Devenirea eului interior în spațiul detenției. Soljenițîn, Steinhardt, Müller (III)

Herta Müller și itinerarul repersonalizant al eului. Romanul Leagănul respirației reflectă traseul unui personaj de acasă, din România, spre Gulagul rusesc și înapoi. În cartea Hertei Müller, pe care o vizăm aici, un homosexual de șaptesprezece ani, Leo Auberg, se pomenește în situația de a fi deportat în ianuarie 1945, devenind deținutul cu numărul 756 din batalionul 1009, în care petrece cinci ani. Este german din Sibiu – sas, care, ca și alți germani, deși nu a luptat propriu-zis, a fost condamnat pentru crimele săvârșite de Hitler. Este vorba de un caz în același timp literar, definitoriu pentru o tipologie cu o identitate personală problematică. Romanul începe cu descrierea „lucrurilor personale”, a unei proprietăți sărăcăcioase și, de fapt, a unei adunături de lucruri care aparțin altcuiva sau dăruite, fixând din capul locului importanța problematică a identității individuale – cine suntem, ce ne definește, ce ne reprezintă, ce ne subminează eul: „Valiza din piele de porc era lădița gramofonului. Pardesiul era de la tata. Paltonul, cel cu un guleraș de catifea la gât – de la bunicul. Pantalonii bufanți de la unchiul Edwin. Jambierele de piele de la vecinul, domnul Carp. Mănușile verzi de lână de la tante Fini. Numai șalul de mătase vișiniu și trusa de voiaj erau ale mele, cadouri primite la ultimele Crăciunuri.” [p. 5]. Sunt lucruri potrivite în mod hazardat și aleatoriu, legate într-o improvizație utilitară, dar care dă impresia unei personalități încropite și deficitare. Este vorba de startul absolut al individului, un start de gradul zero, aparent cu toate potențialitățile ramificărilor, întrucât aventura plecării cade bine, din primele impresii ale personajului, fiind de înțeles avântul adolescentin și curiozitatea explorării: „În loc să-mi fie frică, mă-ncerca un neastâmpăr ascuns” [p. 5]. 

E un bagaj în care se remarcă o trecere dinspre artă spre utilitar, o privațiune de libertate interioară în primul rând. Pielea de porc și gramofonul sunt împinse în cea mai flagrantă contradicție semantică ce denotă predictibilitatea unei spiritualități încarcerate și trimise în zona animalicului.

Revelațiile creștine din Jurnalul fericirii al lui Steinhardt apar la Herta Müller ca revelații păgâne, profund adaptate, ca expresivitate și valoare semantică, la o viață socială anchilozată, care trădează intenția autoarei de a configura terifiantul unui sistem prin excelență anti-transcendental, o lume desacralizată în care vestigiile credinței servesc la adâncirea complexelor atee și la înfundarea canalului transcenderii către o lume spirituală. Spre exemplu, mielul pentru sacrificiul divin din creștinismul istoric, care lumina calea către Dumnezeu în ideea recunoștinței și a sentimentului de înălțare pioasă, devine oaia tăcerii! Cea care apare ca o tumoare ce apasă sufletul și îndeasă umerii, tăind din avântul respirației. „În ultima vară de randevuuri, ieșind odată din parcul cu arini am mers spre casă luând-o spre Piața Mare, ca să mai lungesc nițel drumul, și-am nimerit nici eu nu știu cum în Biserica Sfintei Treimi. Această întâmplare s-a jucat de-a destinul cu mine. Căci aici am văzut timpul ce avea să vină. Lângă altarul lateral, pe un stâlp, sta Sfântul în mantie cenușie purtând la ceafă drept guler o oaie. Oaia în ceafă – asta-i tăcerea. Există lucruri despre care nimeni nu vorbește.” [p. 7].

Tipologia unică din Leagănul respirației este cea a prigoniților sorții. Personajul nostru, aflat la răscruce identitară – fără nume, sex (homosexual), adolescent, din familie de „rit” comunist (citește utopist!) –, are un destin de bagaj. Este condamnat la muncă silnică departe de casă. Motivul bagajului are o încărcătură tipică a semantismului derutării, al hălăduirii și dezrădăcinării eului: „Multă lume este de părere că a-ți face geamantanul e o chestiune de deprindere, pe care, practicând-o, o-nveți de la sine așa cum înveți să cânți sau să te rogi.” Dar culmea ironiei este că nici bagaj nu are personajul nostru: „Noi acasă n-aveam această deprindere și n-aveam nici geamantan. Când tata trebuise să plece pe front la soldații români, n-avusese nimic de împachetat. Ca soldat primești tot ce-ți trebuie, ține de uniformă.” [p. 10]. Personajul este deci născut dintr-o identitate de împrumut, un împrumut involuntar. Este vorba, prin urmare, de un start de gradul zero absolut în formarea identității eului de-a lungul itinerarului existențial legat fatalmente de experiența detenției. De fapt, detenția, prin eclectismul temporal narativ, este extinsă și la viața în libertate. Adolescentul este supus oricum unei educații restrictive și clișeizate.

Momentul racolării de către patrulă este întotdeauna suspect, dar în același timp învăluit de incertitudine și mister, de așteptare sâcâitoare și de o frică difuză. Începutul deportării este un început inițiatic, iar finalitatea este moartea. Personajul nostru este nevoit să se pregătească pentru ora 12.00 noaptea, dar a trebuit să mai aștepte trei ore îmbrăcat și pus pe ace. Hala în care erau adunați deportații era fostul centru de festivități al sașilor. Atmosfera care apăsa greu pe sufletul oamenilor este memorabilă: „Cu ochii bulbucați oamenii vorbeau încetișor și mult, iar cu ochii strânși plângeau încetișor și mult. Mirosea a lână veche, a frică asudată și carne friptă unsuroasă, a prăjituri cu vanilie și șnaps.” [p. 12]. Incertitudinea în care erau scufundați oamenii plutea și peste subconștientul lor. Eul romanesc traversează un moment de șoc de la avântul înaripat de a părăsi „degetarul micului oraș în care toate pietrele aveau ochi” la spaima infiltrată în conștiință prin meandrele incertitudinii și a clocotului general din rândul damnaților. Aici stă în primă instanță, în ciclul supunerii, miezul devenirii eului din spațiul detenției la Herta Müller. Eul cade într-o prăpastie a unei lumi ostile, iar din acest prim moment se instalează o tensiune care va sfârși printr-o chemare ascetică a evaziunii.

Călătoria spre stepa rusească – într-un vagon de vite – un laitmotiv invariabil pentru astfel de călătorii, este de-a dreptul memorabil și revelator, în același timp, oferind indiciile unei cruzimi obiective puse în fața personajelor aflate în situația damnării: „Vagoanele de vite erau înalte. Am uitat și modul în care ne-am suit în ele, fiindcă am călătorit în vagonul de vite atâtea zile și nopți în șir, încât ni se părea că fusesem dintotdeauna acolo înăuntru. Nu mai știu nici cât de mult am tot mers așa. Eu socoteam că a călători mult timp înseamnă să călătorești foarte departe.” [p. 14]. Deportarea aruncă personajul nu atât într-o lume nouă și necunoscută, cât într-un spațiu al dezorientării și derutării, e o aruncare într-un gol dezaxant, care nu amintește prin nimic de lumea de dinainte. 

Represiunile populației erau resimțite cu atâta acuitate încât acestea se transformau în acțiuni difuze, contaminând până și forța naturii. Natura însăși se angajează într-un complot contra omului. Dacă în nuvela lui Soljenițîn O zi din viața lui Ivan Denisovici felinarele lagărului aprindeau noaptea și stelele pe cer cu stridența și agresivitatea lor, aici, în Leagănul respirației, zăpada, în mod normal simbolul purității și al armoniei, este elementul trădării. Trudi Pelikan, ascunsă de gardieni mai multe zile de către mama ei într-o groapă din spatele casei, nu mai putea merge să-i dea de mâncare în taină din cauza zăpezii: „Urmele i se citeau peste tot în grădină. Zăpada o denunța, a trebuit de bunăvoie 

să-și părăsească ascunzătoarea – de bunăvoie silită de zăpadă. Asta nu-i voi ierta zăpezii niciodată, mi-a spus ea. Zăpada proaspăt căzută n-o poți falsifica, nu poți aranja zăpada astfel încât să pară neatinsă. Pământul, da, poți să-l aranjezi, a spus ea, și nisipul, ba chiar și iarba dacă-ți dai osteneala. Iar apa se-aranjează de la sine fiindcă înghite totul și pe dată s-a și închis la loc după ce-a înghițit. Iar aerul e totdeauna gata aranjat dinainte, fiindcă nici nu-l poți vedea. Totul pe lume în afara zăpezii ar fi tăcut chitic, a spus Trudi Pelikan. Și a mai spus că zăpada mare poartă vina principală. (...) Sunt aici pentru că m-a trădat zăpada, mi-a zis Trudi Pelikan.” [p. 15]. Trădarea devine un fenomen natural. Când acțiunile terorii se generalizează, la fel ca la Soljenițîn, trădarea începe să plutească în aer. Ciclul supunerii, la ambii autori, este marcat de sentimentul și gestul trădării. Trădarea este indiciul supunerii prin excelență, întrucât regimul totalitar a indus masiv acest impuls în rândul maselor spre a-și ușura acțiunea manipulatorie. 

Despre aparența intimității personale și dintre unii și alții, se știe clar că regimul politic comunist era unul devastator prin excelență al sentimentului de armonie și comuniune cu sine și ceilalți. Deși naratorul-personaj remarcă: „Intimitatea creștea odată cu trecerea  timpului”, faptul că unii cu alții petreceau mai tot timpul, astfel că ar fi putut să se apropie, se întâmplă tocmai invers, are loc o înstrăinare de sine, evaziune nediferențiatoare în mase: „Ajungi să fii mai mult printre alții decât cu tine însuți, nici nu mai era necesar să mai ții seama de ceilalți. Existam unii pentru ceilalți ca și-acasă. Poate că vorbesc doar despre mine spunând asta acum. Poate că nici măcar despre mine. Poate că strâmtimea din vagonul de vite m-a domesticit.” [p. 17]. E o aparență a valorizării alterității, dar în fond o înstrăinare, o intervenție a celuilalt în relația ta cu tine care te scapă de tine însuți și te restituie superficialității și înstrăinării deci, este, de fapt, un complot al celuilalt de a interveni în îndepărtarea eului de propria lui esență. În cazul lui Leo Auberg este vorba de o dublă înstrăinare, după un ciclu din familie în care adolescentul nu-și găsește intimitatea necesară, intervine al doilea ciclu al înstrăinării. 

Avem de a face aici, pe de altă parte, ca și în nuvela lui Soljenițîn, cu o supraveghere indusă a celui de lângă tine, pentru a nu-ți construi o lume alternativă, respectiv pentru ca cel de alături să nu poată cultiva niciun fel de gând al evadării. În O zi din viața lui Ivan Denisovici această complicitate miliție-alteritate era legiferată: se interzicea aflarea deținutului de unul singul nici măcar o clipă. Astfel că până și mersul la WC sau fântână era supravegheat de vecin. Un fragment din romanul Hertei Müller ilustrează în mod uluitor o deșertare colectivă în timpul călătoriei spre Gulag, după zeci de ore de mers continuu cu trenul. Reprezentarea literară a momentului înscăunează natura în calitatea unui martor cu reacții umane contradictorii la vederea imaginilor ridicole și dramatice, în același timp. Cu toate acestea, până și natura nu îndrăznește să crâcneacă sau să schițeze vreo reacție de amuzament, până și natura e stingheră în fața unui regim monstruos care sfâșie prin toate modalitățile posibile orice urmă de umanitate și individualitate. Dar aceeași natură colcăie de râs în fața unei imagini ireal de derizorii. Fragmentul merită reprodus. „De jur împrejur automatele gata să tragă. Și-acum: jos pantalonii! Ce stânjeneală, sentimentul de rușine al unei lumi întregi. Ce bine că ținutul înzăpezit era atât de stingher cu noi, că nimeni nu-l vedea cum ne forțează să facem cu toții, înghesuindu-ne unii într-alții, unul și același lucru. Nu simțeam nevoia să ma ușurez, dar mi-am lăsat pantalonii jos și m-am așezat pe vine. Cât de infam și de tăcut era ținutul ăsta, și cum își mai râdea de noi cu nevoile noastre. Cum mai râdea de Trudi Pelikan, care, în stânga mea, își sumețea mantoul cloș până în subsuori și-și trăgea pantalonii jos peste glezne, de cum se auzea susurul între pantofii ei. De cum icnea în spatele meu, sforțându-se, avocatul Paul Gast, iar lui Heidrun Gast, neveste-sii, îi orăcăiau mațele din cauza diareii. De cum exalația cald-fetidă de jur împrejur și îngheța, sclipicioasă, în aer. De cum acest ținut înzapezit ne aplica o cură drastică, punându-ne în fundul gol să ne simțim singuri-singurei cu lărmuiala pântecelui nostru. Ce jalnice ajunseseră măruntaiele noastre în această comunitate.” [p. 18]. Colectivitatea apare aici în splendoarea dramaticului și deplorabilului care suprimă orice urmă de demnitate umană.

Dar însingurarea cea mai alienantă survine ca o consecință a renunțării la cultură, a neantizării acesteia: „Cărțile pe care le-am luat cu mine nu le-am citit niciodată în lagăr. Hârtia e strict interzisă, în prima jumătate de vară mi-am ascuns cărțile în spatele barăcii sub niște cărămizi. Apoi, m-am tocmit la sânge și-am primit pe cincizeci de pagini de Zaratustra – de răsucit țigări – o litră de sare, iar pe șaptezeci chiar o litră de zahăr. Pentru întregul Faust legat în pânză, Peter Shiel mi-a fabricat pentru uz personal un pieptene de păduchi din tablă. Antologia de poezie din opt secole am devorat-o sub formă de mălai și untură de porc, cât despre volumașul Weinheber, pe ăla l-am transformat în mei. Asemenea chestii nu te fac nicidecum mai fin...” [p. 114]. 

Cele mai importante elemente ale represiunilor sociale în spațiul detenției sunt în mod constant frigul și foamea. Foamea animalizează teribil și înscăunează inevitabil un păstor care să inspire agresivitatea și autoritatea: „Am întrebat ce grad militar are omul cu pâinea. Bărbierul mi-a spus că niciunul, uniforma o moștenise sau furase de undeva. Dar cum pâinea adusă e multă și foamea mare, uniforma îi e necesară ca să impună deținuților respectul cuvenit.” [p. 42]. Foamea devine o forță irațională care depășește limitele umanului și acționează în zonele depline ale instinctelor de grotă. 

O astfel de situație prelungită creează în romanul Hertei Müller o sferă poetică prin excelență, dând naștere unui personaj palpitant care este Îngerul Foamei, acesta devine o instanță protectoare chiar a deținutului supus represaliilor. Foamea înrămează existența damnatului și îi marchează un prag decisiv al supunerii. „Și se înserează. Se întorc cu toții de la lucru. Și se suie cu toții în foame. Când un flămând se uită la alți flămânzi, foamea e-o ramă de pat. Dar e-o iluzie: după cum simt la mine însumi, foamea suie ea în noi. Pentru foame noi suntem rama. Cu toții mâncăm cu ochii închiși. Hrănind toată noaptea foamea din noi. O îngrășăm săltând-o pe lopată.” [p. 87]. Foamea devine astfel aerul respirat, iar tot ce mișcă în aer este posedat de foame. Înghițirea unei muște înseamnă pentru deținut înghițirea și a foamei ei. Acoperirea pâinii cu cearșaful alb trezea un delir al foamei muștelor: „Muștele erau nevoite să se așeze pe cearșafuri în loc de pâine. La pâine n-ajungeau decât atunci când o țineam în mână. Iar dacă nu-și luau zborul suficient de rapid de pe ea, mâncam laolaltă cu pâinea noastră și foamea lor. Niciodată nu m-am gândit la foamea muștelor, și nici măcar la igiena regizată cu cearșafurile albe.” [p. 107]. În contextul detenției, așezarea unei muște pe cearșaf era considerată complot. Timpul muștei devine timpul trădării. Bănuiala paranoică și interpretarea flămândă a realității împing structura narativă la limita poeticului, astfel trăirea intensă a temporalității afective în text constituie aici în mod cert, așa cum demonstra Isabelle Daunnais în cazul lui Kafka, elementele constitutive ale ficționalului. Lirica narativă a Hertei Müller se alimentează din capitalul paranoico-oniric al trăirilor lui Leonard Auberg pe care i-l infuzează neîncetat condițiile închisorii.

Frica este un alt personaj care potențează efectul de însingurare în spațiul carceral, un element inevitabil al supunerii și al subminării ființei într-un sens profund heideggerian, eul apelând o temporalitate negativă în sensul lui malum futurum marcat de o singurătate crâncenă: „iar când apoi simți cum, de frică, îți bate inima sub limbă, descoperi pe neașteptate sub picioarele tale blana lucioasă din ace de brad risipite pe jos pretutindeni. Și te-apleci și culegi două, iar pe unul îl vâri în buzunarul pantalonului. Pe celălalt îl păstrezi însă în mână, și dintr-odată nu mai ești singur” [p. 97]. Cu fiecare sentiment sau senzație ficționalul se revarsă în cascade în romanul Hertei Müller. Firul de iarbă în stare să spulbere singurătatea individului devine o finalitate evazivă supremă, ciclul supunerii chemând după sine în spațiul acestei scriituri un ciclu al evadării într-o logică eminamente poetică.

Frigul capătă calitatea de personaj hărțuitor, care manipulează sufletele oamenilor, un torționar care stoarce din ele orice picătură de umanitate. Astfel, alteritatea în condițiile detenției pierde rolul esențial de configurare a unui plan al cunoașterii eului și creează premisele de manifestare a degradării spirituale și o compromitere a interiorității empatice. Când Irma Pfeifer, o femeie de pe șantierul lagărului, este împinsă și cade în groapa cu mortar unde își află sfârșitul asfixiată de năclăiala căilor respiratorii, martorii nu regretă decât hainele pe care le-a luat cu ea în pământ. „Nimeni nu știe când au scos-o pe Irma Pfeifer din groapa de mortar și nici unde au acoperit-o cu câteva lopeți de pământ. În dimineața următoare soarele strălucea rece și clar. În groapă era mortar proaspăt, lucrurile erau ca totdeauna. Nimeni n-a mai pomenit ceva despre ziua anterioară. Cu siguranță că unul sau altul s-o fi gândit la Irma Pfeifer și la cât erau de bune căciula ei și costumul ei vătuit, căci probabil că Irma Pfeifer ajunsese îmbrăcată sub pământ, măcar că morților hainele nu le sunt de trebuință atunci când viii sunt rebegiți de frig” [p. 67]. Scena denotă o certă animalizare a trăirilor interioare și o subminare totală a sentimentelor umane de compasiune și empatie. Dincolo de acestea, este vorba în ultimă instanță și mai ales de pierderea sentimentului transcendental. Dacă sentimentul morții induce în mod normal lansarea unei lumi paralele, a unei post-existențe și chiar a înființării divinului într-o lume nevăzută, sentimentul morții prefigurat în condițiile carcerale spulberă orice trăire și speranță vitală, ca efect al lucrăturii politice pe dimensiunea unei supuneri totale, fără rest a individului. 

Criticul literar D. M. Cristea notează: „Închisoarea transformă inevitabil. Închisoarea re-individualizează. Re-individualizarea aceasta depinde doar de modul cum este percepută şi acceptată detenţia. Revolta, într-un fel sau altul, şi resemnarea nu pot merge de mână. Cei care s-au resemnat au ieşit învinşi, dezumanizaţi, reeducaţi. Cei care s-au opus (credincioşi, poeţi, dascăli sau cavaleri) au câştigat cea mai importantă luptă pe care o duce fiinţa umană: lupta cu ea însăşi.” [p. 34]. Ciclul supunerii personajului Leo, împins la o extremă în toate sensurile pe care le poate atinge foamea, frigul, trădarea, frica, se încheie la Herta Müller printr-o buclă tensionată care alimentează nașterea compensatorie a unui ciclu al evaziunii cu totul aparte, este vorba de o evaziune onirică atât de puternică, încât este în măsură să creeze resorturile ample ale unei lumi paralele cu sensul fundamental al supraviețuirii sufletului și trăirilor înalte.

Când vorbim de însingurare, vorbim în primul rând de un raport stabilit cu alteritatea. Aceasta te ajută adesea pentru o autocunoaștere autentică. În Leagănul respirației avem de a face cu o alteritate compromisă în vederea cunoașterii sinelui. Strategia înstrăinării de celălalt e cultivată cu asiduitate în spațiul detenției printr-o instalare a neîncrederii generale a unora față de alții. Neîncrederea este arhitectura interioară a damnatului emanat de arcul voltaic al supunerii. Celălalt este ușor înlocuit cu un obiect sau, și mai rău, cu un material brut, cu masa amorfă și insipidă de material de construcție, e vorba în acest caz și de un șantier de construcție a omului nou călcând peste cadavrele individualităților. 

Vorbim despre o alteritate compromisă, cauzată de mizeria existenței carcerale, despre o degradare a relaționării și valorilor. Dar singurătatea la Herta Mūller atinge cote paroxistice și generează câteva forme extreme de evaziune. Singurătatea absolută are sensul delirant al nebuniei. Iar una dintre singurele soluții ale influenței pe care o pot avea condițiile teribile ale detenției asupra individului este nebunia. Peste trăirile ilustrate de Herta Müller nu se poate trece prin credință precum la Steinhardt. O soluție unică de menajare a sufletului de hărțuirile și prigonirile carcerale, de foame, frig, violență, nepăsare, înstrăinare, dor etc. este nebunia. Singurătatea absolută este diagnosticul absolut: nebunia din născare! O singurătate deplorabilă și eliberatoare în același timp. Este anume cazul unui personaj feminin, ajuns în detenție fie pentru a înlocui pe cineva, fie pentru a scăpa de ea. Kati-Planton este cazul „ideal” paroxistic al rezistenței și evaziunii simbolice. Dacă singurătatea celorlalți era oarecum relativizată de Îngerul foamei, oricând și oriunde acesta te pândea de aproape și te însoțea necontenit trezindu-ți delirurile cele mai fantasmagorice și arătările cele mai neînchipuite, în cazul Katiei, nici măcar acesta nu avea vreo importanță. „Kati era debilă mintal din născare și timp de cinci ani nici măcar n-a știut unde se află.” Mai mult: „Nici măcar Îngerul foamei nu se descurca cu instinctele ei. O bântuia și pe ea, firește, ca pe noi toți, dar nu i se suia la creier. Ea făcea cele mai simple lucruri fără a sta o clipă să aleagă, lăsându-se în voia întâmplărilor. A supraviețuit lagărului fără a face „comerț ambulant” – fără cerșit. N-a fost văzută niciodată scormonind prin gunoaiele din spatele cantinei. Mânca ce se găsea în curtea lagărului și pe terenul fabricii – flori, frunze și semințe de prin bălării. Și tot soiul de gângănii: viermi și omizi, larve și gândaci, melci și păianjeni. Și din curtea înzăpezită a lagărului fecalele înghețate ale câinilor de pază. Toți se mirau cât de apropiați se arătau câinii de ea, ca și cum gâlma asta de om cu mers buimac și cu căciula clapăugă era unul de-ai lor.” [p. 102-103]. Această singurătate absolută ilustrează un personaj-animal, fără conștiință, fără angoasele tragice ale damnării și subminării individuale, un personaj care nu-și poate pune nicio clipă problema morții. Întrebarea este dacă în acest caz nebunia poate sau nu fi o alternativă de evadare, o portiță transcendentală. Poate sau nu să te salveze în situațiile-limită, care pot afecta grav o conștiință în deplinele sale capacități funcționale, o minte retardă? Da au ba, problema este însă că nu ai ce salva. Or, dacă judecăm faptul că lipsa sau incapacitatea de afectare este o salvare, atunci este cu siguranță o salvare a sterilității, iar sterilitatea nu e niciodată condamnabilă, manipulabilă sau profitabilă, de asta nici nu interesează un sistem politic astfel de indivizi. Sterilitatea este o eroare indiferent de sistem, o tumoare și un nou tip de damnare, cu o autosuficiență absolută. Sterilitatea este în sine o pedeapsă irațională. Un ornament existențial marcat de gratuitate. „Scrânteala lui Kati-Planton se păstra totdeauna în proporții scuzabile. Nu se atașa de nimeni, nu respingea pe nimeni. În toți acești ani și-a păstrat naturalețea unui animal domestic crescut în lagăr. N-avea nimic străin în ea. O plăceam cu toții.” [p. 103]. Apariția lui Kati înmanunchează, de fapt, indiciile omului nou pe care urmăreau să-l construiască regimul totalitar.

Însingurarea la Herta Müller înseamnă cel mai mult înstrăinare, nu intimitate, nu revelație, nu autoreflecție și nu răgazul meditației decât într-o zonă a delirului, întrucât legăturile cu realitatea sunt pierdute fără recuperare. Dar și legăturile cu propriul eu. D. M. Cristea notează despre modul subminant în care acționează ideologia totalitară asupra condamnatului: „Totalitarismul va tinde nu doar spre exterminarea duşmanului, ci şi spre exterminarea memoriei sale, spre ştergerea sa din amintirile, din fotografiile, din scrisorile celor care l-au cunoscut, va tinde spre neantizarea sa. Cei puţini care vor ieşi din Infern vor fi nişte strigoi, înstrăinaţi de identitatea proprie, de familie, de prieteni, de societate, de viaţă, de propria lor voce pe care cu mare dificultate şi cu ajutorul timpului le vor mai putea recupera, din locul de unde le-au pierdut.” [p. 26]. În acest sens este absolut revelatoare întâmplarea lui Leo Auberg, personajul central al Leagănului respirației, care, la un moment dat, la câțiva ani de condamnare și de regim de muncă silnică în Gulag, obține o foaie de ieșire la piață, un propusk, pentru a merge la un troc cu niște jambiere de piele fină, păstrate din libertate, produs de care nu mai văzuseră coțcarii de rusoi planturoși din crepusculul lumii. Dincolo de faptul că este vorba aici de un gest de renunțare benevolă la propria identitate, de neamț (din cauza foamei la care a fost supus), este vorba și de o tentație a revenirii la o identitate liberă, la o existență umană descarcerată. Dar iată că surpriza este de-a dreptul fascinantă. Schimbarea prin care a trecut Leo în timpul vieții de închisoare, cu regimul ei complet de foame și exploatare, violență și mizerie, nu-l poate reda libertății în calitatea unei entități cu o conștiință de om liber. În mod absolut simbolic, când Leo are șansa de a găsi, printr-o întâmplare nesperată, cele zece ruble, de care se hotărăște să mănânce cât va putea, înainte să reajungă după porțile lagărului de concentrare, i se întâmplă să își deșerte viscerele lângă un pom de pe marginea drumului de întoarcere cât ai zice pește, după ce s-a ghiftuit cu toate bunătățile pe care le găsește în târg. Este exact mijlocul cărții care marchează suspendarea între două lumi, înainte de pierderea definitivă a identității din cauza condamnării la singurătate și însingurare. Între o lume aparent liberă, expusă riscurilor dacă nu îi cunoști legile de funcționare, și o lume a dicteului în care nu ai nimic de făcut decât să rămîi cu gândul la Îngerul foamei ce îți aduce reveriile cele mai nebănuite despre fumul pe care îl poți mânca. După o lungă experiență carcerală, în care începi să adopți un stil de supraviețuire, eșecul în libertate este structural și visceral – fiind clar că o evaziune fizică este aproape un nonsens –, iar revenirea la lumea care îți impune cele mai teribile și tembelizante lipsuri este singura soluție și speranță efectivă, palpabilă. În acest caz este reprodusă cu exactitate aventura odiseică, în care personajul mitic nu mai poate regăsi drumul de întoarcere spre Ithaka. Revenirea la libertatea fizică este la un moment dat o nouă privațiune, pierzând în mod categoric sensul evaziunii. 

După o perioadă de detenție, personajul își dă seama că nu gratiile ar fi ultimul rău de pe lume. Poate fi și mai rău să pici într-o societate în care nu te poți nicicum adapta sau e și mai rău să mori. E ca și atunci când, de Revelion, deținuții, fiind scoși la săpat de gropi pentru răsăditul pomilor, al mestecenilor, Leo, crezând că este scos pentru exterminare, își spunea că ar fi gata să lucreze toată viața pentru ruși în continuare, suportând oricât foame și frig, numai să nu fie exterminat. După piață, chiar dacă a avut norocul să găsească banii, chiar dacă i s-a oferit o șansă de eliberare, alienarea detenției a fost decisivă pentru hotărârea și împăcarea sa de a se reîntoarce în lagăr cu o oarecare resemnare și, paradoxal, cu o oarecare „eliberare”, eliberarea de o lume întreagă, cu convențiile ei, cu identitatea ei, care i-ar impune și lui cu exigență o identitate anume: „De ce-aș mai merge la bazar, lagărul mă ține prizonier spre binele meu, nu pot să ajung de râsul lumii decât în locuri de care nu aparțin. În lagăr sunt acasă, santinela de dimineață m-a recunoscut, mi-a făcut semn cu mâna să intru pe poartă. Iar câinele de pază a rămas culcat pe pavajul cald, mă știe și el. Mă cunoaște și locul de apel, și drumul spre baraca mea îl găsesc cu ochii închiși. Ce nevoie am de o permisie în afara lagărului? Eu am lagărul, și lagărul mă are pe mine. Am nevoie doar de un pat și de pâinea Feniei și de blidul meu de tinichea. Nici măcar de Leo Auberg n-am nevoie.” [p. 139]. Lipsa de identitate pe care a învățat-o personajul în spatele sârmei ghimpate e, și aceasta, percepută ca o portiță de evadare în care se instalează o acomodare inerțială, care dezangajează vigilența individului, restituindu-i-l unei existențe placide, dar senine.

Dar însingurarea la Herta Müller are mai ales un sens oniric evaziv. Patruzeci la sută din romanul Leagănul respirației constituie fragmente de transpunere a senzațiilor de reverie, prin adoptarea unui stil narativ poetic, care stoarce sensurile dintr-un conglomerat de elemente deposedate semantic. Stările de visare sunt pe de o parte o soluție de evadare din însingurarea alienantă, dar în același timp este și o soluție literară la transpunerea estetică a febrilității afective, și o soluție de construcție a unei lumi paralele catartice. Foamea, transformată într-o instanță divină, o făptură transcendentă – Îngerul foamei – produce cel mai adesea spații diafane în care este invitat spiritul celui înfometat. Sunt pagini de o frumusețe nesperată, încât trezesc în mintea cititorului o paradoxală tentație de a trăi senzația care, te aruncă, în ultimă instanță, în mrejele unor visuri de dincolo de lume și de inerția fizică a lucrurilor de toate zilele. Narațiunile despre lobodă sunt cele mai frumoase poeme. „De la început de toamnă, când venea primul ger, loboda se-mpodobea zi de zi tot mai mult, până ce degera. Avea niște culori de-o frumusețe otrăvită care-ți înțepau globul ochiului. Paniculele în nenumărte șiruri de coliere roșii – orice margine de drum îl împodobea pe Îngerul foamei. El își purta giuvaerele sale. Iar nouă cerul gurii ni se înălțase într-atât încât în timpul mersului ecoul pașilor se dădea de-a rostogolul prin gură. Aveam în căpățână o transparență de parcă înghițisem prea multă lumină orbitoare. O lumină din aceea care se privește pe sine în gură, se furișează dulceag în omușor până ce acesta se umflă suindu-ți-se la creier. Până ce în cap nici nu mai ai creieri, ci doar ecoul foamei.” [p. 22] Exercițiile de imaginație care iau aspectul aerat și pufos al viselor sunt singura portiță a lui Leo de evadare din condiția carcerală de o fatalitate imperturbabilă. Acestea se produc adesea atingând limita ascetică – e undeva prin colțurile Leagănului respirației o adiere eliberatoare a Juranului fericirii care proclama un Dumnezeu de dincolo de orice religie, un Dumnezeu al sufletului aflat în căutare.

Însingurarea extremă, care parcurge ciclul supunerii, acumulează resursele unui nou suflu existențial, cel al evaziunii, instaurând un raport special cu obiectele, acestea sunt reprezentate într-o lumină umanizată și întrețin cu personajul o comunicare intensă: „Mereu mă caută obiecte care poate că n-au avut de a face cu mine. Vin peste mine noaptea și vor să mă deporteze, să mă ducă înapoi acasă în lagăr. Și pentru că vin în haită, îmi rămân înfipte nu doar în creier. Am o strângere de stomac ce-mi suie până-n cerul gurii. Leagănul respirației se dă peste cap, răsuflu iute și sacadat. Așa o încrengătură de piepten-ac-foarfecă-oglindă-periuță e-un monstru, așa cum și foamea-i un monstru. Iar obiectele nu m-ar mai bântui dacă nici foamea nu ar mai exista ca obiect” [p. 31]. Amintirea obiectelor îl deportează acasă pe Leo și-i dezechilibrează respirația, e vorba de un apel la afectele împrăștiate pe distanța de acasă în lagăr, pe care nu le mai poți aduna. Astfel, singura libertate pe care și-o permite individul este trăirea, oricât de tragică și sumbră, pentru că îți livrează fabulațiile care îți colorează existența lâncedă a carcerei.

Tentația evadării rămâne, deși arareori, o realitate a singurătății în sensul recuperării sinelui liber prin exercitarea capacităților de visare: „În minte ți se isca o depărtare ca și cum ai fi luat-o din loc și ai aparține oricărui alt nisip de oriunde pe lume, și nu muncii forțate de-aici. Evadare în poziția culcat, asta era. Roteam privirea în jur: mă cărăbănisem furișându-mă pe sub orizont fără pericol și consecințe. Nisipul îmi proptea de jos spatele și cerul trăgea în sus către sine chipul meu. Curând cerul devenea orb, iar ochii mei trăgeau cerul jos spre ei, globii ochilor și sinusul mi se umpleau de cer, erau plini și neclintit albaștri. Acoperit de cer cum eram, nimeni nu știa unde sunt. Nici măcar dorul de casă.” [p. 126].

Registrul oniric cuprinde și fantasma lingvisitcă a foamei: „Era vremea lui piele și oase, veșnicia supei de varză. Kapusta dimineața la sculare, kapusta seara după apel. KAPUSTA e varză, pe rusește, și supă rusească de varză înseamnă că deseori nu-i pic de varză în ea. Fără rusă și fără supă, kapusta e formată din două lucruri pe care nu le leagă nimic în afara acestui cuvânt: din românescul CAP, și din PUSTĂ – șesul unguresc. Și-ți închipui asta în germană, și lagărul e rusesc precum supa de varză. Cu asemenea absurdități te crezi șmecher. Dar cuvântul descompus KAPUSTA nu-i bun de cuvânt de foame. Cuvintele de foame sunt o hartă, în loc de nume de țări rostești în cap nume de mâncăruri. Supă de carne cu tăiței, tocătură, cotlet, ciolan de porc fiert, friptură de iepure, găluște de ficat, pulpă de căprioară, iepure marinat etc.” [p. 154]. Adesea autoreflexivitatea limbajului este evidentă și are o miză de repersonalizare în care cuvintele prind viață indiferent de viața oamenilor, subliniind, de fapt, morbidul existențial uman în spațiul detenției, în care inerția însăși este una a exterminării, toate curg în mod fatal spre secătuire, descompunere și dispariție. Limbajul ramâne, astfel, un vestigiu în sine al suferinței, dar care reflectă și o anumită distanță față de realitate, neputând cuprinde întreaga dimensiune și gamă a nuanțelor de sens despre adevăratele trăiri și realități interioare ale suferinzilor. „Există cuvinte ale căror țintă sunt eu, ca și cum ele n-ar fi făcute decât pentru recidivarea în lagăr – în afara cuvântului însuși de RECIDIVĂ. Acest cuvânt e impropriu în caz de recidivă. Impropriu e și cuvântul AMINTIRE. Nici cuvântul TRAUMATISM nu folosește la nimic. Și nici cuvântul EXPERIENȚĂ. Dacă va fi să mă confrunt cu aceste cuvinte improprii, trebuie să mă dau mai prost decât sunt. Dar după fiecare întâlnire a lor cu mine ele sunt și mai necruțătoare ca mai înainte.” [p. 224]. Distanța față de limbaj este o nouă dovadă a înstrăinării de sine, o pierdere a conștiinței eului în contact cu lumea. De fapt, limbajul devine ubicuu și chiar impropriu pentru lumea carcerală marcată de teribilul și infectul fără măsură: „Ai păduchi pe cap, în sprâncene, la ceafă, la subsuori, în părul organelor genitale. Ai ploșnițe în pat și foamea din tine. Spui: Mi-e dor de casă. De parcă nu te-ai putea lipsi.” [p. 225]. Dar condițiile de represiune sunt un suport dur al reveriei, astfel Herta Müller reinvestind personalizarea. Orice element care marchează realitatea represivă devine subiect de reverie. Jocurile de limbaj sunt din nou o reinvestire a personalității printr-o nouă raportare la limbaj. 

Individul repersonalizat al Hertei Müller este cu mai puține afecte, fiind vorba despre o fragilizare a vieții interioare și de o reductibilitate a lor la foame. „Îmi tot spuneam că am puține sentimente. Dacă pun ceva la inimă, e doar pe jumătate. Nu plâng aproape niciodată. Nu-s mai puternic decât cei cu ochii umezi, ci mai slab. (...) Deci, când am uneori vreun sentiment, e un miros. (...) Demult mi-am deprins dorul de casă să-și țină ochii uscați. Și-acum mai vreau și ca dorul meu de casă să rămână fără stăpân. (...) Dacă-mi mai reușește și asta, atunci dorul meu de casă nu va mai fi decât foamea de-un loc unde cândva am fost sătul” [p. 184-185]. Evaziunea la Herta Müller nu înseamnă o recuperare a sinelui pierdut, o reabilitare a individului deposedat, ci cunoașterea unei identități noi cu desăvârșire, marcată de suportul dur al represaliilor: „Ar trebui să-mi tai unghiile. Dar când am făcut-o ultima oară mi s-a părut că tăiam altcuiva unghiile de la propriile-mi degete. Cui altcuiva, n-o știam.” [p. 196]. Trăirea dedublării sinelui provocată de regimul represiv al închisorii constituie o abilitare a lui și  cunoaște limita poeziei prin care eul se eliberează de orice îngrădire definitorie, hălăduind în sfera conceptuală a identității sinelui și dincolo de orice identitate a sa.

Meditațiile despre foame și încercările de a o zugrăvi cât mai aproape de trăirile eului dezvăluie persoana extremă a acestuia reperată pe limitele senzației: „Așa de mult îmi place să mănânc, încât nu vreau să mor, fiindcă atunci nu voi mai putea mânca. Știu de șaizeci de ani că reîntoarcerea mea acasă nu mi-a înfrânat fericirea lagărului. Cu hămesirea ei, această fericire mai devorează și azi sentimentul oricărui alt sentiment. Miezul din mine-i un gol.” [p. 239]. Meditațiile despre foame umplu un spațiu al imaginației eului, salvându-l de scurtcircuitul nebuniei, dar în același timp golesc sinele de o configurație umană, capabilă de gânduri înalte și culmi spirituale care ating marile probleme existențiale.

Repersonalizarea eului se sprijină în cazul Hertei Müller pe obiectualizarea lumii, ca  soluție de salvare a eului până la urmă, ținând de fapt de forța imaginativă, de viața spiritului damnat și, în ultimă instanță de iluzia vieții. „Voiam să fac un troc cu obiectele care, fără a trăi, nu sunt moarte. Voiam să cad la învoială asupra unui troc salvator între corpul meu și linia orizontului sus în aer și drumurile prăfoase jos pe pământ. Voiam să le împrumut rezistența și să exist fără corp, și după ce va fi trecut ce-i mai rău, să mă strecor iar în corpul meu și să reapar în pufoaică. Toate astea n-aveau nimic de a face cu moartea, erau contrariul ei.” [p. 240]. Paradoxul dispariției ca un contrariu al morții este o chemare a conservării sinelui, a protejării de închisoare cu ororile ei. 

„În lagăr te scuteau de osteneala să-ți mai dorești ceva. Nu trebuia și nici nu doreai să decizi nimic. Voiai, ce-i drept, s-ajungi acasă, dar te mărgineai la amintirea spre înapoi și nu te-ncumetai la dorul spre înainte. Îți închipuiai că amintirea-i deja dor. Și cum să mai faci vreo deosebire când în cap ți se învârte mereu unul și-același lucru, și până-ntr-atât te-au lipsit de lume, încât nici nu-ți mai lipsește?” [p. 250]. Ciclul supunerii la Herta Müller este strict legat de ciclul evadării, iar fragmentul citat este revelatoriu în acest sens: dacă închisoarea îți răpește orice capacitate volitivă, orice dorință de a reveni la lumea veche, îți redă și o libertate de a nu-ți lipsi aceasta din urmă. Stoarcerea acestei ultime picături de sens eliberator din constelația semantică a privațiunii este cea mai importantă intenție comunicativă a autoarei prin mesajul cărții sale. Altfel, recuperarea vechiului spațiu poate însemna chiar o recădere în privațiune: „Voi cădea eu însumi în capcana întinsă de mine, voi ajunge la cea mai cumplită intimitate.” [p. 250]. E vorba de compromiterea intimității pentru că eul nu mai cunoaște vechea intimitate, altceva îl definește, pentru că l-a format o altă experiență. Invadarea prelungită a comunității în viața proprie te privează de intimitate pentru totdeauna. Astfel, intimitatea regăsită va fi insuportabilă și va constitui o nouă condamnare și privațiune. „În lagăr «noi» e-un singular.” [p. 253]. Singurătatea în comunitate poate fi și mai cumplită, în care chiar stând alături de celălalt te simți străin din cauza șantajului politic, a epuizării, a îndobitocirii sistematice, a înfometării etc. „Știam unii despre alții cum nu mai suntem și nu vom mai ajunge niciodată. Să fii străin e cert o povară, dar să te simți străin  într-o imposibilă apropiere – e-o povară peste poate.” [p. 261].

„De la îmbrățișarea din urmă cu opt luni la întoarcerea mea acasă, nimeni din această casă nu mă mai atinsese. Pentru ei eram inaccesibil, iar pentru Robert, un obiect nou în casă. Punea mâna pe mine cum o punea pe-o mobilă, ca să se țină de mine sau ca să-mi pună ceva în poală. De data asta mi l-a vârât pe Mopi în buzunarul hainei, de parcă eram sertarul lui.” [p. 265]. Obiectualizarea lumii – o resubiectivizare. Încercare de evadare din lumea detenției. „În timpul zilei eram specialist în turnat betonul pe un șantier de construcții pe malul râului Ucea. Acolo am desenat pe hârtie sugativă primul meu plan al unei case rotunde. Până și ferestrele erau rotunde, orice era colțuros amintea de vagoane de vite” [p. 273]. Paradoxul cel mai accentuat este că desprinderea de vechea lume a detenției este o aspirație inutilă. 

„De la întoarcerea mea acasă, pe comorile mele nu mai scrie SUNT AICI, dar nici AM FOST AICI. Pe comorile mele scrie DE-AICI NU SCAP. Tot mai mult lagărul mi se-ntinde de la aria tâmplei stângi la aria tâmplei drepte. În felul ăsta sunt nevoit să vorbesc despre căpățâna mea ca despre un teren, terenul unui lagăr. Nu te poți apăra nici tăcând, nici povestind. Exagerezi într-una ca și-n cealaltă, dar în niciuna nu există AM FOST AICI. Și nici justa măsură.” [p. 283].

Momentele cele mai importante ale cărții relevă o repersonalizare a eului prin evadarea într-o lume care întreține paralelismul perfect față de oricare alta. Lumea în care se retrage eul este una care nu coincide nici măcar cu lumea carcerală care reușește să-l marcheze profund afectiv și obsesiv pe Leo Auberg. Tentația evadării generează un impuls de re-creație a eului și a lumii prin redimensionarea onirică a realității în care sălășluiesc cu adevărat nelimitele. Leo Auberg este tipul însingurat, dar visător, în căutarea sinelui, cu un potențial vizibil de înțelegere a lumii și a sinelui în raport cu ceilalți, care va cădea în ciclul supunerii pe nepregătite, și îl va accepta la început cu ironie zâmbitoare și persiflare – de amintit capra uscată oferită ca hrană în trenul spre Gulag și luată drept lemn de foc de care se amuză condamnații – iar treptat, printr-o pierdere inevitabilă a inocenței, Leo va cunoaște ciclul evadării printr-o singularizare extremă, prin accentuarea apetenței sale spre reverie la limita delirului, astfel eul interior al personajului înconjurându-se de un imaginar fantasmagoric la limita poeziei trăite efectiv, transformând lucrurile din jur în instanțe fabuloase și făpturi divine, precum Îngerul foamei. Este personajul deformat de mediul închisorii înainte de a se forma. Însă totuși vorbim aici de resurse fericite de evaziune: reveriile personajului îl transferă într-o lume compensatoare, nebănuit de liberă și respirabilă, prielnică sufletului, însuși leagăn al respirației, și sunt de o frumusețe ruptă din inspirația artistică supremă. Deși extrem de însingurată, vorbim de o interioritate salvată in extremis. Deși reîncadrarea socială a personajului este cvasiimposibilă, structura spirituală a eului supraviețuiește în mod nesperat prin evadările onirice sistematice, prin reinvestirea eului cu aripile libertății imaginației.