O pledoarie pentru manualul unic

Modernizarea învăţământului românesc este derutantă atâta vreme cât vorbim de curente de opinii. Se ştie că în demersul globalizării se încearcă găsirea unor soluţii universale, aplicabile în diferite domenii de activitate şi tuturor naţiilor, fără diferenţieri etnice, culturale, economice, spirituale ş.a.m.d. Învăţământul în România, un fel de „fetiţă cu chibrituri” a societăţii în care trăim, are „scăpărări de lumină” efemere şi nepotrivite. Consider că una dintre ele este şi problema manualelor alternative.

În primul rând, acest mijloc modern de învăţământ este o preluare neinspirată a unor modele din Occident, o încercare eşuată a europenilor de a sistematiza cumva materia; spun „eşuată” pentru că europenii s-au repliat deja pe linia manualului unic, în timp ce la noi s-au simţit şi se percep încă „izurile” afacerilor ce au stârnit acest amplu mecanism de „adoptare a  modernizării”. Afacerile în cauză au mirosit urât şi vor afecta în continuare imaginea dascălului de rând, „talpa ţării”, cum îmi place să mă calific onorant, din mai multe motive. Este vorba mai întâi de „goana” după manual, la care am fost părtaşă şi eu atunci când eram nevoiţi să alegem un asemenea auxiliar într-un interval de o lună, fără a-l putea aplica şi folosi în prealabil într-o perioadă de probă. Şi când trebuia să îl alegem? În vacanţă – timp pierdut „pentru propăşirea naţiei”, sintagmă socialistă, perpetuată ca atâtea altele în modernul nostru sistem de educaţie. Recunosc că am făcut alegeri nepotrivite, mai mulţi ani la rând, şi chiar şi acum, când editurile ne amăgesc cu titluri derutante – caiet de lucru, auxiliar sau chiar manual pe metode moderne (metoda Ştiu. Descopăr. Aplic). Nu spune nimeni că aceste metode moderne nu sunt interesante, dar trebuie să fie adaptate mai ales elevilor şi lumii în care aceştia trăiesc, nişte elevi fără simţ cultural şi o lume afectată şi zguduită de criza economică. Necazul a fost că şcolile au comandat la întâmplare aceste manuale, îngroşând profiturile unor edituri care s-au dovedit, cele mai multe, fantomatice, deoarece au dispărut după încasarea veniturilor; iar cele care s-au implicat exigent în problema dilematică a modernizării au avut surprize neplăcute. Cunosc cazul manualului de limba română al Editurii Humanitas, manual care, în mod straniu, nu a câştigat licitaţia manualelor aprobate şi o vreme (câţiva ani) a fost extrem de greu de procurat. A fost însă un motiv de confirmare a unei metode „de dinainte” (vorbesc de perioada manualului unic), atât de potrivite societăţii româneşti în care elevii primeau manualul de la o generaţie anterioară, acest auxiliar fiind astfel confirmat din punct de vedere valoric.

Pe de altă parte, dacă fiecare şcoală ar beneficia de o situaţie materială adecvată, atunci am putea avea un copiator în cancelarie, consumabile la discreţie şi o ofertă completă de manuale folosite doar ca auxiliare în procesul didactic. Dar se pare că aşa ceva este imposibil, am trecut graniţa fanteziei în educaţie...

În al doilea rând, trebuie spus că aceste manuale nu mai au conţinuturi actuale, mă refer mai ales la limba română; cât despre literatură, spre a fi adecvat generaţiilor, cred că manualul ar trebui să exploateze un număr foarte mic de titluri, accesibile „publicului” de educaţi. Şi uite aşa ajungem într-o altă „văgăună” a lumii în care trăim. Câte opere mai sunt accesibile elevilor noştri?! Se deschide astfel problema materiei, disciplinei pe care o predai. Iar pentru literatura română e cu atât mai complicat, cu cât implicarea în examenele naţionale este firească şi necesară. Ce facem atunci cu programa?! O diminuăm, o tot restrângem, apoi revenim asupra unor cerinţe, iarăşi ascultăm curentele de opinie despre descongestionarea materiei şi... încotro?! Ei bine, spre adaptarea unor conţinuturi fixe la diferite metode de predare!

Dar ce le cerem copiilor să ştie despre literatură? Că avem în folclor un basm valoros, care a trecut graniţa literaturii culte şi a ajuns în zona capodoperelor? Că speciile narative pot fi ecranizate şi că lectura se orientează după ele, că liricul creează dificultăţi uneori insurmontabile pentru un elev fără un bagaj minim de cunoştinţe? Care este bagajul minim de cunoştinţe cerute, acest element trebuie clarificat şi, cred eu, adaptat generaţiilor. Cât despre literatură, majoritatea manualelor alternative propun texte nepotrivite, fără să poată înţelege că elevii au niveluri diferite de cultură, de educaţie, de experienţă (mă refer la o delimitare vocaţional / real, filologie / real în alegerea textelor parcurse pe fragmente în clasă integral, iar ca lectură obligatorie să se ceară, printr-un mecanism de evaluare riguros, textul integral).

În concluzie, deşi manualele alternative sunt, este adevărat, o modalitate modernă de lucru, maniera de a alege un manual, aplicată până-n prezent, abordarea diferită şi chiar derutantă a aceloraşi conţinuturi, dotarea deficitară şi timpul extrem de scurt ce stau la dispoziţia profesorului fac din toate acestea un aspect iarăşi derutant, irelevant al disciplinei pe care o predau. În această privinţă, tradiţia şi-a demonstrat superioritatea şi consider că manualul unic, lucrat riguros de o echipă de specialişti, respectând programa şi pus la dispoziţia profesorului într-un timp util pentru studiu, ar fi instrumentul cel mai potrivit.