Poezia română din Basarabia. Valori și confluențe

Despre poezia română din Basarabia s-a scris și s-a vorbit mult, pe ambele maluri ale Prutului. 

S-a scris în perioada interbelică, atunci când, pe de-o parte, s-a încercat reunificarea culturală, iar pe de alta, s-a configurat, în anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, o mișcare regională „basarabenistă”, din care se va revendica, din păcate, după 1944, „moldovenismul” sovietic, cu ideile sale de existență a unui popor și a unei limbi „moldovenești”, distincte de poporul și limba română. S-a scris, apoi, în fel și chip, în perioada sovietică, atunci când, pentru a se da o minimă consistență teoriei „limbii și poporului moldovenesc”, s-a inventat o „literatură națională moldovenească”, i s-au inventat clasici, corifei și curente și s-au făcut felurite experimente pe seama poeziei, de la realismul socialist (niciodată abandonat) la „naționalismul moldovenist” din anii ’70. S-a scris, în fine, după prăbușirea Uniunii Sovietice, când s-au creat premisele reunificării culturale și ale integrării creației literare dintre Prut și Nistru în ansamblul culturii naționale române.

Din simpla enumerare a momentelor care au alimentat dezbaterile legate de integrarea literaturii basarabene în ansamblul creației literare naționale, decurge o primă observație utilă pentru subiectul meu de azi. Este vorba de preeminența elementului politic în evoluția proceselor și fenomenelor literare pan-românești. O preeminență, desigur, nedorită, o prezență perturbatoare, dar de care suntem obligați să ținem cont, dacă dorim să înțelegem ce s-a întâmplat și cum putem face altfel decât am făcut până acum.

*

Înainte de toate,  trebuie spus că prezența, mai întâi succesivă, apoi simultană a dominației imperiale, respectiv a opresiunii politice, fac imposibilă utilizarea, în istoria literară a secolului trecut, a criteriilor tradiționale. 

Cum să utilizezi, de pildă, criteriul generațiilor literare, când realismul socialist, pe de-o parte, deportarea în Siberia și detenția politică, pe de alta, au făcut ca poeți din generația albatrosistă (din care fac parte, în dreapta Prutului, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Constant Tonegaru, Gellu Naum, Gherasim Luca, D. Trost, Ștefan Aug. Doinaș, Radu Stanca, iar în stânga Prutului, George Meniuc, Nicolai Costenco, Liviu Deleanu, Emilian Bucov, Andrei Lupan) să debuteze la distanță de un deceniu și jumătate unii de alții? Leonid Dimov, de pildă, coleg de generație cu Geo Dumitrescu, nu va debuta editorial decât în 1966, la șase ani după Nichita Stănescu, care era cu zece ani mai tânăr, și la douăzeci de ani după ce Andrei Lupan fusese deja proclamat un „clasic în viață”. În timp ce Liviu Deleanu și Emilian Bucov erau corifei ai realismului socialist și anti-români oficiali, Ion Caraion era de două ori condamnat la moarte, Ștefan Aug. Doinaș era condamnat la închisoare politică, apoi primea domiciliu forțat, iar Geo Dumitrescu era marginalizat și redus la tăcere.

Poziționarea față de o chestiune politică fundamentală – și anume, unitatea națională – face, în plus, extrem de dificilă reintegrarea în cadrul aceleiași generații a poeților basarabeni care, în 1941, au ales trădarea, au însoțit Armata Roșie în retragere și apoi au revenit, ca ocupanți comuniști ai propriei țări, pe care au sfâșiat-o și au sovietizat-o... Chiar făcând abstracție de imensa cantitate de maculatură literară pe care au produs-o, nici măcar prin creația lor bună poeți ca Liviu Deleanu (care începuse, la Iași, ca foarte promițător suprarealist), George Meniuc sau Nicolai Costenco nu mai pot fi, în opinia mea, recuperați în cadrul vreunei generații. Nici măcar la capitolul „poeți minori”. Ei constituie o paradigmă aparte, extra-literară, nici pe departe singura.

Nici criteriul curentelor literare nu poate fi utilizat ca atare, cât timp, de ambele părți ale frontierei artificial instalate în 1944, nu s-a admis oficial existența niciunui alt curent de creație în afara realismului socialist.

E drept că, începând cu anii ’60 în România și ’70 în Uniunea Sovietică, realismul socialist a fost, încetul cu încetul, abandonat. 

În România s-a încercat chiar înlocuirea lui formală, mai întâi cu un „umanism socialist” (în 1968, anul în care Ceaușescu s-a opus răspicat Uniunii Sovietice și a înghețat participarea României la Tratatul de la Varșovia, din ale cărui structuri militare va și ieși, oficial, în 1971), apoi cu protocronismul, după 1977. Totuși vechiul realism socialist nu a fost niciodată denunțat ca atare de către organele de propagandă ale partidului.

În Uniunea Sovietică nu s-a întâmplat nici măcar atât. „Teoreticieni” literari, critici și comparatiști marxiști au continuat a face carieră, invocând realismul socialist până către anii ’80, examinând literatura așa-zis moldovenească după criterii din anii ’50. Nu e un reproș, ci o constatare că, la fel cum s-a întâmplat în restul spațiului românesc, sistemul politic comunist și cenzura nu au permis, pur și simplu, afirmarea publică a unor curente și grupări literare.

Ele totuși au existat, în mod subteran, într-un permanent război de gherilă cu această cenzură oficială, utilizând nenumărate tehnici de camuflaj. Afirmarea existenței lor, ca principiu istorico-literar, este aproape imposibilă, din cauza riscului de a înfățișa drept normală o situație literară care a fost, timp de peste 40 de ani, profund anormală. A scrie o istorie literară a curentelor și grupărilor, după 1944, făcând abstracție de faptul că acestea au fost net minoritare și s-au aflat sub asaltul permanent al ideologiei și propagandei oficiale, ca să nu mai vorbesc de Securitate și de KGB, ar însemna o grosolană falsificare a adevărului.

Nu ne mai rămâne, din păcate, decât criteriul politic pentru a structura o istorie a literaturii postbelice și pentru a configura un câmp semantic, în care să putem discuta despre valorile și confluențele poeziei române din Basarabia. De o parte și de cealaltă a râului care servea drept frontieră improvizată, literatura s-a acomodat la momente politice generate de partidul unic și de propaganda sa, într-un sistem literar în care nu existau nici libertatea de expresie, nici cea de asociere.

Atrag atenția că, deși România a făcut parte, până în 1989, împotriva voinței ei, din sfera de influență sovietică, momentele politice care au generat consecințe semnificative în planul culturii au fost diferite de cele din fosta URSS. Nu numai pentru că, începând din anii ’60 – ceea ce istoricii numesc „micul dezgheț” dejisto-ceaușist –, România, rămânând un stat socialist, a urmat o traiectorie divergentă față de Moscova. Chiar înainte, în perioada alinierii noastre totale la linia sovietică, au existat diferențe notabile, decurgând inerent din pozițiile diferite ale celor două țări. URSS a funcționat, între 1944 și 1960, ca o „metropolă”, iar România ca o „colonie”. Diferența dintre cel care generează o tendință și cel care o urmează este considerabilă.

Astfel, trebuie spus că, în primul rând, comunismul nu s-a instalat în același timp în Basarabia și în ce mai rămăsese din România. În Basarabia s-a instalat simultan cu ocupația sovietică. În partea de nord, în zona Bălți, încă din primăvara anului 1944, după ce ofensiva Armatei Roșii a dus la retragerea trupelor germane și române la sud de frontieră, iar regiunea Bălți a fost ocupată. În restul Basarabiei, în vara lui 1944, și în special după 23 august, când capitularea României a dat conducerii sovietice garanția că ocuparea Basarabiei era un fapt ireversibil. Imediat, organele de ocupație au procedat la eliminarea oricăror urme nu numai ale statului român, ci și ale regimului democratic și capitalist. Primele produse așa-zis literare realizate după tipar sovietic apar în primele zile ale toamnei lui 1944.

În ce mai rămăsese din România, comunismul nu s-a instalat cu totul decât în 1948, după abolirea monarhiei (în 30 decembrie 1947) și naționalizarea tuturor mijloacelor de producție (în 11 iunie 1948). 

De-abia după această dată dispar publicațiile și editurile independente, iar cenzura se generalizează. Perioada 1944-1948, care în Basarabia a fost una de totală comunizare și anti-românism deșănțat, a fost în dreapta Prutului una de relativă libertate, în care s-a afirmat o nouă generație literară, care nu va putea fi complet eliminată în perioada stalinistă. Scriitori ca Marin Preda, Geo Dumitrescu, Ștefan Aug. Doinaș, Gellu Naum vor juca un rol important, fie în menținerea unui minimum de normalitate în literatura română, fie în revenirea literaturii adevărate, în anii ’60.

Nici momentul morții lui Stalin nu a generat aceeași reacție politică (și, implicit, literară) la Moscova și la București. În URSS, a durat trei ani până când, după faimosul raport al lui Hrușciov, stalinismul să fie, cel puțin oficial, denunțat. În acest interval nu sunt de observat schimbări culturale vizibile, în raport cu temele și metodele staliniste. În România, chiar dacă nu a existat o denunțare a stalinismului, perioada dintre 1953 și 1956 este una de relativă liberalizare: apar cărți curajoase, fără legătură cu ideologia realist-socialistă (ca Bietul Ioanide, de G. Călinescu, Moromeții de Marin Preda), revin în literatură scriitori care trecuseră prin interdicție și chiar detenție politică, apar din nou traduceri din scriitori occidentali.

În schimb, anul 1956, al intervenției sovietice împotriva Revoluției anticomuniste din Ungaria, generează reacții opuse în metropolă și, respectiv, în colonie. Pentru Uniunea Sovietică, Revoluția din Ungaria nu reprezintă un pericol intern și nicio provocare serioasă în plan strategic, căci va fi înăbușită rapid și cu pierderi minime pentru Armata Roșie. În schimb, este anul în care Hrușciov dă semnalul eliberării de fantoma lui Stalin și al inaugurării unui „stalinism fără Stalin”. Pentru puterea comunistă din România, în schimb, Revoluția anticomunistă din Ungaria are un efect devastator. Ea generează spaima cu privire la propria soartă și determină o reacție de închidere. Dacă în URSS, după 1956, înregistrăm o timidă eliberare de unele dogme (care va face posibilă, în Basarabia, apariția unor scriitori ca Ion Druță și Grigore Vieru), în România, între 1956 și 1960, se consumă, dimpotrivă, ultima epocă de dogmatism. În 1959 are loc ultimul mare proces politic – cel al „lotului Noica” –, iar în 1960 apare ultima lucrare de propagandă literară realist-socialistă: Pentru realismul socialist de Ovid S. Crohmălniceanu.

Și disputa dintre PCUS și Partidul Comunist Chinez, din perioada 1960-1961, a generat alte consecințe, în plan politic și propagandistic, și alte efecte în cel al literaturii. Pentru Moscova, despărțirea de China a fost în egală măsură un afront și un semnal de alarmă, căci a determinat pierderea unor dominioane politice în Asia (Coreea de Nord) și Europa (Albania). Puterea sovietică s-a simțit contestată în calitatea ei de lider al lumii comuniste și s-a temut de reacții în sfera ei de influență, inclusiv în interiorul URSS. După 1961, hrușciovismul intră într-o fază de disoluție, marcată de evenimente cu impact dezastruos în planul imaginii, cum ar fi construirea Zidului Berlinului sau  „criza rachetelor” din Cuba. Destinderea promisă în 1956 va întârzia să se materializeze, iar Hrușciov însuși va fi înlocuit în 1964 de Leonid Ilici Brejnev. În plan literar, se ajunge la aceeași „stagnare”: o fază incertă, în care sunt posibile unele mărunte libertăți (cum au fost poezia limbii materne a lui Grigore Vieru sau intimismul unor Liviu Damian, Gheorghe Vodă ori Petru Zadnipru, și chiar revolta mocnită din cea a lui Ion Vatamanu). În același timp, un dogmatism oficial, întărit nu numai de „amenințarea” occidentală, ci și de creșterea evidentă a nivelului de trai și de succesele economice și tehnologice.

Pentru România, dimpotrivă, disidența chineză a fost ocazia ideală a desprinderii de Uniunea Sovietică. Rămânând comunistă și fără a amenința cu ceva supremația URSS, conducerea de la București a profitat de împrejurare pentru a se elibera de sub tutela Moscovei și a construi, asemeni Iugoslaviei vecine, un comunism „național”. Nu minimalizez, nici nu glorific această mișcare, începută mai ezitant de Gheorghe Gheorghiu-Dej și continuată cu mult aplomb, timp de cel puțin un deceniu, de Nicolae Ceaușescu. 

Desprinderea de Moscova a avut consecințe benefice în planul literaturii, al culturii. A apărut o nouă generație de creație, generația șaizeci, care a refăcut integral legătura cu marea tradiție interbelică, a redat literaturii noastre un orizont de valori european și a înlăturat în întregime literatura realist-socialistă din deceniul stalinist. Prin poeți ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu și Leonid Dimov (ultimul, originar chiar din Basarabia), poezia română a făcut pasul dinspre modernism înspre postmodernism, sincronizându-se astfel, în plin regim comunist, cu poezia universală.

Am dat numai câteva exemple de divergență a liniilor politice, care a generat o similară divergență în planul literaturii române pe cele două maluri ale Prutului. Ele sunt mai numeroase și, cu certitudine, mai complexe. Poezia română din Basarabia, ca să mă restrâng la subiectul abordat, a trăit sub o dublă cenzură: ideologică și națională. I s-au negat nu doar libertățile, ci însăși identitatea și tradiția. Aceasta face ca utilizarea criteriului politic din România în structurarea întregii istorii literare românești postbelice, din care și Basarabia face parte, să fie aprioric problematică.

Toate aceste dificultăți și nuanțe se văd, în principalele istorii literare, dicționare și antologii de poezie apărute după 1989, pe ambele maluri ale Prutului.

Firește, din punctul de vedere al subiectului meu, trebuie spus că este îmbucurător, în sine, faptul că au apărut aceste sinteze, antologii și dicționare, în care poezia română din Basarabia este, într-un fel sau altul, reprezentată. Modul în care este reprezentată – proporția, numele selectate și judecățile de valoare conținute – a suscitat însă numeroase comentarii. Evident, nu depreciez eforturile confraților noștri: totuși, dincolo de contestațiile care însoțesc, la noi, orice act de valutare literară (sindrom de cultură încă tânără, pentru care spiritul critic rămâne un deziderat), cu greu se poate aprecia ca mulțumitoare această reflectare a Basarabiei în tabloul critic al poeziei române de azi. De la insuficienta cunoaștere și până la inserția incompletă în „cercul valorilor”, de la ignorarea „clasicilor” până la marginalizarea contemporanilor, o serie întreagă de reproșuri sunt adresate criticilor și istoricilor literari români, mai ales celor care trăiesc pe celălalt mal al Prutului.

Aceasta în pofida faptului că frecventarea actualității literare românești indică o prezență constantă, de bun nivel valoric și de reprezentativitate a poeților basarabeni în presa literară, în editurile, la manifestările și premiile literare din România, și invers. Avem o viață literară comună, care merge de la sine, și, cel puțin la nivelul cititorului profesionist, o conferință despre poezia română din Basarabia nu ar putea conține mari revelații.

Literatura nu se scrie însă numai pentru cititorul profesionist. Adică pentru profesorii de română, pentru studenții și elevii de la liceele umaniste, pentru intelectuali, în sensul larg al termenului. Ar fi grav dacă ar fi așa, pentru că ar însemna că literatura nu este o imagine a spiritului creator al unui popor, cum spunea G. Călinescu, ci, în cel mai bun caz, o sectă bizară, nereprezentativă și neinteresantă din punct de vedere social. Sunt conștient că, la prima vedere, așa pare că stau lucrurile azi, când cercetările statistice atestă scăderea interesului pentru lectură, iar literatura de ficțiune nu mai este „locomotiva” vieții intelectuale, nici la noi, nici în lume. Însă nu această postură subalternă și marginală este condiția de existență a literaturii ca artă. E un subiect pe care nu e momentul să îl dezbatem, e suficient doar să reținem că, la nivelul cititorului român comun, înregistrăm o incompletă cunoaștere și integrare a poeziei române din Basarabia în ansamblul literaturii naționale. Mă tem că și invers, la nivelul cititorului comun din Basarabia, poezia română de peste Prut este la fel de puțin cunoscută, dar acesta este, iarăși, un subiect care necesită o abordare separată.

Să revenim însă la sinteze, dicționare și antologii. Dacă nu putem decât să ne declarăm satisfăcuți de faptul că, în fine, poeții din Basarabia au pătruns în aceste instrumente fundamentale ale cercetării literare, se cade să evaluăm lucid calitatea acestor prezențe basarabene. Calitatea prezenței / prezențelor este în măsură să ne indice atât cauzele disparității dintre funcționarea unitară a literaturii române și receptarea reciprocă incompletă, cât și soluțiile care ne permit să surmontăm acest neajuns.

Mai întâi, antologiile. 

Antologiile nu au, în literatura română, importanța pe care o au în alte literaturi, cum ar fi cele slave. Ele nu sunt, la noi, instrumente de valutare, ci doar, cel mult, tentative de autovalidare a autorilor lor. Rolul lor de promotoare ale poeziei este scăzut, întrucât cititorul de poezie este, în principiu, cel mai performant, iar cititorul performant nu își alimentează lectura cu selecții operate de alții. Antologiile sunt totuși semnificative pentru imaginea critică a poeziei, cel puțin în măsura în care sunt opera unor antologatori responsabili, nu a unora (cazul lui Marin Mincu, de pildă) preocupați doar de autovalutare.

Fără a împărți antologiile pe criterii axiologice maniheice, să spunem că există, în primul rând, selecții dedicate întregii poezii române și culegeri regionale, dedicate exclusiv poeziei din Basarabia. Unele au drept autori critici literari (Laurențiu Ulici, Marin Mincu, Adrian Dinu Rachieru), altele poeți (Grigore Vieru). Unele sunt generaliste, altele au criterii tematice (poezia pădurii, într-o antologie de Radu Cârneci, poezia limbii, a mamei și a patriei, în cea a lui Grigore Vieru). Toate sunt, prin definiție, imperfecte, de aceea raportarea la ele trebuie să aibă în vedere în primul rând criteriile care le structurează, nu lista autorilor incluși. 

Cum arată poezia română din Basarabia în aceste antologii?

În cele generale, dincolo de gustul poetic personal al antologatorilor, se poate estima că prezența Basarabiei este insuficientă și deformată. Deformată, în primul rând, de criterii extraestetice, dintre care criteriul politic este, cum am văzut, inevitabil.

În marea (și uitata) antologie a regretatului Laurențiu Ulici, de exemplu, poezia din Basarabia este subreprezentată atât la capitolul clasici, cât și la cel dedicat poeziei contemporane. Sigur, e prezent Hasdeu, dar care nu e basarabean decât prin origine, dar lipsesc Costache Stamati și Alexe Mateevici. Primul este unul dintre cei mai interesanți poeți și intelectuali pașoptiști, autor al unor creații (ca Mascurii în vie) care ar merita să fie mai bine răspândite. Cel de-al doilea, de acord, nu este un mare poet și, în general, opiniile lui despre destinul culturii din Basarabia sunt confuze și primitive. Însă a reușit o capodoperă, Limba noastră, care sintetizează un moment spiritual al românității. Prin urmare, nu poate fi ignorat. Nici în privința interbelicilor antologia lui Laurențiu Ulici nu stă mai bine. Lipsesc dintre avangardiști Liviu Deleanu, dintre tradiționaliști Ion Buzdugan și Pan Hallipa, și în întregime tinerii basarabeni, de la Vladimir Cavarnali la Nicolai Costenco. Dintre postbelici doar Grigore Vieru și câteva poeme optzeciste. Lipsesc, cum se vede, poeții importanți (și viabili) ai generației șaizeci, ca Liviu Damian, Gheorghe Vodă și Ion Vatamanu, lipsesc și poeți care numai parțial mai pot fi recuperați, ca Dumitru Matcovschi. 

Antologia lui Grigore Vieru este ceva mai echilibrată, sub aspectul reprezentării Basarabiei poetice. Am spus „ceva mai echilibrată”, întrucât Vieru introduce trei criterii bizare: antologia vizează și... folclorul (care însă e aici prezent mai ales sub aspect regional), nu se referă decât la poeți trecuți la cele eterne și cuprinde numai poeme despre mamă, patrie și limbă. Optzeciștii basarabeni, adică partea cea mai competitivă a poeziei din provincie, nu au nicio șansă, cu precursorul Leo Butnaru în frunte... 

În general, antologiile – celor de mai sus li se poate adăuga și cea a lui Adrian Dinu Rachieru, care e și cea mai cuprinzătoare – sunt debitoare unei imagini eroizate a literaturii române din Basarabia, în care sunt trecute cu vederea, de-a valma, culpe literare (tonele de maculatură realist-socialistă) și morale (trădarea unor scriitori, în cel de-al Doilea Război Mondial). De asemenea, sunt amestecate criterii estetice și criterii moral-patriotice, care fac ca în pagini să stea laolaltă creații autentice și versificații ocazionale, poeți vizionari și barzi de duzină. Sunt, în mod clar, dezavantajați tocmai poeții care, evitând temele patriotice, au făcut compromisuri puține, și sunt avantajați autori care au plătit actele de curaj cu la fel de mari compromisuri. 

Chiar imaginile critice ale unor poeți altminteri bine reprezentați, ca Grigore Vieru și Dumitru Matcovschi, sunt, în antologiile de după 1989, false. S-a căutat, în cazul amândurora, creația „patriotică”, nu poezia de calitate, pur și simplu. 

Astfel, aș atrage atenția că există doi Grigore Vieru. Primul, cel voit eminescian, e – cum spune Nicolae Manolescu – defazat și și-a încheiat de mult misiunea istorică: mai exact, de la apariția lui Leo Butnaru și a optzeciștilor basarabeni. Dar cel de-al doilea, cel „nichitian”, de după 1976, care scrie în vers alb poezie abstractă și chiar meditații religioase, acela este adevăratul Vieru, Vieru cel viabil. Talentul pe care îl evidențiase maniera eminesciană produce, turnat în forme moderne, o poezie care nu s-a datat. E dramatic, desigur, ca marele Vieru să fie cel dintr-o parte restrânsă și marginală a operei sale: dar nu este aceasta drama întregii Basarabii literare și (să nu ne temem de cuvinte mari) măreția ei? 

Istoriile literare de după 1989 confirmă și ele, fără rest, faptul că operăm cu o imagine parțială și deformată a poeziei din Basarabia. 

Cea mai valoroasă, aparținându-i lui Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008, aproape că nu consemnează literatura din Basarabia. Utilizând criteriul estetic și venind la mai bine de șase decenii și jumătate după cea a lui Călinescu, Istoria critică... nu preia modelul consacrat la Chișinău, în special de inestimabila lucrare a lui Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (1998). Nici Negruzzi, nici Hasdeu, nici Eminescu nu au legături literare cu Basarabia. Conceptul de „literatură română în Basarabia” începe, pentru Nicolae Manolescu, de-abia în 1944, când este creată cu forța RSSM și îi este inventată o tradiție, prin „decuparea” moldovenității literare din trupul românității. 

Iar literatura română din Basarabia este reprezentată, în Istoria critică..., doar de următoarele rânduri, care au produs, probabil, destulă amărăciune la Chișinău: „Basarabenii, numeroși, inegali, sunt, cu puține excepții (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru), depășiți cu totul (Grigore Vieru) ori defazați (majoritatea). Locul lor într-o istorie a literaturii române nu se poate încă stabili cu precizie”. 

Absențele dureroase, măcar ca mențiuni, ale unor poeți valoroși (Liviu Damian, Gheorghe Vodă, Petru Zadnipru, Ion Vatamanu, Arcadie Suceveanu, Emilian Galaicu-Păun, Andrei Țurcanu ș. a.) nu se datorează însă, cum s-a spus,  ingratitudinii, ostilității sau necunoașterii. Ci neconcordanței dintre imaginea despre sine a poeziei din Basarabia și criteriul istorico-literar în vigoare peste Prut. Ultima propoziție citată este clară în acest sens.

O altă istorie, mai puțin cunoscută decât ar merita, cea a lui Dumitru Micu (Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism), are din belșug autori basarabeni. Din păcate, și ea reflectă, în alt mod, aceeași neconcordanță: scriitorii români din Basarabia sunt, în Istoria... lui Dumitru Micu, ghettoizați într-un capitol separat, la un loc cu toți autorii din afara granițelor actuale ale României. Buna cunoaștere a autorilor și titlurilor se îmbină armonios cu perspectiva didactic-culturală, făcând loc multor poeți basarabeni minori, dar despărțirea artificială, pe criterii politice, în autori „din țară” și autori „de pretutindeni” e ea însăși datată. 

Nici Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), a lui Alex Ștefănescu, nu ne propune o imagine mai bună a literaturii basarabene, implicit, nici a poeziei. În primul rând, deși criteriul etic nu lipsește din sinteza criticului, perioada 1944-1968, din literatura Basarabiei, lipsește cu totul din tabloul evoluției literaturii române. Este un semn că încă se știe foarte puțin, dincolo de hotarele Basarabiei (dar, după cum constat, și în interiorul lor...), despre ce s-a întâmplat cu literatura română din provincie, după inventarea unei națiuni și a unei limbi „moldovenești”. Despre comunizarea sălbatică, deportări, arestări, despre desființarea și înființarea de instituții menite să desfigureze total înfățișarea spirituală a acestui spațiu. Despre călăi și victime, despre (preiau titlul unei eminente cercetări aparținându-i lui Petru Negură) eroi și trădători. Despre poeți care s-au prostituat și și-au trădat atât neamul, cât și profesiunea.

Nici alți poeți basarabeni, din deceniile următoare, nu beneficiază de comentarii aplicate în Istoria... lui Alex Ștefănescu. Predomină ideea (falsă, în fond) că întreaga poezie română de peste Prut este depășită, utilizează un cod poetic ieșit din uz și este relegată în teme patriotice și sentimentale. Subtila revenire a lirismului, în anii șaizeci, sau bătălia pentru un alt fel de poezie, din anii optzeci, nu sunt surprinse, în consecință, de niciuna din istoriile literare noi.

Dicționarele literare sunt o altă modalitate de cercetare și valutare decât istoriile și antologiile. Nu există cazuri de scriitori repoziționați în canon ca urmare a modului în care sunt prezentați în dicționare sau enciclopedii. Ceea ce ar trebui să cerem acestora este acribie filologică în cuprinderea biografiei și bibliografiei unui scriitor și echilibrul de perspectivă, rezultând dintr-o descriere exhaustivă, nepartizană, a creației.

Două sunt dicționarele de interes, din punctul de vedere al temei mele: Dicționarul scriitorilor români (editori Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu) și, respectiv, Dicționarul general al literaturii române (coordonat de Eugen Simion). 

Primul a avut un destin nefericit. Conceput și realizat integral până în anul 1984, nu a apărut atunci, fiind interzis de cenzură din cauza felului în care erau prezentați, pe bună dreptate, scriitorii afiliați ideologiei comuniste oficiale. El avea să apară târziu, între 1995 și 2000, dar fără ca informația să mai fie sistematic actualizată și, mai ales, fără ca structura sa generală să fie modificată, astfel încât să reflecte deschiderea culturii române, de după prăbușirea comunismului. Cum într-un dicționar planificat să apară în România anului 1985 era imposibil să figureze vreun scriitor din Basarabia, DSR nu conține niciun nume de poet român de aici, cu excepția clasicilor de dinainte de 1944 agreați de regim (C. Stamati, B.-P. Hasdeu ș. a.).

Dicționarul general al literaturii române este, firește, mult mai generos cu poeții români din Basarabia, atât cei de dinainte, cât și cei de după 1944. Nu înregistrăm nicio absență notabilă, dicționarul fiind conceput pe criteriul simplei activități literare, fără borne valorice. Din păcate, cu puține excepții (cea mai însemnată, Mihai Cimpoi însuși), criticii basarabeni au fost ocoliți de colectivul editorial al dicționarului, fiind preferați cercetători de la institutul de profil al Academiei de Științe a Moldovei. Calitatea comentariului critic este, de aceea, foarte slabă, în cazul unor poeți importanți ca Petru Zadnipru (autor: Mihai Dolgan), Leo Butnaru, Emilian Galaicu-Păun. Cazul Eugen Cioclea (articol de Mihai Cimpoi) este simptomatic pentru incapacitatea metodologică a DGLR de a aborda cazurile literare-limită: Cioclea este un poet talentat și teribilist, care trebuia integrat – într-o perspectivă comparată, desigur – boemei literare postbelice, alături de poeți de dincoace de Prut, ca Tudor George sau Teodor Pâcă, iar nu expediat într-o judecată de valoare sumară și depreciativă. Boema literară într-un stat totalitar și efectele ei asupra discursului poetic sunt, în opinia mea, o temă serioasă, care implică o dezbatere despre libertate și despre limitele operei literare.

Așadar, nici din dicționarele literare nu rezultă, din nefericire, vreun criteriu de confluență a valorilor poetice românești, temporar despărțite de o istorie nedreaptă. 

Cauza o reprezintă, cum spuneam la începutul conferinței, incompatibilitatea de criterii între discursul istorico-literar din România și cel din Basarabia. 

Fac precizarea, poate superfluă, că nu intenționez în niciun caz să mă pronunț ireverențios față de vreun confrate de aici. Critica nu se face cu complexe de superioritate, care sunt un semn al provincialismului de care trebuie să ne ferim cu toții. Miza demersului meu este alta, și anume, de a vă propune un alt criteriu de convergență, mai simplu și mai eficient, prin care integrarea fenomenelor și a valorilor poetice din Basarabia în evoluția poeziei românești postbelice să se facă fără sincope și fără disfuncționalități.

Prin urmare, critica pe care o voi face unei cărți de autoritate, aici, nu are nicio miză personală și nu este semnul lipsei de respect față de un critic pe care îl prețuiesc, îl citesc și îl urmez adesea. Ci doar a unor diferențe de opinie, pe care le configurez tocmai în ideea că suntem cu toții, finalmente, în serviciul aceluiași obiectiv: reunificarea literaraturii române după deceniile de comunism și ocupație sovietică în Basarabia. Această reunificare s-a produs deja în planul vieții literare, dar rămâne încă un deziderat la nivelul discursului critic și, mai cu seamă, istorico-literar.

Este vorba, ați ghicit, de Mihai Cimpoi și cartea sa din 1998, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, care rămâne – o spun adesea – de referință și în legătură cu evoluția poeziei.

E o carte cu mari merite în promovarea literaturii din Basarabia și în explicarea, pentru cititorul român de dincoace de Prut, a unor contexte și împrejurări care au dat literaturii române care s-a scris în provincia ocupată înfățișarea pe care a avut-o și o are și astăzi, în noul context democratic. Fără istoria lui Mihai Cimpoi, nu i-am fi cunoscut niciodată, la București, pe scriitorii basarabeni plecați dintre noi prea timpuriu, ca Liviu Damian, sau pe cei care nu s-ar fi promovat singuri, prin prezența activă în viața literară românească. Nu am fi aflat nimic de odiseea lui Alexei Marinat („un Soljenițîn al Basarabiei”, cum îi spune Cimpoi) sau de viața culturală de la Chișinău, care a alimentat, în deceniul ’70-’80, revenirea spiritului românesc în literatură. 

Însă cartea lui Mihai Cimpoi este scrisă la cald, în primii ani de după eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică, înainte ca însăși istoria literară din dreapta Prutului să își pună sub semnul întrebării metodologia, discursul și reperele, și exprimă, vrând-nevrând, o opinie critică personală, pe care nici evoluția ulterioară a literaturii române nu a validat-o decât în mică măsură.

Un aspect despre care nu se vorbește îndeajuns, în legătură cu această carte, este dependența perspectivei ei istorice de o mai veche panoramă, cu caracter didactic, la a cărei redactare a participat Mihai Cimpoi, în perioada 1986-1990 (adică pe timpul fostei Uniuni Sovietice): Istoria literaturii moldovenești, în trei volume, în cadrul căreia criticul a redactat capitolul Ion Druță, editat ca volum separat, cu titlul Creația lui Druță în școală, în 1986. 

Chiar dacă nu a preluat niciunul din clișeele epocii sovietice, nici limba de lemn în care este redactată, în cea mai mare parte, respectiva istorie, Mihai Cimpoi nu a găsit – poate din dorința de a da mai multă consistență istorică fenomenului literar basarabean – puterea de a se desprinde de anumite idei consacrate la Chișinău, înainte de 1991. Și el desprinde, de exemplu, pe criteriul originii (ori doar afinităților) basarabene, scriitori români în toată puterea cuvântului, cum sunt Costache Stamati, Alecu Donici, Alecu Russo sau B.-P. Hasdeu, creând astfel o artificială tradiție basarabeană, în timp ce Basarabia literară, ca orice provincie românească, are doar specific, nu o tradiție distinctă de cea românească, din care face parte integrantă. Întâlnim, de asemenea, în opera unui critic autentic, capabil să mânuiască argumentul estetic, același metisaj – specific epocii de eschive și fandări de dinainte de 1991 – al culturalului și esteticului, care duce inevitabil la nivelarea axiologică și, finalmente, tocmai la pierderea din vizor a istoricității fenomenului literar basarabean. Denunțate, pe bună dreptate, în repetate rânduri, în O istorie deschisă..., realismul socialist și trădarea comisă în perioada 1940-1944 nu reprezintă motive suficiente pentru ca inteligența critică să nu mai caute micile insule de literatură din operele calpe ale unor scriitori ca Ion Canna, Emilian Bucov, Andrei Lupan, Liviu Deleanu. 

Din perspectiva temei mele însă, erorile pe care le comite Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române în Basarabia sunt altele. Este vorba de 1) amestecul criteriilor și 2) acccentul pus pe sublinierea valorilor și mai puțin a confluențelor. Criticul folosește alternativ două criterii incompatibile: cel estetic și cel politic și, preocupat, patriotic, să sublinieze faptul evident că Basarabia poate propune literaturii române contemporane valori autentice, ratează adesea confluențele care atestă că, peste sârma ghimpată și interdicții, spiritul românesc a găsit, în poezie, soluții identice la probleme identice. Graba de a canoniza, împotriva căreia ne previne prudența accentuată a unui Nicolae Manolescu, obturează sinteza integratoare.

Astfel, criticul pune, corect, renașterea poeziei autentice, în limba română, sub semnul lui Grigore Vieru, care (intuiția criticului este remarcabilă) joacă la Chișinău rolul pe care îl jucase, cu un deceniu și ceva mai înainte, la București, Nicolae Labiș. Argumentele acestei analogii sunt clare: în plin marasm realist-socialist, și Labiș, și Vieru readuc în poezie lirismul și, renunțând la codul heteronomist al poeziei de agitație și propagandă de tip Bolintineanu, se întorc la codul autonomist de tip Eminescu. Revenirea la originile poeziei autentice este un gest fundamental, fără de care nimic din ceea ce a urmat în poezia noastră, după Labiș și Vieru, nu poate fi înțeles.

Însă și Labiș, și Vieru sunt doar – împrumut formula lui Eugen Simion – „buzduganele” care anunță sosirea „Zmeului”, adică a generației șaizeci. Ei sunt înainte-mergători, dar nu fac parte din această generație. Vieru a scris, cel puțin până la întâlnirea din 1976 cu Nichita Stănescu, altfel decât poeți cu numai câțiva ani mai tineri, care se vor afirma după el, ca Liviu Damian, Gheorghe Vodă sau Ion Vatamanu. 

Așadar, noul cod al poeziei române din Basarabia nu începe cu Vieru, ci cu acești trei poeți, cărora li s-ar putea adăuga, cu anumite rezerve, și Petru Zadnipru, în partea valabilă a creației sale. Liviu Damian și Gheorghe Vodă, în special, sunt nu numai autori de poezie, ci și modele pentru poeții care le vor urma.

În istoria lui Mihai Cimpoi însă, după acest început inspirat, apare o sciziune. Criticul creează, pe lângă generația pusă sub semnul lui Grigore Vieru, încă una, localizată în anii ’70, pe care o denumește – după titlul volumului de debut al lui Nicolae Dabija – generația „ochiului al treilea”, punând-o sub semnul reabilitării esteticului.

Este o eroare. Nu numai că generațiile nu se nasc din zece în zece ani, cum credea, la noi, și regretatul Laurențiu Ulici. Dar poeți ca Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Leonida Lari, Vasile Romanciuc, Leo Butnaru, Iulian Filip, Valeria Grosu, Ludmila Sobiețchi ș.a., pe lângă faptul că sunt amestecați cam de-a valma, nu schimbă codul poetic instalat de urmașii lui Vieru. Nu trebuie confundată diminuarea până la dispariție a compromisului politic cu o „reabilitare a esteticului”, care se produsese deja, prin apelul la aceleași modele ale modernismului interbelic, în poezia neomodernistă, vizionară și lirică, a lui Liviu Damian sau Ion Vatamanu.

În plus, cel puțin doi dintre poeții importanți arondați de Mihai Cimpoi așa-zisei generații a „ochiului al treilea”, și anume Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu, fac deja parte din alt cod literar: cel postmodern. Leo Butnaru este, probabil, precursorul absolut al postmodernismului poetic în stânga Prutului, chiar dacă nu este un optzecist, în timp ce Arcadie Suceveanu este, prin toate datele esențiale ale personalității sale poetice, un optzecist pur-sânge.

După această sincopă, în care criteriul estetic se bate cap în cap cu cel politic (anii șaptezeci sunt, în URSS, anii stagnării brejneviste, în care linia politică nu încurajează înnoiri și revoluții literare), Mihai Cimpoi revine la criteriul esteticului care beneficiază de conjunctura politică, atunci când introduce în istorie generația optzeci. Una sincronizată – diferențele de câțiva ani sunt nesemnificative – cu cea din dreapta Prutului, chiar dacă premisele ei culturale și contextul politic sunt cu totul altele.

Dată fiind autoritatea critică de care se bucură, ca reprezentant al Basarabiei, Mihai Cimpoi, tabloul celor trei generații poetice nu a fost contestat de nimeni, iar rezultatul a fost că reintegrarea poeziei postbelice într-un discurs istorico-literar unic s-a blocat. Deoarece critica românească recunoaște, pe criterii estetice și structurale, doar două generații postbelice: cea șaizecistă și cea optzecistă. 

Iată de ce, pentru deblocarea interpretării istorico-literare, propun o altă perspectivă, conținută în titlul conferinței mele. Și anume, deplasarea dinspre zona valorizării individuale înspre cea a confluențelor. 

Există, cred, doar două generații poetice postbelice în literatura română: cea șaizecistă, căreia îi aparțin și basarabenii Liviu Damian, Gheorghe 

Vodă, Ion Vatamanu, Mihail Ion Ciubotaru, Anatol Codru, Victor Teleucă, Arhip Ciubotaru, Anatol Ciocanu, Dumitru Matcovschi și cea optzecistă, pe care o anunță Leo Butnaru (dincoace de Prut, Vasile Dan și Gabriel Chifu) și o ilustrează Arcadie Suceveanu, Grigore Chiper, Vasile Gârneț, Andrei Țurcanu, Emilian Galaicu-Păun, Teo Chiriac, Călina Trifan, Irina Nechit, Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Ghenadie Nicu, Mircea V. Ciobanu, Nicolae Leahu. Ca și în România, postmodernismul trece și în Basarabia printr-o a doua fază, „nouăzecistă”, în care se produc unele schimbări de accente (în special tematice), dar nu de poetică. În Basarabia, nouăzeciști sunt Dumitru Crudu și Gheorghe Erizanu.

Cum se poate observa, criteriul organizării istorico-literare pe care îl propun este unul formal. Generația șaizeci produce resurecția lirismului, a stilului înalt, a metaforei și a poeziei de cunoaștere, în timp ce generația optzeci vine cu poetica realului, intertextualitatea, intruziunea autobiografiei și tehnicile citatului cultural. Mutațiile literare au fost posibile pe fondul unor relaxări și transformări ale cenzurii oficiale, provocate de destinderea și boom-ul economic mondial al anilor șaizeci, respectiv, de disoluția regimurilor comuniste din Europa. Comune sunt recursul la modelele interbelice, la șaizeciști, și refuzul metaforei și al stilului înalt, la optzeciști.

E mult mai puțin important, în opinia mea, dacă Liviu Damian este un poet comparabil ca valoare cu, să spunem, Cezar Baltag, decât evidența faptului că, în țări diferite, în condiții de incomunicativitate, cei doi construiesc universuri poetice cu multe elemente de similaritate. E cu totul secundar dacă Arcadie Suceveanu stă pe exact aceeași treaptă a „scării” axiologice cu Ioan Flora, cât timp este evident că avem de-a face cu doi mari poeți ai realității ca gigantic Lexicon, cu universuri artistice de o remarcabilă afinitate spirituală.

Trebuie, de fapt, mai simplu spus, să răsturnăm perspectiva discursului istorico-literar. E momentul să privim istoria recentă a literaturii române de pe pozițiile momentului în care trăim din nou ca o literatură „una și indivizibilă”, cum spunea, cu admirabilă limpezime, G. Călinescu, în 1941, în prefața Istoriei literaturii române de la origini până în prezent.

Conferință susținută la 
Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” 
din Chișinău, 
vineri, 19 februarie 2016