Patriotismul limbii şi „realitatea discursivă”

Splendida prelegere susţinută de acad. Solomon Marcus, valorând „cât un document de stat” (cum scria C. Stănescu în „Cultura”, nr. 40/2015), invită la o largă dezbatere privind soarta limbii române, în impas, supusă agresiunilor de tot felul, să recunoaştem, pe ambele maluri ale Prutului. Şi nu doar în şcoală, cu acele manuale „obeze”, găzduind un „galimatias informaţional”. Las altora, mai pricepuţi, să le ia „la bani mărunţi”, cum recomanda, înţelepţeşte, dl S. Marcus, rezervându-mi şansa de a cerceta, cu ochi sociologic, contextul. Fiindcă limba, ne reamintea I. L. Caragiale, e chiar sufletul neamului. Or, în aste vremuri potrivnice, forţele adverse, fie din exterior (tăvălugul globalizării, ca proces inevitabil, în primul rând), fie din interior (limba română, maltratată, umilită, „funcţionând” ca „limbă străină” pentru atâţia români!), constituie o ameninţare cât se poate de reală, primejduind fiinţa neamului. Încât patriotismul limbii, clamat în atâtea ocazii, nu e vorbă goală!

Discutând cândva Despre obiectivitate în jurnalism, Andrei Pleşu ataca şi „grava problemă a limbii române”, notând sarcastic că „patriotismul sarmalelor” eclipsează, la noi, patriotismul limbii. Şi că asistăm la întronarea unui nou limbaj de lemn (neologistic), chiar dacă, prin naturalizare, neologismele, ca efect benefic, „dezmorţesc” limba. Suntem însă martorii unui fenomen îngrijorător. Limba, un organism viu, în prefacere, suportă în ultimele decenii, dincolo de invazia anglicismelor, un alarmant proces de sărăcire şi „birjărire” (cum ar spune Constantin Călin), acompaniind explozia vulgarofilă. Degradarea vieţii societale, dezinhibarea limbajului odată cu erupţia libertară (întreţinând iluzia permisivităţii) au încurajat acest atentat, impunând, pe vectorul globish, o limbă corcită (aşa-zisa romengleză / romgleza), împănată cu înjurături neoaşe. Încât ne întrebăm: o mai fi „dulce şi frumoasă” limba ce-o vorbim?

Cum lumea a încăput „în mâinile media” (alarmanta profeţie adeverindu-se cu asupra de măsură), soarta limbii nu poate fi desprinsă de ceea ce, generic, numim discursul mediatic. Încât, sociologic judecând, pornind de la constatarea că produsele culturii media nu sunt un „divertisment nevinovat”, cum, îndreptăţit, observa Douglas Kellner, rezultă că dependenţa de media, şi ea o evidenţă, favorizează, fie şi insidios, manipularea; iar suprasaturaţia care ne asaltează nu încurajează o atitudine critică.

Vom încerca să evidenţiem rolul limbajului de lemn în articularea şi folosirea acestui mecanism. Cu o precizare: nu credem că limba de lemn ar fi o exclusivitate a regimurilor comuniste, aşa cum sugerează Françoise Thom, o expertă în sovietologie. Cartea sa (La Langue de bois, Julliard, Paris, 1987), tradusă şi la noi, consideră că limba de lemn, cu fluxul ei malefic, ar fi „un produs jalnic al ideologiei”; iar „ora perestroikăi” ar fi vestit o nouă fază a limbii de lemn. Ca să fim drepţi, orice epocă îşi inventează limbajul de lemn şi el însoţeşte fidel societatea umană. 

Altminteri, colapsul comunismului ar fi condus şi la decesul acestui limbaj, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. Ca dovadă, înfloritorul limbaj de lemn al tranziţiei, stimulat de societatea mediatică.

Experienţa totalitară cultiva frenetic ficţiunile ideologice, folosind abuziv discursul hegemonic şi tehnicile manipulatorii, „ascunzând” realul. Canoanele sovlimbii, de pildă, ofereau confort clişeistic, divorţând de gândire şi alunecând în vorbărie, fiind, de fapt, un mijloc de mascare a realităţii în numele „logocraţiei populare”. Suntem în plină realitate discursivă (ca să preluăm sintagma lui J. Baudrillard, sociologul francez denumind astfel societatea mediatică de azi). În ultimă instanţă, prin limba de lemn înţelegem frazeologia stereotipă, acea „vorbire încremenită” impunând un stil standard, conducând la pasivitate şi disimulare, rod al intoxicării şi osificării. Această Newspeak (G. Orwell), trăgându-se din „limba de stejar” (greoaie, figurativ) a lui Usakov (1935) şi cunoscând, prin anii ’70, consacrarea sub eticheta de langue de bois, intră, negreşit, prin efecte, în lista stratagemelor de comunicaţionale, impunând „tăvălugirea stilistică” (cf. Tatiana Slama-Cazacu). Fiindcă limba de lemn, ca „produs jalnic al ideologiei” (cf. Fr. Thom), întreţine un gol ideatic. Hiperbolică, repetitivă, îmbibată cu îndemnuri mobilizatoare, ruptă de real şi pândită de parodie, ea serveşte manipulării, realizând o comunicare deturnată. Fiind o particularitate lingvistică existentă în orice dogmă / ideologie , limbajul de lemn şi-a descoperit potenţialităţile politice ale ideologiei prin conducerile totalitare.

Să ne amintim că, în chingile totalitarismului, la adăpostul limbii de lemn, mimând obedienţa, înflorea acea double think (Orwell), ambiguitatea morală, schizofrenia la scară naţională, cultivând ambivalenţa şi dedublarea, limbajul esopic. Noua „limbă” (newspeak) întreţinea vorbirea cu dublu sens (doublespeak), procedând orwellian: manevrând propagandistic „cuvinte hipnogene” şi minciuni fundamentale, acceptate cu rol protector (adaptare, apărare), cosmetizând realitatea; conştientizând însă falia care despărţea arsenalul propagandistic de adevărurile inconfortabile. Încât Sinele fals, trecut printr-un proces terapeutic, trebuie să recupereze în spaţiul public memoria autentică a epocii, regenerându-se moral, lepădându-se de memoria „laminată” a propagandei şi de poncifele ei. Sau cum spunea Paul Goma, cartograful universului carceral: o limbă sovietizată, scânteizată, şedinţizată, devenind jargon politic, îmbrăţişând frenetic, după ’89, autocolonizarea.

Noua limbă de lemn, îndatorată „realităţii discursive” a lui Baudrillard, ascunde, de fapt, realul, tot sub ambalajul unor ficţiuni ideologice (e drept, mascate). Devenind un imperiu mediatic, SUA îşi exportă triumfalist modul de viaţă. Din păcate, preluările se fac pe latura superficialităţii, în numele unui integrism nivelator, servil, gata de a sufoca diversitatea, alungând spiritul critic. De unde şi alerta identitară, încercând, fals-salvator, un refugiu în etnocultură, reanimând arhaicitatea în faţa tăvălugului globalizării. Culturile „tari”, în prelungirea relaţiilor inegale de putere, omologate politic, nu mai folosesc azi tezismul ideologic, de brutalitate doctrinară (precum coercitiva sovietizare), ci provoacă insidios, subliminal, reflexele consumeriste, de succes populist, câştigând bătălia. Nu mai e vorba, fireşte, de retorica dictaturilor ori de găunoasele clişee propagandistice ale învăţământului politic. Limba de lemn nu a dispărut odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste (cum credea Fr. Thom, cea care oprea analiza la „epoca gorbacioviană”). Abia acum cultura media dobândeşte un caracter universal şi îndreptăţeşte o privire critică, prin revigorarea unei ramuri în eclipsă: pedagogia media. Aşa cum, de altfel, îndeamnă unii analişti îngrijoraţi, invitând, repetat, la efortul de alfabetizare a criticii media, impunând un control social responsabil, inclusiv asupra limbii.