Surorile. Cântec-poveste
Pentru tiparVIAŢA: Este trist, totuşi, ce faci tu.
Adesea, curmi oameni în floarea vieţii,
Astupi urechi care mai au multe de auzit,
Uneşti buze care mai au multe de spus.
De ce-i stângi pe cei care, după cum zice lumea,
Mor cu zile?
MOARTEA: Demult, când oamenii trăiau în sălbăticie,
Mureau şi atunci, cu zile, unii.
Boli erau mai puţine atunci,
Dar îi striveau copacii ori fiarele îi băteau, câteodată, în luptă.
Acestea sunt întâmplări ale existenţei
Peste care noi nu putem trece.
Cu vremea, oamenii au început să lupte cu întâmplările
Dar au început să se lupte şi între ei.
Eu, la războaie, nu vin nicicând cu bucurie.
La războaie, nu vin eu, ci oamenii te gonesc.
Mai sunt şi bolile,
Bolile te alungă şi eu nu bucuroasă îţi iau locul.
Dar ţine minte: pregătesc trupul sfârtecat de spade,
Pentru ca tu să-i dai viaţă din nou.
Astfel, azi, oamenii luptă cu războiul şi bolile,
Aducând o vreme când tu
Vei pleca din oameni firesc,
Lăsându-mă firesc să-ţi pregătesc materialul
Pentru opere din ce în ce mai desăvârşite.
VIAŢA: Degeaba te închipuie oamenii cu craniul gol,
Asemenea unor rămăşiţe nedurabile ale lor.
Mintea ta scapără, ai dreptate,
Va veni vremea când vom călători numai după legi.
Dar chiar atunci, opera ta rămâne tristă,
Când curmi viaţa bătrânilor,
Lipsindu-i de bucuria Soarelui
Şi a tuturor darurilor mele.
MOARTEA: Dacă te gândeşti, nu-i atât de trist.
Nu judeca după gândul orfanilor, ci al adevărului.
Urmaşii nu mai repetă greşelile străbunilor,
Omenirea prin noi merge înainte.
Creierul omului este limitat;
El nu înţelege nici măcar Infinitul.
La o vreme, este neputincios să înţeleagă minţile tinere
Şi este firesc să dispară.
Rodul gândirii lui rămâne, însă,
Ca să fie cântărit de urmaşi.
Visătorii cei mai îndrăzneţi de acum un mileniu
Astăzi n-ar mai fi buni, de s-ar fi păstrat.
Destul că visul lor a fecundat omenirea,
Care l-a dus înainte prin reînnoire.
VIAŢA: Dar nu s-ar putea ca puterea mea să fie mai lungă
Sau creierul să fie în stare a creşte mai îndelung?
MOARTEA: Fericirea omului stă în căutarea desăvârşirii,
Căutare care, când se împlineşte, vin eu.
Ce rost ar avea să trăiască omul un mileniu!
Viaţa i s-ar părea la fel de lungă, cum i se pare, azi,
Fluturelui, care nu trăieşte decât o zi;
Nu i se pare asta nefiresc.
Menirea omului este să trăiască o viaţă de om
Şi să lase moştenire urmaşilor roadele spiritului său,
Dar tu, draga mea, eşti vicleană:
Tu ştii toate acestea şi mă faci să ţi le spun.
Tu ştii că prin orice faptă a mea
Tot tu triumfi!
La fiecare treaptă a Istoriei, din veac în veac,
Tu îţi rosteşti porunca ta şi-a veacului.
Haide, rosteşte porunca!
VIAŢA: Porunca mea de azi aceasta este:
Să se pună capăt izbucnirilor sângeroase,
Care de veacuri ne tulbură hora legilor noastre.
Oamenii să trăiască şi să dureze
Minuni ne-ameninţate de nimic.
Aceasta este întâia mea poruncă.
A doua poruncă a mea aceasta este:
Acei în care eu sălăşluiesc
Să-şi folosească bine cursul vieţii,
Pentru ca tu să-i găseşti împăcaţi
Că nu şi-au purtat Umbra zadarnic pe lume.
Eu văd, eu văd cum au şi început
Să se împlinească poruncile mele!...
...Cele două Surori nu ştiu dacă au mai vorbit ceva
Şi s-au ridicat printre cetini la stele.
Strigătul omului îşi pierduse puterea.
Noaptea a lunecat pe cer către nord...
Eu mi-am desprins fruntea de pe baltag
Şi, simţindu-mi sufletul plin de har nou,
Am ridicat acest cântec-poveste.