Figuri ale perspectivei: aproapele, departele și nesfârșitul în opera lui Grigore Vieru

 

Omul e cel care are darul de a alege. După cum afirmă Aurelian Silvestru: 

„Într-adevăr, suntem făcuți din cuvinte, dar avem datoria să făurim cu ele rugăciuni și adevăruri, nu blesteme și minciuni”. Rolul creației lui Grigore Vieru și al scriitorilor devotați vocației e de a reda măcar câte puțin din frumusețea imensității acestei lumi și a sentimentelor care o definesc și de a-l învăța pe om, copil, bătrân, profesor, adolescent sau părinte cum să aleagă, din tot ceea ce face, partea bună a lucrurilor. Doar omul e ființa ce oscilează mereu între două extreme: între cer și pământ, bine și rău, rai și iad, lumină și întuneric.

 

Lumina lui Grigore Vieru a fost și este poezie. Poezia ca vers sau poezia ca existență? Trăirismul organic atât de caracteristic versului vierean înfățișează poetul ca pe o fire sensibilă, care percepe natura însăși ca pe o poezie a unui Creator. Iubirea față de un astfel de topos îl face să și-l apropie extrem de mult, realizând o perspectivă umană a nesfârșitului, în care încape, întâi de toate, aproapele. 

 

Aproapele nativ al poeziei vierene este definit de imaginea mamei, a femeii iubite, a patriei și a copiilor. Copilul din el e văzut în copiii lumii, cărora le poartă de grijă ca nu cumva să trăiască și ei durerea unui război și a foametei. Curcubeul, simbol al armoniei, îndeamnă la o imensă gratitudine, atât faţă de bucuria şi dulceaţa liniştii, cât şi faţă de familie şi patrie, subînţeleasă prin imaginea celor trei culori ale românismului: „Şi acum se-adună iarăşi / Să se joace buni tovarăşi / Şi cu-albastrul de cicoare, / Şi cu galbenul de soare, / Şi cu roşul ca de foc / De! Ca fraţii! La un loc! / Zice omul bucuros: / Măi, ce curcubeu frumos!”(Curcubeul).

 

Iubita e acea fiinţă adamică cuprinzătoare a  sensului  existenţei. Dragostea ei maternă şi familială e un izvor al fericirii sacre, înnobilate prin jocul copiilor: „Şi-n toată lumea / Nu există joc mai frumos! ”(Joc de familie).

 

Pe lângă faptul că inima viereană se însufleţeşte lângă iubită şi copii, ea rămâne fidelă şi dragostei materne, care e, în viziunea poetului,  axis mundi. În nenumăratele poeme, care par a fi unul singur, atestăm  imaginea mamei ca un principiu al universalităţii, al sacralităţii, al maternităţii calde, apropiate sufletului. Chipul ei e un prototip al marelui univers transpus în micul univers familial: „Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ...” (Făptura mamei). Făptura mitică, părtaşă la marea taină a Facerii, purtătoare de rod, defineşte perspectiva aproapelui, fiind sensul liniştii, al siguranţei, al protecţiei: „Mă trezesc dimineaţa / cu toate lăicerele casei pe mine, / ostenit de greul lor colorat. / «Mă temeam să nu-ţi fie frig», / zice mama.”(Acasă). 

 

Pentru Grigore Vieru mama a însemnat şi un model de stoicism, rezistenţă, bunătate, milostenie, curaj, grijă, statornicie şi verticalitate morală. E cea care i-a lasat o scumpă moştenire etică, care implică dragostea de neam, de patrie şi de limba străbună.

 

Trăindu-şi copilăria în frică, ascultând jocul acului de cusut în loc de cântec de leagăn şi îndurând greul vieţii, eul liric plasează războiul şi foametea într-un departe înstrăinat: „Stau înfipte în glob / Săbioarele / Ca ’n pieptul pernuţei / Acele. / Ce mai cârpim azi, / Omule? /.../ Pământul zdrenţuit / De puhoaie, / Spintecat de cutremure?! / Sufletul rănit?! / Stau înfipte în glob / Săbioarele. / Şi-aproape că / Nu mai e loc / Pentru pana poetului.” (Stau înfipte în glob). 

În jurul unei astfel de lumi se conturează perpectiva unei dualităţi a existenţei, care, pe lângă război, angajează şi figura mamei ca victimă a ororilor lui. Poezia De unde prezintă bivalenţa acestei lumi, lovită de foamete, de durere, de griji şi de speranţe încrustate în modelul cămăşilor: ,,Când apa / Peste care te aplecai / Era plină mereu de cămăşi; / Când a zilei oglindă / Zăcea bucăţi la pământ / Sub furtuna de foc / A războiului; / Când pe ochii copiilor tăi / Scrumul secetei se aşternuse, / Umbrele foamei...”. 

 

Totodată, perspectiva departelui e realizată complex şi preia valențele aproapelui atunci când autorul proiectează doritul şi sfântul într-o dimensiune temporală a departelui: visul rotundului românesc, realizat sub aserţiunea: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”. Ca libertate a aspiraţiilor, eul vierean visează şi gândeşte într-un spirit tricolor: „...Umbra sufletului tău / Pe setea inimii mele / În chip de ploaie albastră / Coboară /.../ Umbra sufletului tău / Pe tăcerea inimii mele / În chip de spice de aur / Se-apleacă /.../ Umbra sufletului tău / Pe tremurul inimii mele / În chip de măr roşu / Se clatină.” (O, mamă).

 

Visul devine atât o perspectivă a aproapelui, pentru că patria face parte din dulcele apropiat, cât şi a departelui temporal şi a nesfârşitului, datorită conotaţiei de infinit în timp şi spaţiu atribuită limbii, atâta timp cât este vorbită, şi de nemărginire a plaiului natal, atâta timp cât e pace.

 

Tot un astfel de element-cheie al nesfârşitului este şi dorul – o amintire a ceea ce va fi: „Nu, nu mi-e totuna / Dacă vii, dacă nu – / Eu strig soarele, luna / Dar voiesc să vii tu.”(Nu, nu mi-e totuna). Imaginea mamei aparține de asemenea  universului nesfârşit, înscriindu-se în aceeași coordonată a sacrului, ca și „stelele”; „apa”; „lacrima”. Alături de iubirea maternă, şi valoarea limbii române e plasată în infinitul dintre cer şi pământ: „Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atunce / Tot în limba ta.” (În limba ta).

 

În concluzie, precum Ion şi Doina Aldea-Teodorovici au cântat tot ce avem mai sfânt: mama, patria, Dumnezeu; precum în lacrima lui Eminescu încap câte stele în picătura de rouă sub cerul dimineţii, sufletul vierean a cântat deopotrivă toată frumuseţea neamului românesc în numeroasele ei aspecte privite aproape, departe sau în nesfârşit, integrând poezia românească, cu deosebită măiestrie, în lirica universală sub lumina unei creaţii desăvârșite și unice.