraerts, amintind distincţiile coşeriene prin care se ajunge la obiectul lexematicii, face afirmaţii de genul acestora: „A number of Coseriu’s distinctions are decidedly odd (if sayings and proverbs are «repeated language», then why isn’t normal lexical usage also a way of repeating what one has heard and learnt?) or unclear (what exactly is the «norm» as opposed to the «system»?).” (Dirk Geeraerts, Theories of Lexical Semantics, Oxford University Press, 2010, p. 78). Să notăm aici şi un abuz: după ce, în primă fază (pe aceeaşi pagină), Geeraerts redă corect al doilea termen al distincţiei coşeriene prin repeated discourse, el revine întrebuinţându-l pe cel de repeated language!
15 De exemplu, salutul – spune Kabatek – „este evocat de o situaţie concretă care se repetă: întâlnirea menţionată evocă alte întâlniri în care s-a rostit aceeaşi secvenţă de cuvinte.” (p. 153).
16 La Coşeriu, în conferinţa Orationis fundamenta (2000), ordinea în care sunt prezentate aceste universuri de discurs este alta. Kabatek (şi nu Wilhelm) le enumeră astfel, deoarece presupune că ele corespund unor etape de evoluţie din istoria culturii. Felul în care lingvistul german vede aceste universuri de discurs, ca „«lumi» dobândite prin cultură şi construite una peste alta”, mă duce cu gândul la încercarea filosofului britanic R. G. Collingwood (din cartea Speculum Mentis) de a ordona arta, religia, ştiinţa etc. într-o ierarhie de forme (suprapuse) ale experienţei umane.
17 Este şi acesta un exemplu de împărtăşire a aceleiaşi forma mentis. Şi în alte privinţe Coşeriu şi Irimia se găsesc pe „aceeaşi lungime de undă”.
18Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 162.
19 Ibid., p. 163.
20 Semnificativ este că la majoritatea cercetătorilor preocupaţi de asemenea clasificări stilul religios nu este plasat niciodată „în prima linie” a stilurilor funcţionale (aşa cum îl dispune D. Irimia).
21 Ibid., p. 163-169.
22 Serviciul pe care ni-l aduc, de regulă, traducătorii nu este, de cele mai multe ori, preţuit îndeajuns. Este şi cazul celor doi traducători români cărora, practic, li se datorează în cea mai mare măsură publicarea acestei cărţi. Aş dori totuşi să le fac unele mici sugestii (pentru eventuale traduceri viitoare): de pildă, în locul cuvântului (întâlnit frecvent în volum) categorisire, care are în româneşte o anumită nuanţă peiorativă, aş fi preferat (mai) neologicul categorizare; în loc de umanităţi (p. 79) se putea opta fie pentru umanioare, fie chiar pentru ştiinţe umaniste; când Coşeriu, citându-l pe Hegel, spunea că limbajul este „voreilig”, el obişnuia să echivaleze în limba română acest cuvânt prin „grăbit”, şi nu prin „în avans” (p. 37); şi altele (destul de puţine însă). În fine, după cum se observă, acestea nu sunt erori propriu-zise de traducere, ci, mai degrabă, „stângăcii stilistice” pe care le putem trece cu vederea, dacă ştim să apreciem întregul.