Un cadru de inteligibilitate al comunităţilor
Pentru tiparAbstract. It is obvious even for the most ardent loyal stubborn supporters of the dominant scientific paradigm that there have been many unintended events and problems that cast a shadow not only on science but on the very validity of our worldview. Human societies are a part of the long term evolution of the Earth, which is characterized by the successive complication of the physical, chemical, biological, organic, societal entities. The societal systems share several traits with the other complex systems the principles of thermodynamics, the physical-chemical reactions, the non-linear dynamics, organizational limitations etc. By means of growing complication, the systems acquire emerging features. Complexity can be studied by means of complexity. Can one integrate the above mentioned concepts into a transdisciplinary synthesis model in order to ease the understanding of occurrence, evolution, self-organization, and the functioning of complex systems. Since we are currently concerned by the problematic of the sustainable development of rural territorial communities, the closing of gaps and the construction of their competitiveness, we suggest an intelligibility frame drawing from the above described model.
Keywords: paradigm, growing complication, self-organization, self-reproduction, models for dynamics simulation, local community
1. S-a sperat că reformismul gradat al „aranjamentelor instituţionale” va diminua decalajele mari de dezvoltare între comunităţi. Nici schimbarea elitelor nu a adus rezultate probante în acest sens, nici schimbarea celor de la putere... De 25 de ani lucrurile s-au complicat, dar logica de fond rămâne tot cea a unei eventuale dezvoltăriprin exploatarea naturii, „plusvaloarea” eventuală are rădăcinile tot în deposedarea puterii, averii sau cunoştinţelor celuilalt... Se vorbeşte de integrare europeană, de conectarea comunităţii locale la spaţiul european, dar societatea de consum (nechibzuit) duce la o mare risipă de materii prime, muncă, energii. Se produce mai sofisticat, adesea mai prost, conform modei sau luxului de dragul luxului, concomitent cu o mulţime de crize. Aruncăm mult la gunoi, în condiţiile în care generaţiile viitoare ar trebui să aibă cel puţin acelaşi potenţial productiv, un stoc de resurse măcar asemănător cu al nostru. Baza unei democraţii veritabile este solidă atunci când aceia care trăiesc pe un teritoriu sunt în unitate cu natura, sunt responsabili de ce fac şi de ce li se întâmplă. Se propun planuri, programe, modele, soluţii, dar ele sunt prezentări reducţioniste ale complexităţii lumii în care trăim. În realitate, faptele integrează în acelaşi timp toate dimensiunile economice, tehnice, sociale, politice, culturale.
2. Este evident şi pentru cei mai convinşi adepţi ai paradigmei ştiinţifice dominante (întemeiate pe mecanica newtoniană, dualismul cartezian, logica aristotelică etc.) că în ultimul timp s-au acumulat evenimente şi probleme neaşteptate, nedorite, neintenţionate, care pun la probă nu numai ştiinţa, ci pertinenţa viziunii noastre asupra lumii. Sunt mulţi cei care afirmă că teoriile care ne-au ghidat nu ne sunt de ajutor pentru a interpreta evoluţia accelerată a societăţii actuale aflată în logica urgenţei. Societăţile umane fac parte din evoluţia Pământului pe termen lung, caracterizată prin complexificarea succesivă a entităţilor fizice, chimice, biologice, organice, umane. Sistemele sociale şi umane au trăsături comune cu alte sisteme complexe (mă refer la principiile termodinamicii, reacţiile fizico-chimice, dinamica non-lineară, constrângerile organizaţionale etc.) şi se supun unor norme şi reguli respectate de către toate tipurile de sisteme. Pe calea complexităţii crescânde, sistemele capătă proprietăţi noi, emergente. Auto-organizarea, auto-producerea, auto-referinţa sunt caracteristici ce apar dincolo de un anumit prag de complexitate, deci nu sunt comprehensibile numai prin teorii mecaniciste, biologiste etc. Ele cer teorii noi: teoria haosului, teoria fractalilor, teoria automatelor celulare, a reţelelor, cibernetica etc. În fapt, ele cer să denaturalizăm obişnuinţe epistemologice şi ontologice pe care le consideram „de la sine”...
3. Atunci când urmărim principalele tendinţe ale devenirii societăţilor (cel puţin după al Doilea Război Mondial) constatăm că unele dintre evenimentele care au avut loc pot fi apreciate ca progres (au ameliorat calitatea vieţii unei mari părţi a populaţiei), iar altele ca efecte negative (au perturbat calitatea vieţii, libertatea, aşteptările, aspiraţiile unei părţi a populaţiei). „Progrese” au avut loc în domeniul ştiinţei şi tehnologiei1.
„Efecte negative”pot fi socotite schimbările climatice şi atmosferice (datorită emisiilor de CO2, poluării), degradarea apelor (subterane), poluarea cu deşeuri chimice şi radioactive, efectul de seră, eroziunea solurilor, pierderea biodiversităţii, impactul negativ al biotehnologiilor (de exemplu, boala vacii nebune), degradarea sănătăţii umane, toxicomania, intoleranţa, violenţa, falimentul sistemelor cu economie planificată, deriva unor state democratice, creşterea datoriilor, distribuţia inechitabilă a bogăţiei în interiorul statelor şi între state, mişcări teroriste etc.
Progrese au fost înregistrate în planul fizic, în planul material al lucrurilor, care pot fi analizate prin descompunerea controlată în părţi simple, folosind demersul reducţionist al ştiinţelor materialului. Probleme au apărut în planul biologicului, economicului, politicului, sociologicului, psihologicului unde situaţiile complicate nu pot fi analizate prin „descompunerea în componente simple”, fiindcă este vorba de configuraţii complexe interdependente care trebuie studiate ca ansambluri. Complexitatea poate fi studiată prin complexitate (problemele trebuie studiate şi sub aspectele lor relaţionale, interacţionale, în reţele, holistice). Caracteristicile cele mai semnificative ale sistemelor complexe sunt caracteristici holistice, care nu provin de la o componentă sau alta, ci sunt efecte emergente colective rezultate din interexistenţa, interdependenţa, cooperarea multor părţi ale sistemului.
4. Timp îndelungat, universul, natura, societatea au părut „misterioase”, înfricoşătoare. Pe parcursul emancipării prin cunoaştere, oamenii au „curăţat” „modelele” de imaginile oculte, extra-fizice. De la mythos la logos, emanciparea a însemnat delimitarea de mituri, de speculaţii (fără ca acestea să fie repudiate total şi definitiv). Filosofia antică şi apoi cea renascentistă au venit cu ideea saltului de la transcendenţă la imanenţă în conceperea şi explicarea naturii, cu ideea autonomizării devenirii naturii faţă de intervenţia divinităţii. La începuturile modernităţii s-a propus modelul unităţii între microcosmos şi macrocosmos, idealul explicativ fiind căutarea „esenţelor” dincolo de lumea sensibilă. Dezantropomorfizarea şi desacralizarea sunt strâns legate de cercetareacantitativă, pentru aflarea unei inteligibilităţi fizico-matematice a naturii. Astfel, arezultat modelul mecanicist. Criticile aduse acestui model au făcut posibile alte modele, mai complexe, care nu admit exterioritatea fără subiectivitate, care caută secretele nu numai în plan fizic, ci şi în activitatea conştiinţei. Critica raţiunii pure a substituit dualismului ontologic cartezian (spirit – corp) dualismul epistemologic (lucrul în sine – fenomen). Critica raţiunii practice şi Critica facultăţii de judecare au aruncat punţi între lumea naturii şi lumea libertăţii socioumane. O concepţie definitivă despre lume, spunea Kant, trebuie să ţină seama de înrudirea dintre modul de producţie al fenomenelor naturii şi modul de producţie al operei de artă, de „liantul” dintre imperiul necesităţii şi imperiul libertăţii, dintre lucrul în sine şi fenomen. Fichte considera că descoperise rădăcina comună a „straturilor” existenţei în conştiinţa de sine a acesteia (conştiinţa e fenomenul originar al realităţii, fiindcă pornind de la cunoaştere putem ajunge la celelalte fenomene, nu invers). Schelling a vrut să demonstreze identitatea naturii şi gândirii (aceleaşi forţe acţionează în ambele), iar Hegel a propus metoda de cercetare adecvată unei asemenea intreprinderi: metoda dialectică (identitatea produce – prin propria ei repetiţie şi opoziţie – varietatea şinoutatea, cantitatea se opune calităţii şi amândouă se conciliază în măsură). Sinteza dialectică hegeliană, prin postularea triadei unitare (teză – antiteză – sinteză) s-a dorit „cheia explicativă” a întregii realităţi.
Şi reprezentanţi ai ştiinţelor au căutat o explicaţie unitară a lumii. A observa înseamnă a înţelege, a găsi un sens, o raţiune, o valoare în lucrul observat, deci observaţia este act de selecţie, cu tendinţă axiologică (observatorul este cel care deosebeşte esenţialul de neesenţial, uniformitatea de particularitate, obscuritatea de claritate, aşa că interpretează, motivează logic). Ştiinţa este cu putinţă fiindcă nu se mulţumeşte să privească lucrurile izolat, abstract şi imobil, ci le cuprinde într-o viziune unitară, armonioasă şi simplă, cu conştiinţa că fiecare din „treptele” realului aduce ceva nou, ireductibil la celelalte, că peste tot există zone de indeterminare care lasă loc perfecţiunii sau decadenţei. Bergson a vorbit de un „elan vital” nu ca stare, ci ca tendinţă, nu ca lucru, ci ca acţiune, ceva care se face, nu ceva gata făcut (el exagera importanţa cunoaşterii instinctive care e comprehensivă, diminuând din impactul celei inteligente, extensive, care rămâne la suprafaţa obiectului, la fenomen...). Ordinea şi armonia universală se explică mai uşor dacă se presupune existenţa unui principiu sensibil şi inteligent în constituirea tuturor fenomenelor din diferitele planuri (fizic, informaţional, existenţial). Coexistenţa este o caracteristică fundamentală a existenţei, indiferent că o observăm sub forma excepţională a unei existenţe singulare, sau sub cea normală, de existenţă în relaţie, de existenţă împreună cu alţii.
5. Sunt mulţi cei care afirmă că teoriile care ne-au ghidat până acum nu ne sunt de ajutor. Modelul ipotetico-deductiv a fost alternativă la inductivism (în care, simpla acumulare de ocurenţe conducea la generalizări). În acest model, se construiesc ipoteze, se folosesc teorii existente şi se fac generalizări şi predicţii pe baza deducţiilor din ele (predicţia reuşită este testul adecvării sau plauzibilităţii ipotezelor şi teoriilor, explicaţia fiind considerată reuşită dacă s-au făcut predicţii de succes pe baza ei). Conform acestui model, cunoaşterea ştiinţifică ar trebui să fie o reţea de ipoteze şi teorii interconectate logic (şi matematic) care să dea sens datelor. Acest model a provocat reacţii (deşi cunoaşterea realizată prin „pozitivism” şi „logica matematică” a fost considerată un progres în ştiinţele sociale, ea este criticată de partizanii grounded theory2 fiindcă abat atenţia de la stările de fapt, de la practicile concrete şi de la procesele complexe; în societate au loc mult mai multe evenimente care nu sunt surprinse sau luate în considerare de acest model...)3.
6. Putem integra conceptele amintite (şi altele) într-un model de sinteză transdisciplinar care să ajute comprehensiunea emergenţei, auto-organizării, funcţionării sistemelor complexe4. E. Schwarz5 a propus un astfel de model, incorporând: ideea de sistem (aşa cum a fost promovată de Ludwig von Bertalanffy), ideea de relaţie (aşa cum a fost ea promovată în cibernetică de N. Wiener), buclele cauzalităţii circulare, autoreferinţa, autoorganizarea, autoreglarea, autoproducerea (sau autopoesis, aşa cum a fost numită de către F. Varela6 în cazul sistemelor vii). În acest model, lumea nu mai este considerată doar una a obiectelor în mişcare, în spaţiu şi timp, conform unor legi eterne (ca în ştiinţele mecaniciste), ci mai curând o reţea de sisteme complexe interconectate. Sistemele ecologice, economice, sociale, umane sunt organizate ca ansambluri nepermanente, în dinamică, compuse din elemente în interacţiune. Morfogeneza7 emerge în procesele opuse şi complementare de integrare şi diferenţiere; totul şi părţile, entităţi interdependente, se pot schimba; fiecare sistem este un holon8 compus din subsisteme holoni şi se pot combina cu alte sisteme pentru a forma supersisteme (natura are o structură fractală de tip holoni de holoni de holoni...9) care reacţionează prin autoorganizare la tensiunile ce apar în relaţia cu mediul, în condiţii de zgomot10, de derivă entropică, de fluctuaţii, de tendinţe probabile către maximum de entropie (propensiunea, de care vorbea Popper), negentropie, cauzalitate circulară, autoorganizare, autoreglare, autoproducere, autoreferinţă, autogeneză.
Schimbările pe termen scurt, conflictele, pot duce la: întoarcere la configuraţia dinainte de conflict (cu eventuale corecţii); metamorfozarea, schimbarea profundă a configuraţiei (ca şi a agenţilor în conflict), regresia, destructurarea, distrugerea unuia sau a ambilor agenţi în conflict.
Schimbările pe termen lung, evoluţia, rezultă din acumularea schimbărilor locale, pe termen scurt, a celor care supravieţuiesc şi sunt datorate disipării energiei, conflictelor, buclelor retroacţiunii spontane, autoorganizării etc. Sistemele care supravieţuiesc numeroaselor conflicte, disipării etc. pot dobândi caracteristici organizaţionale şi holistice ce le ameliorează viabilitatea (cu alte cuvinte, sistemele învaţă să supravieţuiască, învaţă să fie). Învăţarea vieţii favorizează procese care favorizează supravieţuirea.
7. Lumea ca sistem complex are o structură ontologică (planul existenţial) în dialog permanent cu planul fizic şi cu planul informaţional. Sistemele complexe vii se caracterizează prin cicluri ce le dau stabilitate: reciclarea materiei, buclele retroacţiunii funcţionale sau homeostazia, autoreferinţa existenţială şi cicluri responsabile de schimbări care ajută la supravieţuirea sistemului în condiţiile unor evenimente neaşteptate: autoorganizarea fizică sau morfogeneza, autoproducerea organismelor vii sau autopoiesis, autocreaţia sau autogeneza.
Pe plan fizic, complexificarea pare să favorizeze capacitatea înmulţirii numărului de strategii de supravieţuire ale sistemului. Pe plan informaţional-organizaţional, logica circulară (autoreferinţa), ca şi autoreglarea, autoorganizarea, autoproducerea (autopoiesis) ajută sistemul să reziste creşterii entropiei disipative. Pe plan existenţial, cunoaşterea, conştiinţa de sine cresc capacitatea organismelor complexe de a fi mai puţin dependente de legile oarbe ale materiei...
8. Sistemele complexe socioumane sunt sisteme cu proprietăţi sistemice. Indivizii membri ai sistemului îl influenţează, desigur, dar sistemul nu este construcţia lor logică şi conştientă. Sistemul social este o construcţie colectivă, istorică şi cotidiană, cu caracteristici globale care nu pot fi controlate (chiar şi imaginile îl pot manipula, dar puterea imaginilor este limitată, iar sistemul poate scăpa cu faţa curată dacă scapă de imaginile nefavorabile ale sistemului...). Indivizii observatori ai sistemului fac parte din sistemul pe care îl observă. Autoreferinţa este o proprietate importantă a sistemelor viabile (viabilitatea societăţii ar putea fi îmbunătăţită dacă imaginea noastră despre noi înşine, despre ceilalţi, despre viaţă, muncă, dezvoltare etc. ar corespunde mai adecvat reţelei cauzale reale din societatea ai cărei membri suntem...). Viabilitatea sistemelor complexe depinde de prezenţa ciclurilor de stabilizare (reciclarea materialelor, autoreglarea, autoreferinţa) şi a ciclurilor de schimbare: autoorganizarea (morfogeneza), autoproducerea (autopoiesis), autocreaţia (autogeneza). Identificarea cu onestitate ştiinţifică a acestor procese circulare ne-ar putea ajuta să construim un ghid cu care să estimăm gradul de viabilitate al organizării sociale actuale; viabilitatea societăţii este consolidată dacă aceasta are o imagine de sine mai pertinentă decât modelele parţiale produse de disciplinele specializate. Formarea, cercetarea, educaţia în vederea dezvoltării durabile a societăţii sunt foarte importante. Cunoaşterea caracteristicilor globale şi categoriile existenţiale ale sistemelor complexe trebuie diseminate, aşa cum trebuie stimulată reflecţia etică.
9. Donella Meadows, coautoare a raportului către Clubul de la Roma (Limitele creşterii, 1972), a plecat de la observaţia că există în sistemele complexe pârghii (de exemplu, o intreprindere, un oraş, o economie, un ecosistem ) în care acţiunea la scară mică, locală, sub „logica urgenţei”, sub presiune etc., poate produce schimbări mari în diverse alte părţi ale sistemului. Ar trebui să sesizăm deci existenţa unor asemenea puncte, să identificăm unde sunt şi cum să le folosim. Înţelegerea acestor pârghii, puncte de sprijin ar fi o informaţie accesibilă deosebit de utilă de la care am putea pleca în rezolvarea unor mari probleme, efecte negative (precum şomajul, foametea, stagnarea economică, poluarea, epuizarea resurselor etc.). Autoarea consideră că aspectele fizice şi cibernetice sunt importante (stocurile de energie, materii prime, bucle ale retroacţiunii etc.), dar identifică şi multe alte pârghii: constante, parametri11 etc. (mai precis, impozite, taxe, subvenţii, standarde etc.), tampoane12, stocuri de stabilizare, rezervoare, circuite ale debitelor (structura sistemului poate avea un efect asupra funcţionării sale; structurile sunt pârghii asupra cărora putem acţiona).
Multe sunt situate în plan relaţional (buclele retroacţiunii negative – controlul ce tinde să stabilizeze procesele graţie preciziei şi vitezei întoarcerii informaţiilor accesibile utile; buclele retroacţiunii pozitive – controlul care tinde să accelereze sau să încetinească procese; buclele autoîntăririi – surse de creştere şi, uneori, de prăbuşire, atunci când informaţia nu este sub control; fluxul informaţional care cuprinde şi difuzarea de învăţăminte, de informaţii care nu au mai fost înainte etc., pîrghie ieftină şi mai la îndemână decât modificarea infrastructurilor). Multe sunt situate la nivelul fiinţării, pe planul existenţial al sistemelor (statutul existenţial al sistemului nu poate fi manipulat după voinţă, precum structura hardware sau reţeaua cibernetică; desigur, o acţiune din afară poate rezona în sistem, dar rezultatul acestei rezonanţe depinde de istoria, structura, organizarea internă, de intenţiile gestionare ale leadership-ului etc.; cei care au o bună cunoaştere a sistemelor complexe şi a dinamicii lor pot avea mai mult succes în influenţarea sistemelor decât inginerii mecanici...). Regulile sistemului, incitările, stimulentele, pedepsele, constrângerile sunt foarte importante (ar trebui acordată atenţie sporită celor care fabrică regulile). Puterea de a face schimbări în sistem, de a-l face să evolueze, să se autoorganizeze se referă la capacitatea unui sistem de a se schimba el însuşi prin crearea de structuri noi, prin adăugarea de noi bucle de feedback pozitiv şi negativ, prin promovarea unor noi fluxuri de informaţii, prin formularea de reguli noi. „Paradigma unei societăţi” este o idee pe care toată lumea o împărtăşeşte; toate ipotezele subiacente constituie o paradigmă, prin urmare, reexaminarea tuturor ipotezelor ar putea duce la noi paradigme (se poate pleca de la un alt mod de a vedea lucrurile13...).
10. Fiecare comunitate rurală are de răspuns unor solicitări interne şi externe, fapt care cere redefinirea continuă a intereselor sale. Dacă teritoriul şi identitatea acestuia au fost mult timp o sinteză colectivă recunoscută, europenizarea a devenit, în acelaşi timp, ameninţare şi oportunitate: ameninţare deoarece tinde să suprime bariere teritoriale, identitare care asigurau pînă acum protecţia produselor, a tradiţiilor etc., oportunitate deoarece permite punerea în valoare a produselor, tradiţiilor, comercializarea lor indiferent de starea de izolare a teritoriului, de distanţe.
Europenizarea poate favoriza revitalizarea comunităţilor teritoriale locale, dar rămân multe probleme legate de egalitatea şanselor de dezvoltare. Pentru a face faţă concurenţei, competiţiei, teritoriile rurale sunt obligate să-şi afirme identitatea locală, să aibă capacitatea de a răspunde la probleme de nivel global şi local, să experimenteze răspunsuri proprii pe măsură ce se transformă piaţa, relaţiile, să dezvolte instrumente de integrare în spaţii mai largi, în reţele purtătoare de garanţii, de siguranţă, să pună în valoare ce au specific, să facă schimburi, să dea dovadă de solidaritate, să instaureze dialogul între toţi actorii socioeconomici şi culturali locali, între oameni şi instituţii, să incite la participare, să suscite implicarea.
Cu alte cuvinte, teritoriul rural trebuie să devină conştient de sine, capabil să-şi construiască vizibilitatea, să atragă atenţia mijloacelor de comunicare, să-şi reînnoiască viziunea, să intre în reţele cu alte teritorii etc., toate acestea în condiţiile unei anumite infrastructuri, mentalităţi, în condiţiile în care îi pleacă tinerii, îi îmbătrânesc localnicii, nu se mai întorc din străinătate sau din oraşe cei cu capacităţi şi competenţe profesionale... În aceste condiţii, ar trebui să aibă cu atât mai mult în atenţie nu numai resursele fizice, materiale, ci şi informarea, comunicarea, interrelaţionarea, posibilităţile acţiunii colective.
Comprehensiunea complexităţii comunităţii locale actuale poate începe cu cunoaşterea incertă, recunoaşterea situaţiei, a punctelor tari, slabe, a ameninţărilor şi oportunităţilor, în logica proiectului, a stimulării abordării proactive, a anticipării riscurilor şi perturbărilor care o pot afecta. Modelul integrativ pune accent pe solidaritatea de destin a oamenilor în condiţiile creşterii complexităţii (solidaritatea trăită creşte complexitatea atunci când membrii adoptă atitudini proactive în contextul schimbărilor în curs, identificând oportunităţi şi ameninţări14), dar şi a autoconstrucţiei propriei traiectorii, identităţi. Componentele tehnologice, financiare, juridice, umane, NTIC etc. sporesc mult complexitatea. Complexificarea şi incertitudinea sporesc frica. Pot fi orchestrate, concertate toate acestea pentru a construi un nou cadru de înteligibilitate al comunităţii locale?
Comunităţile locale detectează, identifică, apoi combină resurse, competenţe disponibile pentru a se ajunge la elaborarea unei politici de dezvoltare. Existenţa sau inexistenţa unei infrastructuri fizice, a unor reţele de relaţii între actorii comunităţii locale, a unor informaţii accesibile etc. pot fi motor sau frână în calea construcţiei, deconstrucţiei sau reconstrucţiei acesteia. Infrastructura fizică, ţesătura relaţională, informaţiile accesibile permit mobilizarea competenţelor locale în jurul unui scop comun împărtăşit, ceea ce facilitează moduri de învăţare (a învăţării), de cunoaştere, de intervenţie, de acţiune. Comunitatea învaţă să supravieţuiască, învaţă să fie. Datorită inegalităţilor de acces la resurse fizice, relaţionale, informaţionale, membrii comunităţilor ajung la asimetrii de evaluare a istoriei locale, tradiţiei, situaţiei actuale, problemelor şi soluţiilor. Cei care vin din exterior să se implice în medierea şi mediatizarea dezvoltării nu au nici ei capacitatea de comprehensiune a traiectoriei reale a teritoriului rural. Informaţiile transmise, schimbate între membri sunt afectate, denaturate în conţinut, dacă ei sunt incapabili să formeze reţele de relaţii. Istoria şi traiectoria unor actori locali nu le permit sau le interzic să investească în viitorul lor. Relaţiile afişate dar neîmpărtăşite, înnodate în jurul obiectivului dezvoltării durabile, nu se reproduc durabil şi compromit valorizarea teritoriului, construcţia liantului social şi transmiterea patrimoniului colectiv. Noile procese precum mondializarea, europenizarea, introducerea progresivă a NTIC afectează decupaje administrative, există riscul marginalizării comunităţilor locale teritoriale, atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Demersul de informare, cunoaştere, comunicare şi acţiune laolaltă poate favoriza constituirea unui capital formal teritorial, preambul al oricărei politici de dezvoltare prin programe şi proiecte. Teritoriul cu riturile şi ritmurile sale, cu eroii săi, cu simbolurile şi valorile care constituie istoria sa, compun ceea ce ritmează menţinerea şi schimbările comunităţii teritoriale locale. Plecând de la acest dat, un obiectiv este acela de a crea un câmp instituţional, informaţional, comportamental, în care oamenii şi instituţiile îşi pot exprima percepţiile, îşi pot îmbogăţi cunoştinţele, îşi pot afirma competenţele şi realiza acţiuni reuşite. Este important mediul politic, recunoaşterea autorităţii publice locale (tehnice şi administrative), ca şi mobilizarea diferitor categorii de actori locali. Pe măsură ce-şi apropriază teritoriul, se parcurge o etapă importantă a construcţiei noului teritoriu şi al cadrului de inteligibilitate adecvat. Membrii şi grupurile îşi regândesc raportul cu teritoriul, cu spaţiul fizic, integrează treptat sentimentul local, legătura cu locul în mentalul individual şi colectiv. (Re)construcţia identităţii teritoriale nu se poate reduce doar la planul produselor economice, doar la planul problemelor sociale sau culturale, fără recunoaşterea autorităţii politice sau a autorităţii administrative recunoscute ca partenere. Identitatea teritorială denotă conştiinţa ce asigură emergenţa unui spaţiu local în care membrii se simt responsabili şi joacă noi roluri în reţelele de relaţii, pot deveni actori ai dezvoltării durabile a comunităţilor.
Note
1 Folosirea combustibililor fosili, a petrolului, a energiilor regenerabile, a resurselor nucleare – care au eliberat oamenii de povara muncii grele, dure; extragerea, transformarea materiilor prime şi materialelor – pentru a obţine produse care au adus bunăstare materială; extinderea reţelelor de transport – care au facilitat, mărit mobilitatea oamenilor; reţelele de comunicare care au ameliorat schimburile de informații între oameni, între oameni şi maşini, ca şi computerele, NTIC, descoperirile din biologie, medicină etc. care au ameliorat sănătatea oamenilor, le-au prelungit viaţa etc.
2 Grounded theory este o abordare care s-a dezvoltat ca răspuns la preocupările predominant cantitativiste în ştiinţele sociale. Glaser şi Strauss (The Discovery of Grounded theory, 1967, p. VII) sesizau că există „o prăpastie stânjenitoare între teorie şi cercetarea empirică”. Ei au propus ca teoria construită inductiv să fie modificată pe baza datelor culese. Interacţiunea dintre analiza datelor, construirea teoriei şi eşantionare este centrală în dezvoltarea grounded theory (după ce se culeg suficiente date, se trece la analiza lor şi la generarea de categorii; prin metoda comparativă constantă, sunt comparate în permanenţă secţiuni de date, ajungându-se astfel la construcţia de categorii şi relaţii între ele; aceste categorii pot deveni ulterior concepte mai abstracte; aranjarea lor într-o schemă logică poate fi modificată pe măsură ce se culeg şi prelucrează mai multe date; cercetatorul este pregătit să construiască mereu noi concepte pe măsură ce acestea reies din date; selecţia cazurilor în vederea analizei se face prin eşantionare teoretică: scopul nu e de a obţine un „eşantion reprezentativ”, ci de a reţine cazurile care pot clar contribui la reconstrucţia teoriei; cazul negativ – care nu se încadrează în teoria în curs de dezvoltare – trebuie examinat cu precădere pentru ca teoria să poată fi modificată corespunzător; se procedează astfel până când nu se mai găsesc evidenţe infirmatoare). În loc să contribuie la pre-determinarea naturii cercetării, grounded theory poate deveni parte a cercetării.
3 Nici un model nu se bucură de sprijin universal, dar modelele sunt necesare fiindcă organizează cunoaşterea despre un sistem dat. Modelarea nu se limitează la construcţia unui model formal. Modelul este o simplificare, orientată după un scop, a sistemului studiat, care se obţine prin abstractizare şi agregare. Am putea să ne focalizăm pe modele ce descriu sisteme dinamice (adică modele de simulare a dinamicii). Pentru aceasta, se evaluează cunoaşterea despre sistem şi despre dinamicile acestuia (este vorba despre sisteme continue, discrete şi hibride: un sistem continuu este unul în care variabilele de stare se schimbă permanent (sunt descrise de ecuaţii diferenţiale); într-un sistem discret se produc un număr finit de schimbări de stare, într-un interval finit de timp; sistemele hibride combină comportamentul continuu şi discret. Modelele pot fi deterministe şi stochastice (în cele deterministe, fiind dat un set de intrări, simularea va avea ca rezultat un set unic de ieşiri; în cele stochastice se produc mai multe ieşiri). Modelarea multinivel asigură o înţelegere mai adecvată a sistemelor sociale şi a dinamicilor lor.
4 Un dispozitiv complicat este o simplă adiţie de componente separabile pre-existente. Unul complex este o construcţie plecând de la un număr de componente interconectate într-o reţea densă de relaţii, astfel încât modificarea unei părţi din sistem poate modifica sistemul în întregime.
5 E. Schwarz (Toward a Holistic Cybernetics. From Science Through Epistemology to Being – Spre o cibernetică holistică. De la epistemologie la fiinţă prin ştiinţă, în „Cybernetics and Human Knowing”, vol. 4, 1997) a propus o ontologie în care sistemele viabile persistente se pot menţine (întreţine), schimba, muri, dezvoltată ca o teorie generală a sistemelor autonome viabile. Crearea acestui demers a fost stimulat de pregătirea unor prelegeri pe tema „Introducerii în regândirea sistemelor”, de teoriile lui I. Prigogine, Erich Jantsch (1980), Maturana şi Varela (1979) etc. Schwarz a extras caracteristici comune ale acestor abordări diferite şi a construit un metamodel epistemologico-ontologic transdisciplinar. Ideea centrală este aceea că cele mai bune teorii ştiinţifice disciplinare (din biologie, ecologie, ştiinţe sociale, politice, economice) nu rezolvă multe dintre problemele cu care se confruntă societatea actuală. Îmbunătăţirea societăţii şi transformarea acesteia într-un sistem social viabil nu cere doar alte teorii relevante, pertinente, ci o transformare profundă a modului nostru de a decodifica lumea.
6 Autonomy and autopoiesis, în G. Roth and H. Schwegler (Ed.), Self-Organizing Systems: An interdiciplinary approach, Frakfurt and New York, p. 14-24; H. R. Maturana, F. J. Varela, The Realization of the Living, 1991, Dordrecht, Olanda.
7 Dezvoltarea formelor unui organ sau organism viu.
8 Arthur Koestler în cartea sa, The Ghost in the Machine (1967, p. 48), spune că holonul exista simultan ca întreg de sine stătător în raport cu părţile, şi ca parte atunci când se consideră dependent din direcția inversă. Aceasta face ca holonul să fie stabil, capabil să reziste la tulburări, dar în același timp să ofere contextul pentru funcționarea corespunzătoare a unui ansamblu mai vast. Koestler vorbeşte de holarhie ca de o ierarhie de holoni ce funcţionează mai întâi ca întreguri autonome supracoordonând pârțile, pe de altă parte ca piese dependente de controalele nivelurilor mai înalte, şi în coordonare cu mediul lor. Holoni pot exista ca cele mai mici particule subatomice, până la oameni, societăți şi culturi, până la multivers (care cuprinde multe universuri). La un nivel non-fizic, cuvintele, ideile, sunetele, emoțiile etc. sunt în același timp parte din ceva şi având componente proprii.
9 Teoria fractalilor este aplicație particulară a teoriei haosului, folosită în numeroase domenii (inclusiv economie, statistică etc.). Benoit Mandelbrot este cel care a inventat denumirea de „fractal”, fiind considerat „părintele geometriei fractale”. În Geometria fractală a naturii el spunea: „Norii nu sunt sfere, munții nu sunt conuri, liniile de coasta nu sunt cercuri, iar scoarța copacilor nu e neteda...”. Un obiect fractal este dificil de surprins în complexitatea sa, necesitând din partea observatorului efort imaginativ, participare mentală. Fractalii sunt forme autosimilare, adică structura întregului sistem este reflectata în fiecare porțiune a sa. „Întotdeauna au existat zone mari ale științei în care metodele analitice simple puteau fi cu greu aplicate. Fenomenele naturale erau prea complexe. În legătură cu ele, oamenii ridicau din umeri a zădărnicie şi enunțau teorii calitative sau aproximații grosolane, sau nu emiteau nicio părere. Acestea sunt domeniile în care fractalii își găsesc o mulțime de aplicații”, spune Mandelbrot.
10 Convulsii microscopice de cuantum spațio-temporal, zgomot termic etc.
11 De exemplu, parametrii se situează în partea de jos a efectelor de pârghie, au efect redus pe termen lung, nu schimbă comportamentele; un sistem nu devine mai stabil prin schimbarea parametrilor, dar nici nu stagnează radical. Parametrii(gr. para – lângă, metron – măsură) este mărimea proprie unui sistem fizic, tehnic, a unui fenomen, orice mărime care poate defini starea unui sistem de corpuri (timp, presiune, volum etc.), o caracteristică constructivă sau funcțională, o unitate de măsură a aspectelor cantitative şi calitative ale proceselor şi fenomenelor economice. Mărimea sa măsurabilă, criteriu de comportare strict determinat, permite prezentarea mai simplă a caracteristicilor principale ale unui ansamblu.
12 Un tampon este un rezervor care poate reglementa variațiile fluxului (de exemplu, radiatorul de ulei în care stocul de căldură poate fi utilizat în caz de nevoie).
13 Într-o societate, toată lumea știa că o problemă nu poate fi rezolvată; a venit cineva care nu știa că problema nu poate fi rezolvată şi a rezolvat-o...
14 Edgar Morin, Introduction à la pensée complexe, Points Essais, Seuil, Paris, 2005, p. 124.
Bibliografie
1. L. von Bertalanffy, General System Theory, în General System Theory: Foundations, Development, Applications, Braziller, New-York, 1968.
2. M. Botez, M. Celac, Sistemele spaţiului amenajat, Editura Științifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
3. A. Boutot, Inventarea formelor,Editura Nemira, Bucureşti, 1997.
4. M. Callon, B. Latour, La Science telle qu’elle se fait, La Découverte, Paris, 1991.
5. I. Ianoş, Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.
6. M. Maliţa (coord), Sistemele în ştiinţele naturii,Editura Academiei, Bucureşti, 1979.
7. B. Mandelbrot, The Fractal Geometry of Nature, Freeman H. W., New-York, 1982.
8. D. Meadows ş.a., The Limits to Growth, Univers Books, New York, 1972.
9. E. Morin, Introduction à la pensée complexe, Points Essais, Seuil, Paris, 2005.
10. I. Prigogine, Isabelle Stengers, Metamorfoza științei. Noua alianţă, Editura Politică, Bucureşti, 1984.
11. E. Schwarz, Toward a Holistic Cybernetics. From Science Through Epistemology to Being, în „Cybernetics and Human Knowing”, vol. 4, n° 1/1997.
12. A B. Seligman, Complexité du rôle, risque et émergence de la confiance, în „Revue Reseaux”, n°108, vol. 19, 2001.
13. F. Varela, Autonomie et Connaissance. Essai sur le vivant, Seuil, Paris, 1989.
14. N. Wiener, Cybernetics or Control and Communication in the Animal and the Machine, M.I.T. Press, Cambridge, 1985.
15. E. Wagensberg, Complexité contre incertitude, în „La Recherche”, nr. 326/1999.