A. Mateevici – autorul celui mai profund poem închinat limbii române
Pentru tiparDestinul scriitorilor implicaţi cu toată fiinţa lor în istoria neamului încetează, în timp, a rămâne un destin individual. Iar în momente de răscruce, întrebările fiinţei naţionale îşi caută şi de multe ori îşi află răspuns şi în modul în care destinul individual al unui scriitor a intrat în raport cu destinul neamului.
În acest sens, destinul lui A. Mateevici (1888-1917), frânt nedrept de devreme, este un destin exemplar; poetul intră în conştiinţa naţională a românilor prin poemul Limba noastră, „cea mai frumoasă poezie ce a fost închinată limbii noastre” (Ov. Densusianu, 1917), „cântecul de lebădă al talentatului poet” (Şt. Ciobanu, 1923). Poemul, dincolo de semnificaţia profundă întemeiată poetic, impune, chiar în perspectiva acestei semnificaţii, „recitirea” momentelor fundamentale din istoria fiinţei poetului (mort la 29 de ani) în spaţiul desfăşurării istoriei fiinţei naţionale româneşti.
A. Mateevici se stingea din viaţă la mijlocul lunii august 1917, la capătul ultimului drum Mărăşeşti – Chişinău; plecase pe front ca preot militar şi se întorcea îmbolnăvit de tifos într-un război prin care spera că se va realiza întregirea şi consfinţirea – prin unitate statală – a unităţii naţionale a neamului românesc.
Cu mai puţin de două luni înainte, într-un alt drum Mărăşeşti – Chişinău, unde îşi avea familia, profesorul-preot Mateevici ţinuse lecţii la Cursurile de limba română pentru învăţătorii moldoveni. În ziua de 18 iunie, la deschiderea Cursului, poetul citise poemul care-şi va fixa definitiv locul în tabloul capodoperelor literaturii române, Limba noastră, expresie lirică a unităţii de neam şi a identităţii tuturor românilor.
Născut la 16/29 martie 1888, la Căinari-Tighina, în familia preotului Mihail Mateevici, la 13/26 august 1917 poetul pleca din viaţă înainte de a fi împlinit 30 de ani şi înainte de a i se fi realizat visul în numele căruia ceruse să plece pe frontul românesc.
Visul său, visul tuturor românilor, avea să înceapă a prinde contur în Basarabia, la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău hotăra: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.
Format în spiritul acestui ideal, cu conştiinţa existenţei identităţii de limbă şi neam a românilor din Basarabia, Transilvania, Bucovina şi Regatul României, în atmosfera intelectuală a unei familii de preoţi cărturari, A. Mateevici urmează şi duce mai departe, într-o viaţă foarte scurtă, bătălia acestor înaintaşi şi a celor de dinaintea lor, pentru apărarea şi dezvoltarea identităţii spirituale a românilor din teritoriile româneşti aflate, din 1812, sub ocupaţie rusească.
Chiar dacă, la început, drumul preoţiei a putut fi pentru A. Mateevici un drum dat, de dinainte destinat, într-o continuitate, dintr-un anumit punct de vedere firească într-o familie – bunic, unchi, tată – preoţi, în timp, drumul avea să se dovedească cel mai potrivit unor mari deschideri spre cultura umanistă şi, pe acest fond, spre înţelegerea specificului şi necesităţii apărării specificului naţional al poporului său.
Rol important au avut în acest sens anii copilăriei petrecute la Zaim, biblioteca tatălui şi biblioteca, foarte bogată în carte românească, între altele, a bunicului dinspre mamă, Ioan Neaga.
Drumul cărţii şi al formării personalităţii lui Mateevici începe, după terminarea şcolii la Zaim, unde familia se mutase pe când Alexe avea 5 ani, la Şcoala Duhovnicească din Chişinău, continuă la Seminarul de aici, iar din 1910, la Academia Teologică din Kiev – etape importante mai mult în dezvoltarea decât în împlinirea setei sale de cunoaştere şi de implicare în lupta pentru înălţarea, în toate modurile, a neamului părinţilor săi.
În toţi aceşti ani de elev seminarist şi student, depăşind cu mult marginile pregătirii pentru preoţie, tânărul Mateevici se adâncește în studiul filozofiei, în cunoaşterea literaturilor română şi rusă, a limbilor clasice şi moderne. Este preocupat deopotrivă de cunoaşterea identităţii neamului său şi de dezvoltarea culturii lui, precum şi de viaţa lui social-politică. Colaborează, în acest sens, în anii 1906 şi 1907, la publicaţiile în limba română, de curând apărute, „Basarabia” şi „Viaţa Basarabiei”, cu articole sociale, cu studii şi articole despre folclor şi mai ales de etnografie.
Debutează tot acum în literatură; la 3 noiembrie 1906 tipăreşte schiţa Toamna în „Basarabia”, semnată Alecu Mateescu. În anul următor publică numai poezie: Cântecul zorilor, Ţăranii, Eu cânt, În zarea anilor etc.
În perioada studiilor la Kiev, concomitent cu mai multe texte de predici religioase şi poezie de aceeaşi natură, publică, în limba rusă în „Buletinul Eparhiei Chişinăului” şi în limba română în „Luminătorul”, studii despre folclorul românesc şi, mai ales, despre raportul dintre religie şi folclor, dintre biserică şi dezvoltarea limbii.
Intenţionează să se adâncească în studiul folclorului românesc („M-a atras totdeauna cu o putere deosebită folclorul românilor noştri, datinile, poveştile strămoşeşti, frumoasele legende şi cântece poporane”, mărturisea tânărul student) şi se gândește să realizeze o lucrare de licenţă cu tema Elemente religioase ale folclorului românesc. Dar îi lipsesc cărţile. Se adresează, de aceea, lui Ioan Bianu: „Sunt român din Basarabia – îşi începe el scrisoarea trimisă din Kiev – «studenţesc» la Academie de la 1910” şi continuă: „Mă aflu în anul al III-lea, în ajunul tezei de licenţă (...) nevoia cea mare mi-a fost că n-am avut cărţi trebuincioase spre călăuză. Am fost cu totul izolat de literatura folcloristică din regat, de bogatele culegeri ale părintelui Marian, de cercetările adânci ale domnilor Şăineanu, A. şi Ov. Densusianu şi alţii, dintre care şi-acum multe le cunosc pe nume (...). Cele mai necesare cărţi sunt operele lui Marian, Şăineanu, Gaster, Densusianu şi alţi folclorişti, precum şi «Analele Academiei Române» cu articole corespunzătoare, asemenea culegerea de literatură poporană apărută în Regat, peste munţi sau Bucovina. Pentru chestii generale mi-ar trebui şi lucrările istorice ale lui A. D. Xenopol şi B.-P. Hasdeu, precum şi Etymologicum Magnum al acestuia”*.
Este interesat, în acelaşi timp, de soarta limbii române în Basarabia; cu un grup de studenţi iniţiază Societatea cultural-naţională a studenţilor moldoveni din Kiev „Deşteptarea”, care avea între obiective introducerea limbii române în şcoala primară.
În aceeaşi perioadă traduce în limba română din poezia lui Puşkin, Lermontov, Tiutcev ş.a.
Concomitent, poezia originală ia din nou în stăpânire activitatea creatoare a lui Mateevici.
În aceşti ani, reizbucneşte forţa creatoare a poetului, care realizează câteva poeme de mare profunzime lirică: Limba noastră, Basarabenilor, Văd prăbuşirea, Cântec de leagăn, Pietre vechi, Frunza nucului etc., unele dintre ele având indicaţia Mărăşeşti, 7 iulie 1917, 10 iulie 1917, 12 iulie 1917 ş.a. Peste numai o lună însă, de la ultima însemnare, poetul-preot nu se va mai putea întoarce de la Chişinău pe frontul de la Mărăşeşti. Rămânea să fie reprezentat de acum înainte, în orizontul spiritualităţii româneşti, de creaţia lui şi de exemplaritatea vieţii sale.
Redusă ca întindere, creaţia poetică a lui Mateevici, străbătută de un profund fior liric, lasă să se întrevadă o puternică personalitate poetică. A. Mateevici, va scrie G. Călinescu în Istoria sa, „ar fi fost un poet mare dacă trăia” (p. 855), apropiindu-l de Eminescu din perspectiva dezvoltării unei creaţii originale pe temeiul poeziei populare: „Numai Eminescu a ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poeziei populare: «În Bugeac la Căuşeni / Dorm strămoşii moldoveni. / Numai pietre de mormânt / Mai păstrează-al lor cuvânt /.../ Botna seacă dă în şes / Şi se pierde-n stuhul des, / Şi nu-i spune nimănui / Ce-a mai fost pe-aici şi nu-i»”.
*
Format în Basarabia, într-o atmosferă socială şi culturală având multe similitudini cu cea din Transilvania, poezia primei perioade a lui Mateevici, adolescentul seminarist de la Chişinău, stă foarte aproape de creaţia lui G. Coşbuc şi O. Goga, cu elemente de influenţă mai puţin filtrată în unele creaţii, mai mult decantată în altele. Peste tot însă accentele solitare domină o poezie prin excelenţă tranzitivă, fără taine, fără umbre, fără prea mult loc lăsat sugestiei. Metaforele dominante sunt jugul şinoaptea, cromatica este marcată de negru, întuneric, lexicul este dominat de termeni precumamar, a ofta, deznădejde, chin, structurile poetice sunt în mod frecvent antitetice: cânt – plâns, până la oximoron: „Ţăranii veniţi de la muncă / Îşi cântă viaţa şi glasul le plânge /.../ Şi cântecul plânge-n câmpie / Suspină şi cântă în versuri amare /.../ Şi cântecu-i plin de durere...”. Aripa îşi pierde semnificaţia de semn al zborului: „Şi grea deznădejdea se lasă, / Şi neagră ca noaptea ce vine, întinde / Aripile, satul cuprinde, / Şi ţărănimea-n aripi o apasă...” (Ţăranii).
Poetul este acum, asemenea lui Goga, un alt „cântăreț al pătimirii noastre”: „Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin / Pe-a lor spinare ţara ţin”, „Eu cânt pe cei ce pân-acum, / Fără cărare, fără drum, / În noapte rătăciţi au stat, / Nădejdea însă n-au lăsat” (Eu cânt).
În poezia ardelenilor, acumularea de termeni negativi conduce în final la indignare şi blestem: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt / Să vrem noi sânge, nu pământ, / Cristoşi să fiţi / Nu veţi scăpa / Nici în mormânt...” (G. Coşbuc). La Mateevici, poetul-preot, fără îndoială nu numai „cu o blândă faţă ca a sfinţilor din icoanele de odinioară” (cum şi-l aminteşte N. Iorga), poemele deschid o rază de speranţă – nopţii i se opun zorile: „Trece noaptea. Hai, măi frate! / Zorile s-aprind”, cântecul plin de durere lasă loc cântecului care „Sună-n ogoare / Şi, mândru, vorbeşte de drepturi şi voie” şi cheamă la luptă pentru dreptate.
*
Poezia ultimilor ani şi mai ales creaţia poetică a anului 1917 (Mărăşeşti – Chişinău) se schimbă aproape radical, impunându-se prin gravitate, adâncime filozofică, lirism accentuat. Este străbătută de o stare de adâncă melancolie (Atâtea chipuri, Pietre vechi), amintind de Eminescu. De poezia eminesciană amintesc şi unele structuri ritmice sau construcţii sintactice: „Stelele-n Nistru, stelele sus” (Cântec de leagăn).
Accentele grave îşi au, fără îndoială, originea în experienţa războiului, fie că aceasta este trecută direct în versuri transparente: „Vezi, sfinte, ţara-i ţintirim, / Ne izbăveşte de hârşim / ... O, Doamne, vie ispăşirea, / O, Doamne, vie mântuirea” (Deasupra târgului Bârlad), fie că se ascunde în starea de nostalgie după locuri îndepărtate: „Frunza nucului tresare / Oglindindu-se în lac; / Vântul un miros de floare / Îmi aduce din Bugeac” (Frunza nucului), pe fondul durerii neîmplinite încă a unităţii neamului: „Eu cu ierbile poienii / N-am nimic de împărţit, / Jale mi-e că moldovenii / Încă nu s-au înfrăţit” (Frunza nucului), fie că trece, aceasta, experienţa războiului, în structuri poetice de cel mai adânc lirism: „Văd prăbuşirea unei stele, / Al nopţii mândru luceafăr, / Şi sufletul cântării mele / Smintit se zbate şi neteafăr” (Văd prăbuşirea), într-o poezie de mare concentrare, în care localizarea precisă nu anulează cu nimic tensiunea poetică odată cu ridicarea semnificaţiei dincolo de eveniment, prin structurile poetice pe care se întemeiază, foarte aproape de limbajul muzical: „Se scurge noaptea-n sfântă tihnă,/Dar tunurile vrăjmăşeşti / Ţintesc şi bat fără odihnă / Să şteargă satul Mărăşeşti. // Aduce fierul moarte-n şuier, / Şi prăbuşire pe pământ, / Se frânge cântecul de fluier / Şi moarte-n tremur de mormânt. // Iar sufletul cântării mele / Smintit se zbate şi neteafăr / La prăbuşirea unei stele, / Al nopţii mândrului luceafăr” (Văd prăbuşirea).
Se alătură acestui poem, de o excepţională tensiune lirică, altele, dar mai ales alte două, Basarabenilor şi Limba noastră, în relevarea profilului unui mare poet care n-a avut însă răgazul să-şi construiască opera.
În aceste creaţii fiorul poetic atinge punctul maxim. Aspectul social – în mod paradoxal foarte prezent la vedere, am spune – este în mod absolut decantat cu o forţă poetică proprie marilor creatori în două poeme distincte, este adevărat, dar complementare.
Primul poem este expresia unei stări de disperare lăuntrică, estompată de speranţă, totuşi într-o viziune care face din poem un fel de replică la Prorocul lui Lermontov, tradus de Mateevici în 1913: „Vedeţi-l? Omul cu fudulie / Cu noi în târg el nu trăieşte, / Că cică duh de prorocire / I-a dat cel sfânt ce-n el vorbeşte. / Priviţi, copii, spre pilda voastră, / Ce-i slăbănog şi necăjit, / Ce mare ură a pornit / Spre sine el din partea voastră” şi, dintr-o altă perspectivă, o replică la Moise întruchipat sculptural de Michelangelo. Cum replică poate fi considerat şi la Prorocul lui Puşkin, tradus, de asemenea, de poetul student în 1911: „Proroace, scoală; vezi ş-auzi / Cunoaşte voia mea cea sfântă / Şi-n mintea celor orbi şi muţi / Cuvântul tău de foc împlântă!”.**
Semnificaţia poemului lui Mateevici este întemeiată pe ideea asumării de către fiinţa umană a tuturor năzuinţelor unui neam, un neam care nu-l aşteaptă, pe proroc, nu-l huleşte, ci îl creează: „Să ştiţi: de nu veţi ridica / Din sânul vostru un proroc, / În voi viaţa va săca, / Zădarnic soarta veţi ruga, / Căci scoşi veţi fi atunci din joc / Şi-ţi rămânea făr’ de noroc. // Din cheag de lacrimi, de dureri, / Din trăsnet de mânie sfântă, / Şi din nădejdi şi zbuciumări, / Din năzuinţi şi frământări / El trebui facla să-şi aprindă / Şi-n el pe toţi să vă cuprindă”.
Poetul-preot păstrează în adâncul semnificaţiei poemului său, este drept, un nucleu semantic mesianic, dar într-o înţelegere profund umană, în esenţa sa, în sensul semnificaţiei lui Isus, care vrea să-i redea fiinţei umane sacralitatea, şi departe de semnificaţiile prorocilor Vechiului Testament.
Celălalt poem, Limba noastră, mai mult decât „o nouă serie de definiţii ale limbii române cu imagini superioare de mare poezie” (G. Călinescu, Istoria literaturii române..., p. 856), este complementar poemului Basarabenilor în sensul că ascunde, acumulate în structura sa de adâncime, în lumea sa lăuntrică de sensuri, lacrimile, dorul, mânia sfântă, nădejdile, zbuciumările, năzuinţele, frământările, din care este chemat să-şi aprindă facla prorocul, care ar trebui să salveze neamul. Dintr-o anumită perspectivă, limba este tocmai acest proroc; ridicarea prorocului înseamnă dezgroparea limbii şi pătrunderea în adâncurile ei semantice, unde se află tezaurizate adevărata istorie şi specificitate naţională. Din altă perspectivă, prorocul este poetul, cel mai în măsură să pătrundă în adâncurile limbii şi să o readucă pe aceasta, cu toată lumea ei, la lumină. Limba este adăpostul, spaţiul în care fiinţa naţională există şi îşi afirmă existenţa, în care fiinţa naţională îşi are concentrată o anumită identitate şi îşi afirmă şi apără această identitate: „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată, / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată”.
Redescoperirea limbii înseamnă, de aceea, redescoperirea identităţii naţionale şi, prin aceasta, redescoperirea forţei pentru apărarea acestei identităţi: „Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam ce fără veste / S-a trezit din somn de moarte / Ca viteazul din poveste... // Înviaţi-vă dar graiul, / Ruginit de multă vreme / Ştergeţi slinul, mucegaiul / Al uitării’n care geme”.
Peste timp, dintr-o altă perspectivă, a literaturii naţionale, Limba noastră (1917) este complementară poemului Un răsunet (1848), al lui Andrei Mureşanu. Spaţiul de întâlnire a celor două poeme-manifest este imperativul deşteptării din somnul cel de moarte a neamului românesc: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, / În care te-adânciră barbarii de tirani!” (A. Mureşanu), a neamului şi a limbii române – condiţia existenţei şi esenţei naţionale: „Limba noastră-i foc ce arde/Într-un neam ce fără veste / S-a trezit din somn de moarte / Ca viteazul din poveste...” (A. Mateevici) şi impunerea lor capoeme-făclie ale procesului de Renaştere naţională în două momente fundamentale din istoria românilor.
*
A devenit un loc comun să se vorbească, cu diferite prilejuri, mai ales aniversare sau comemorative, despre actualitatea unui scriitor, a ideilor şi creaţiei lui etc. Dar poate că niciodată nu s-a potrivit mai bine această sintagmă actualitatea lui... ca în cazul lui Mateevici, omul îndurerat de soartă, preotul crezând în destinul neamului său, încărcat de speranţe în viitorul lui, poetul care a văzut în limbă spaţiul sacru al identităţii naţionale şi făclia din care neamul să-şi tragă forţa izbânzilor sale.
Dominanta personalităţii exemplare a lui Mateevici este determinată de trăirea cu toată fiinţa a destinului fiinţei naţionale româneşti, ameninţat în împlinirea sa în Basarabia. În 1906, aflat în vacanţă la Zaim, îi cerea lui Ioan G. Pehlivan, de la redacţia publicaţiei „Basarabia”, „niscaiva cărţi româneşti, căci acum sunt lipsit de plăcerea citirei în româneşte”.
În 1913, studentul Mateevici îi scria din Kiev lui I. Bianu, la Bucureşti: „Foametea de cărţi în limba mamă la noi e de nedescris...”. În acelaşi an îi scria lui A. Gorovei, la Bucureşti, după ce primise colecţia revistei „Şezătoarea” şi mai multe cărţi de folcloristică: „M-am bucurat nespus văzând că şi noi, moldovenii basarabeni, nu suntem cu totul uitaţi de fraţii noştri cei mari şi orișicând putem să ne gândim la incurajarea şi sprijinul lor moral”.
În 1917 îi scria soţiei, cu bucurie, să-i comunice lui Pan Halippa „că voi aduce cărticele româneşti nouă”.
În acelaşi an 1917, în poezia lui Mateevici natura jeleşte neunirea românilor: „De ce tremuri, frunzuleană, / Fiica nucului rotat, / Ce fior de prin poiană / Firea ţi-a cutremurat? // Eu cu ierbile poienii / N-am nimic de împărţit, / Jale mi-e că moldovenii / Încă nu s-au înfrăţit”, dar tot acum, în acelaşi poem, Frunza nucului, poetul vizionar are încredere în destinul neamului românesc: „Dragostea adânc mă leagă / Cu părinţii răposaţi. / Ştiu: din liniştea lor dragă / Răsări-vor numai fraţi”.
Când murea poetul, românii erau încă despărţiţi prin graniţe artificiale, impuse prin trădare, agresiune şi forţă militară. După un an însă românii aveau să fie împreună, iar limba lor, „din adâncuri” adusă la lumină – „Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată”.
Dar se pare că îi este dat poporului român să o tot ia de la capăt. Altă agresiune, a aceluiaşi agresor, la fel de sfidătoare faţă de dreptul sacru al popoarelor, doar altfel colorată, avea să ridice, mai întâi în 1940, apoi în 1944, din nou graniţe, de data aceasta nu numai pe hărţi sfârtecate, ci şi „pe teren” – prin gard de sârmă ghimpată pus sub înaltă tensiune electrică. Şi iar a ajuns limba „...o comoară / În adâncuri înfundată”, şi apoi iar „...foc ce arde / Într-un neam ce fără veste / S-a trezit din somn de moarte...”. Şi iar îşi vrea apărată sacralitatea într-un timp tulburat acum mai mult de trădări şi jocuri meschine şi periculoase: „Limba noastră-i limbă sfântă / Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng şi care-o cântă / Pe la vatra lor ţăranii”. Şi iar se vrea limba română din Basarabia readusă la viaţă şi la funcţionarea sa deplină, în toată nobleţea ei: „Înviaţi-vă dar graiul, / Ruginit de multă vreme, / Ştergeţi slinul, mucegaiul / Al uitării’n care geme”.
Note
* Pentru corespondenţa lui A. Mateevici şi pentru creaţia originală recurgem la ediţia A. Mateevici, Scrieri, îngrijită de Ion Nuţă şi tipărită la Editura Junimea, Iaşi, 1989.
** Pentru traducerile din Mateevici, ne folosim de ediţia Scrieri alese (îngrijită de I. Vartician şi F. Levit), Chişinău, Editura Literară Artistică, 1971.
„Dacia literară”, nr. 23, Anul VII, Iaşi, p. 19-22