Ploaie în Kattegat; Uranienborg; Primul pescar; Duminică; După ciuperci; Ascultă, Cristian; Assisi; Şoarecele; Toate intenţiile; Pastel la Cluj; Umbrela; Într-o zi ca aceea

Ploaie în Kattegat

Lumânările îşi schimbau în Kattegat corăbiile între ele
Toate urmau să ardă până la ultimul capăt de sfoară până la ultima boabă de cafea
Ochii ascuţiţi ai pinilor mă întrebau spune
ce-auzi
Auzeam faptele curajoase ale iepurilor
Îşi acopereau apoi ochii cu bandaje de sare, ridicau firul de iarbă din apă
Pescuind numai carnea balenei, sufletul ei făcea încă dâre prelungi
În luciul valului.

Uranienborg

de ce mă gândesc în această clipă
tocmai la tine, Tycho?

Poate un spor de ciupercă ce-a înflorit cândva
În vasul tău cu lapte s-a cernut din praful stelar
În sertarul meu cu agrafe şi ceasuri

Pentru că aşa m-a surprins gândul la tine,
Decupând minutare din carcase înnegrite
Făcându-mi loc cu unghiile în geometria lor inutilă,
Când sporul subţire şi-a înfipt lama în inelarul meu drept,
Înroşindu-mi pielea ca o hârtie de turnesol
După o reacţie chimică reuşită

Iată, eşti în sângele meu prelins cu deşertăciune umană
Prin tine văd acoperişul castelului Kronborg pe
care-l zăreai de pe insula ta, sorbind înfrigurat laptele fierbinte
Ce tristeţe că vei muri încă o dată, Tycho,
pe degetul meu încovoiat ca o gheară de pasăre,
pe buzele mele, în gustul pârjolitor al sării.

Primul pescar

fiordul meu s-a rupt dintr-un alt fiord,
În ploaia care netezeşte toate curburile
Şi insulele se ciocnesc între ele.
Aici autobuzele înaintează drept
Tăind noaptea cauciucată cu farurile lor albastre
Acolo te prinde răul de mare numai gândindu-te
La atâta întuneric.
Fiordul meu s-a rupt dintr-un alt fiord
E tânăr şi când vine zăpada
Se-ascunde ca păsările în frunzişuri,
Însă de pe-acum deplângem trupul
Primului pescar ce va cădea în el.

Duminică

Mişcarea centrifugă începută în zori
Cu pogorârea duhului în bucata de pâine
Şi urcuşul lent al mercurului măsurând intensitatea vieţii
Frântă în unghiul drept al râsului care ne sfâşie feţele
Stinsă în focul de muselină al chibritului care ne umple gurile
Asemeni viermilor ce-şi sapă casa tot mai aproape de carne
Mişcarea centrifugă ce lipeşte seminţele de păpădie pe coada
Cometelor şi ne-aruncă pe hornuri bacilul ciumei
Cu iubire nesfârşită explodează în mine ca un rug.

După ciuperci

1.Când vei porni la drum
Ia cu tine un sac de iută, cuţitul scurt,
Tovarăşul neştiutor în ale ciupercilor,
Şi câinele care adulmecă de departe
Ursul furnicar
După aceea totul va veni de la sine.

2. În pădure să umbli cocârjat
Cu pasul moale şi nesigur
De parcă ai duce pe umeri o piele de lup
Cu găuri de suliţă-n ea
Lasă-l pe celălalt să se mire de aerul tare.

Ascultă, Cristian

moartea poetului tânăr nu poate fi separată de viaţă
el rămâne-n amintire ca-ntr-un bob de piper
de-acolo domesticeşte sunetele savanei
sau aprinde lumina electrică într-un tren din Bărăgan
de frica lui fetele cuminţi călătoresc şi azi
îmbrăcate până-n suflet

o foame le arde buzele până în cutele cele mai adânci
unde rămâne stratul de unt şi vocea translucidă
uşor de văzut în trupurile flămânde
dacă n-ar fi foamea aceea ar călători senine
privindu-se una pe cealaltă de parcă s-ar visa

Ascultă, Cristian, moartea poetului tânăr nu poate fi
separată de viaţă. Crivăţul lăcuit în alb străbătut
de gheaţa siluetei tale ne-mpurpurează şi azi feţele
ca o lumânare de nuntă. Peste ea de suflăm
ne vom stinge odată cu tine.

Assisi

Între ceasul al doilea şi-al patrulea după miezul nopţii
Piersicile se desprind de pe creangă şi plutesc
Ele sunt visele canarului, ele sunt baloanele umplute
Cu ceaţă din Assisi, în inima lor gelatinoasă
Sfântul Francisc vorbeşte pe limba păsării de apă şi-a păsării de uscat
De la oul ruginiu care-au fost până la trilul amuţit în colivie.

Fără teamă de vii şi de morţi
Fără vreo cunoaştere matematică a zborului
Piersicile se desprind de creangă şi plutesc.
Canarul se evaporă din colivie şi pluteşte
Inima lui îşi aminteşte fluturii din iunie
Zburând bezmetici în jurul autocolantelor cu flori
Lipite pe fereastră.
Din inima lui nisipoasă vor creşte boabe de grâu
Şi va plânge omul mâncând pâinea aceea,
Speriat de vii şi de morţi, treaz fără pricină între
Ceasul al doilea şi-al patrulea după miezul nopţii.

Şoarecele

Când citesc poezia ca pe o listă de cuvinte suspecte

Când torn în pahar vinul roşu
Şi degetele-mi rămân pătate timp îndelungat

Când vorbele care-mi ţintesc jugulara îmi taie
Respiraţia pentru câteva clipe

Pisica roşcată se propteşte în coadă şi-mi urmăreşte
Orice mişcare
Încredinţată că secretul întunecat va ţâşni din coşul pieptului
Dintr-o clipă în alta, ca un şoarece negru.

Toate intenţiile

Nu citiţi poemul transparent de la prima zvâcnire
Logica lui o va lua înaintea sunetelor
Şi cuvintele lăsate la voia întâmplării se vor întoarce împotriva
voastră precum cristalizarea semantică a unui blestem îndepărtat
Sau vor învăţa meteoritul orb să se arunce cu toate intenţiile
În viaţa unei alte planete.

Nu citiţi poemul transparent de la prima zvâcnire.
El ne-a omorât dinozaurii şi e gata să o mai facă o dată.

Pastel la Cluj

Degetele oraşului
Cenuşii ca umbra stâlpilor de telegraf
Se preling pe-acoperişuri, moţuri şi pălării
Înşirând semne cuneiforme,
Scriind ceva ce numai de sus se poate citi.
Iar noaptea îşi întinde trupul cu dragoste nimicitoare
Peste turle de cretă şi aur dospit
O fi fost şi el odată (de-o domnişoară oraş cu ochi de vitralii
şi drumuri însorite) foarte îndrăgostit.

Umbrela

Ah, matematica sublimă de duminică dimineaţa
Când toate intuiţiile se varsă în conştiinţă şi plimb pe vârful
Degetelor praf aurit.
Naive şi moi sunt dihăniile, bolile cer aripi
Şiruri nesfârşite de Harap Alb pulsând în găurile negre.

Duminica dimineaţa răul vrea să fie iubit.
Leapădă gândirea cuantică orice ruşine şi tresare
Când dusă de vânt umbrela sună pe caldarâm,
Precum un cal tânăr cu copite de aramă.

Într-o zi ca aceea

Strămoşul lui Dionysos
Purta pe umeri o reptilă lucioasă
Pe care o împiedica să devină pasăre.

Zi după zi îşi ferea faţa de muşcăturile ei
Inventând arta calculării distanţelor cu luciditate
Pe care azi o numim „dans”.

Frica aceasta îl făcea atent şi tânăr
Ea îl purta prin frunzişuri umbroase,
Unde vocile interioare se transformă în
Gramatică vie
Ca o patrie cerească înţeleasă
Prin experienţa simţurilor.

Reptila s-a topit într-o zi ca aceea
Pe când pasărea descoperea cerul
El abia învăţa să vorbească.