Note pe marginea unui proiect editorial*
Pentru tipar;)
Când am trecut în lista de subiecte un volum omagial consacrat lui Nicolai Costenco, am pornit de la premisa că, în decembrie 2013, se împlinea un centenar de la naşterea scriitorului şi că ocazia era cât se poate de potrivită pentru a aduna între copertele unei cărţi cele mai importante articole, eseuri, studii şi alte creaţii literar-publicistice care i-au fost consacrate de-a lungul anilor. Ideea a luat naştere, aşadar, în context aniversar şi am început să lucrăm, cu studenţii din anul III, în cadrul orelor practice la cursul „Conceperea şi producerea cărţii”.
Am distribuit sarcinile şi, pe măsură ce identificam sursele bibliografice, procuram şi sistematizam materialele. Proiectul didactic „Nicolai Costenco. Retrospectivă critică” se contura tot mai clar, ajungând, în cele din urmă, să se extindă generos peste limitele gândite iniţial.
Am realizat însă că problema principală pe care urma să o soluţionăm la întocmirea lucrării ţinea nu doar de aspectul volumetric al materialului acumulat, ci şi de complexitatea fenomenului în sine pe care îl prezintă personalitatea şi opera literară ale protagonistului. Or, se ştie, în virtutea împrejurărilor, viaţa şi activitatea lui Nicolai Costenco s-au derulat în câteva perioade succesive, peste care s-au suprapus tot atâtea regimuri social-politice distincte, făţiş antagonice, şi care şi-au lăsat inexorabil amprentele pe răbojul creaţiei costenciene şi deopotrivă pe acela al interpretării ei critice. Astfel că a pune alături exegezele scrise de la 1990 încoace, după ieşirea din totalitarism, şi textele elaborate cu căluşul în gură şi trecute – se putea altfel? – prin sita realismului socialist nu este tocmai soluţia cea mai potrivită.
Biografia lui Nicolai Costenco, supranumit cel mai basarabean dintre scriitorii acestui pământ, se împleteşte strâns cu istoria meleagului natal şi se identifică întru totul cu destinul compatrioţilor săi pe aproape întreaga durată a secolului al XX-lea. În 1918, poetul a fost martor al revenirii acasă a Basarabiei, revenire urmată de un miraculos reviriment cultural-spiritual. În anii de la urmă ai vieţii, scriitorul a trăit satisfacţia de a vedea cu propriii ochi căderea şi sfârşitul imperiului ţarist-sovietic, ce se face vinovat de calvarul la care au fost supuşi românii basarabeni în ultimele două sute de ani.
Spirit rebel şi nonconformist, rămas la 28 iunie 1940 în Basarabia natală, Nicolai Costenco avea să devină în curând un indezirabil, resimţind pe pielea proprie abuzurile, nedreptăţile şi injustiţia ce s-au abătut asupra ţinutului odată cu instaurarea aici a puterii sovietice.
În lipsa exponenţilor clasei politice, care din cauza tăvălugului comunist ce se rostogolea vertiginos dinspre Răsărit se refugiaseră peste Prut, scriitorul Nicolai Costenco, boemul de odinioară, şi-a asumat, în nume propriu, lucid, cu bărbăţie şi demnitate, curajul de a-şi exprima dezacordul cu politica distructivă promovată de puterea sovietică în sfera construcţiei culturale. Gestul avea să-l coste cincisprezece ani de temniţă şi exil în Siberia, unde a fost trecut prin necruţătorul malaxor encavedist al „corecţiei prin muncă”.
Reabilitat în 1956, scriitorul revine la baştină şi îşi reia activitatea literară, oracularul „crainic de răspântii la marile prefaceri” de până la 1940 transformându-se acum în „rapsodul convertit” al „măreţei împliniri” socialiste. „Oscilând între mască şi indiferenţă”, prin atitudinea sa, poetul afişează un „histrionism păgubos” (Mihai Cimpoi). „Ezitant-duplicitar, va purta în suflet, nevindecabilă, pecetea dualităţii” (Adrian Dinu Rachieru). Cu toate acestea, în pofida constrângerilor de ordin ideologic impuse de regimul comunist, se va ridica – în unele creaţii lirice şi, mai ales, în cunoscutele sale poeme – la cota valorică înregistrată în perioada interbelică.
În anii 1955-1956, în faza de început a „revenirii la unelte”, creaţia sa va cunoaşte un moment insolit de recrudiscenţă, răstimp în care a elaborat scrierea memorialistică Povestea Vulturului şi ciclul de „Scrisori din Gulag”, adresate familiei. Publicate postum, aceste opere se disting printr-o ţinută civică demnă şi un nivel artistic elevat şi îl readuc, surprinzător, în actualitate, proiectându-i zborul pe linia ascendentă, întreruptă brutal, în 1940, când se afirmase definitiv, cu volumul de versuri Elegii păgâne, pe firmamentul literaturii române.
Nu vom insista aici asupra faptelor şi a mărturiilor în sprijinul punctului de vedere enunţat, acestea fiind prezentate în ordine riguros-cronologică în studiul de început al cărţi, pe care l-am intitulat Povestea zborului, a căderii şi ascensiunii şi care esenţialmente rezumă într-o formulă cât se poate de laconică destinul de om, cetăţean şi scriitor al celui care a fost Nicolai Costenco.
Materialele incluse în volum justifică efortul nostru şi vin să ilustreze preocuparea pentru înţelegerea şi interpretarea critică a personalităţii şi a creaţiei lui Nicolai Costenco tocmai din această perspectivă a resurecţiei interesului pentru ceea ce a rămas viabil din moştenirea lui literară, în momentul de după revenirea procesului cultural-literar-artistic în albia normalităţii.
Au rămas în afara copertelor acestei cărţi textele insignifiante, irelevante din punctul de vedere al potenţialului cognitiv-informativ, precum şi cele marcate de locuri comune şi văduvite literalmente de afectivitate.
Ceea ce s-a scris despre Nicolai Costenco şi activitatea sa de-a lungul întregii perioade sovietice (ca şi, de altfel, o bună parte din ceea ce a publicat scriitorul de la 1956 până pe la 1989, sub imperiul comandamentelor emanate de regim) reprezintă – bineînţeles, cu excepţiile de rigoare – un tărâm al falsităţii şi al mistificărilor. Toate acestea, ca unele ce au intrat în contradicţie vădită cu adevărurile vieţii şi literaturii, s-au risipit în neant, odată cu dispariţia sistemului totalitar care le-a generat şi oblăduit. Interpretările (pseudo)critice din epoca respectivă ar mai prezenta astăzi doar un interes strict istorico-literar şi sociologic şi urmează să fie abordate prin altă grilă decât cea adoptată pentru prezentul volum.
O atenţie deosebită merită paginile de publicistică şi de critică literară ale lui Nicolai Costenco din perioada celor şapte ani de activitate la revista „Viaţa Basarabiei”. Actualizate, prin intermediul unei ediţii critice şi puse, astfel, la dispoziţia cititorului, acestea ne-ar revela în toată complexitatea o latură importantă a activităţii lui Nicolai Costenco din perioada interbelică, rămasă în cea mai mare parte a ei cvasinecunoscută. Sarcina rămâne pe seama editorilor care vor trebui, în anii care vin, să-şi îndrepte eforturile spre explorarea acestui segment valoros al creaţiei tânărului Costenco, precum şi a scrierilor romaneşti din aceeaşi fază de început (Bruta se amuză, Viaţa fără istorie, Unirea), publicate fragmentar sau păstrate intacte în file de manuscris. Abia atunci vom avea pretenţia că ne-am achitat în întregime de datoria morală ce o avem faţă de memoria unui înaintaş merituos, care prin prezenţa sa a marcat mai concludent decât oricare dintre congenerii săi avântul şi decăderea literelor basarabene în secolul al XX-lea şi care, iată, din chiar primii ani de postumitate, reintră în atenţia cititorului ca un fenomen mai puţin perisabil.
* Nicolai Costenco: un cavaler al poeziei. Coordonator Vasile Malaneţchi, Colecţia „Personalităţi notorii”, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2014, 320 p.