Registre discursive în Amintiri de Alecu Russo

Generată de un spirit entuziast, de un elan interior, irigată pe suprafețe ample de un pregnant sentiment paseist, manifestări, cu preponderență, ale unui spirit romantic, proza lui Alecu Russo se distinge, în contextul narațiunii antejunimiste, prin neomogenitatea formulelor de enunțare, implicând astfel multiple paliere narative și un larg diapazon stilistic. Confesivă și meditativă, justițiară și polemică, retorică și lirică, gnomică și dezinvoltă, opera celui care își revendica titlul de „ostaș al propășirii” îi reproduce exact configurațiile spiritului racordat la turbulențele epocii și angajat mereu în lupta pentru prosperarea neamului. În acest sens, istoricul literar Teodor Vârgolici afirmă: „Cu o dexteritate desăvârșită, modernă, inovatoare în proza românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Alecu Russo reunește armonios rememorarea lirică și pamfletul, meditația și umorul, descrierile de natură și dialogul, confesiunea și interogația, tonul grav și exuberanța narativă, jurnalul intim și legenda populară, însemnările de călătorie și poemul în proză” [6, p. 10].

Individuală, personalitatea scriitoricească a lui Alecu Russo a imprimat discursului epic dimensiuni pe potriva opțiunilor sale mai mult ideologice decât estetice. Proiectele sale epice denotă varii modalități de expunere: descriptive, reflexive, lirice, narative, argumentative, informative, sapiențiale (aforistice), eseistice, publicistice, mixajul stilistic justificându-se, într-un fel, prin „înclinaţia spre miscelaneu a prozatorilor începutului de drum” [3, p. 81], din generația cărora face parte și autorul primului jurnal intim și al primului poem în proză din literatura noastră. Formula autentică de expunere, la care apelează scriitorul, se explică, deci, și prin condiția narațiunii artistice românești de la 1840, care înregistra, de rând cu structurile ordonate ale lui Constantin Negruzzi, și forme „ingenue”, organizate în funcție de fluxul rememorării. „Suntem în faza în care aproape orice producție prozastică devine memorialistică, în care memoria literaturizată își caută propria formă. Inutil, în aceste condiții, să mai aplicăm grila tradițională a genurilor și a speciilor literare. Avem a face cu un Text extras din memorie, text ce ia , întâmplător, forme variate” [7, p. 76].

Discursivă, dialogică, proza lui Alecu Russo semnalează apariția, în literatura noastră, a eseului de idei, autorul angajându-se într-un amplu travaliu de diseminare a mesajelor, ceea ce presupune, în subsidiar, ideea de dialog cu lectorul virtual. Vom reliefa, în continuare, registrele discursului din proza Amintiri, menționând că această țesătură epică inedită indică intenţiile autorului de a informa şi a forma cititorul virtual.

Concept-cheie în lingvistică, termenul discurs convoacă semnificaţii referitor la actul comunicării, căci „reflectă promovarea de către structuralism a modelului lingvistic ca model pentru tot ce înseamnă comunicare” [4, p. 107]. Savantul francez Emile Benveniste, în Probleme de lingvistică generală (1966), consideră discursul „o enunţare ce presupune un locutor şi un auditor, şi intenţia locutorului de a-l influenţa pe celălalt” [1, p. 441]. În perspectivă pragmatică, notează Dominique Maingueneau, „Pentru ca actul de limbaj să fie reușit, trebuie ca enunțătorul să reușească să-l facă pe destinatar să-i recunoască intenția de a îndeplini un anumit act, adică actul de a arăta prin enunțare enunțând. Nu putem vorbi despre enunț decât dacă el exprimă o intenție de acest tip față de destinatar, sensul enunțului fiind chiar această intenție” [2, p. 29].

Ca organizare discursivă, proza Amintiri, impregnată de retorism, dar și de lirism, se repliază în funcție de intențiile locutorului de a-și modela interlocutorul, căruia i se impun, prin diverse trucuri comunicaționale, opinii, atitudini, reguli, sentimente, precepte morale, adevăruri. În acest caz, naratorul, angajat într-un discurs formativ,  „pleacă de la premisa că interlocutorului „îi lipsește” ceva, că ceva din el trebuie completat sau îndreptat. Această carență se stabilește de regulă prin referință la o autoritate dincolo de partenerii de comunicare: Dumnezeu, legea morală, dreptatea, rațiunea, înțelepciunea ș. a. m. d” [3, p. 87].

Orientat spre un interlocutor aleatoriu, naratorul lui Alecu Russo nu se angajează în expunerea succesivă a evenimentelor, ci își relevă senzațiile, emoțiile, impresiile, ideile, amintindu-și de propria copilărie și adolescență, dar și evocând momente relevante din istoria patriei moldave. Primele trei capitole ale Amintiri-lor sunt inspirate, astfel, din biografia autorului, celelalte șase fixează evenimente relevante din istoria Țării Moldovei. Tonalitatea din incipitul operei aparține unui eu didacticist, sentențios, care, adresându-i-se unui eventual receptor, generalizat prin cuvântul „omul”, își construiește actul enunțării printr-un șir de interogaţii retorice, urmate imediat de răspunsuri exclamative, ce-i denotă intenția de a-i inocula lectorului atașamentul pentru timpurile apuse, idealizate, precum și ideea de discordanță între valorile prezentului și cele ale trecutului: „De ce oare cu cât ceasurile, zilele și anii se înmulțesc asupra lui, cu atâta mai mult omul se uită în urma sa, și din căutătură în căutătură se oprește cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereții și ale copilăriei? Nu-i soarele frumos și astăzi? păsăruicile nu cântă tot aceleași cântece voioase sau jalnice? frunzele nu au același freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu au același miros, câmpiile, dulcile priveliști duioase ce aveau? mișcarea vietăților alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu lucește frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de față nu are asemănare cu florile și cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte”.

În continuare, urmează o secvență organizată în forma unui discurs formativ, repliat în ritmuri reflexive, instanța care vorbește convertindu-și narațiunea în aserțiuni conclusive și anunțându-și predispozițiile pentru meditația amplă: „Vântul ce bătea atunce, lacrimile ce se vărsa se uit; din zilele trecute a rămas în închipuire un soare de-a purure cu raze strălucitoare și un miros neșters. Are dreptate aducerea-aminte: nimică nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinerețea și tinerețea este fericire!... fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a crede în frumosul și în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste și de multe, fericire de a nu gândi la nimica, de a nu ști ce este viața și ce neagră prăpastie este sufletul omului...” .

Fragmentul articulează, în tonalități persuasive, un mesaj cu referință la tinerețe ca vârstă a inocenței și a emoțiilor autentice. Constituită din comentarii, din opinii auctoriale explicite, expunerea se organizează progresiv și ia forma unui flux, orientat de locutor spre destinatar. Explorându-și sistemul de valori și universul de sentimente, Alecu Russo nu-și asumă doar rolul de emitent al enunţurilor, ci îşi divulgă, întâi de toate, imaginea sa morală şi afectivă, lumea sa de sentimente, căci, „în cursul oricărei narațiuni, textul naratorului îl descrie pe acel narator” [2, p. 29]: „De ce vorbesc de părul satului? Vântul primăverii a bătut; peste dealuri, peste văi, peste ani, dorul leagănului mă ajunge; spre codru mi se întorc ochii, și zăresc umbra părului copilăriei mele, care își întinde ramurile ca niște brațe ce își scutură florile pe inima mea ca o ploiță răcoroasă”. Puternica afecțiune pentru spațiul paradisiac al copilăriei, deși apare exprimată într-o formulă personalizată, este proiectată în conștiința cititorului / interlocutorului, întărindu-i atașamentul pentru locurile natale. Or, susține Dominique Maingueneau, „naratorii se bucură, în principiu, de încrederea destinatarilor. Chiar și prin aceea că își cer, și obțin, dreptul de a se manifesta cu consistență din punct de vedere verbal, naratorii își asumă autoritatea de a povesti, de a-și asuma rolul de cunoscător, maestru de ceremonii sau producător, în relație cu rolul de discipol sau învățăcel asumat de destinatari” [2, p. 28].

Pentru a-și predispune cititorul la cooperare, Alecu Russo apelează la diverse artificii. În fragmentul dedicat Măriucăi, trista istorie a tinerei fete este expusă în cheie baladescă. Frecvența punctelor de suspensie și a exclamațiilor implică o puternică stare afectivă, inoculată neapărat și receptorului. Pronumele posesiv „al nostru” instituie acest sentiment de colaborare, semnalând cooptarea cititorului la elaborarea discursului: „Măriuca! șasesprezece ani, față de trandafir și de spumă de lapte, ochi de mură, cămășuică de omăt cu altițioare subțiri, ca o creastă de rândunică, și inimă de lăcrimioară; mult iubită, mult sărutată de un nufăr frumos de pe iaz; ea era drăguliță tot satului... dar nuferii sunt înșelători ca unda mirătoare în care se nasc! Al nostru se duce la moscălie cu făgadă de întoarcere; lăcrimioara se veștezi... părinții o alungară... Un an, doi, trei ani, de sub părul satului, Măriuca se uita la drumul mare bătut de ochii ei; drumul aducea numai dorul; într-o zi, Măriuca clăti din cap ca o frunzuliță vântuită, se culcă la piciorul părului, cu ochii la drum, și adormi pentru totdeauna!...”.

Concepută în formă reticulară, enunțarea din Amintiri include și manifestări ale discursului informativ, însă evocarea evenimențială e conjugată cu narațiunea prin care este dislocată atitudinea în conștiința receptorului. Fragmentul ce urmează configurează, în câteva retușări sumare, atmosfera epocii de la 1830, an de cotitură pentru Moldova și Muntenia, căci anume atunci începe infuzia de elemente europene în societățile patriarhale românești. Concomitent, naratorul, dispunând de autoritatea sa în a verbaliza, își nuanțează discursul cu efecte colorate afectiv: „Lucise dar pe lume 1830, an prevestit prin cutremurul popoarelor de la Pindul până la Alpele italienești; lumea română încă sfâșiată de pierderea Basarabiei, plângând cruntele zile ale anului 1821, netămăduite de risipele războiului din 1828, sta nehotărâtă între instituțiile nouă, ce nu se înțelegeau încă, și viața moale, venită de o sută ani cu domnii străini; viață prelungită câteva zile de domnia lui Ioan Sturza”. Deși, în asemenea pasaje, informația istorică poate fi lesne reperată, formele stilului științific sunt atenuate, locutorul preferând limbajul figurativ.

În Amintiri, discursul formativ se suprapune pe cel informativ, căci naratorul lui Alecu Russo își marchează evocarea cu emoția autentică. Iată, de exemplu, cum este reconstituită atmosfera istorică de pe la 1830: „Pe când copiii iști din urmă se făceau mari, pe când universitățile Germaniei și școalele franceze trimiteau îndărăt copiii României, pe când școalele, astăzi roditoare, ale Bucureștilor și ale Ieșului stau încă în proiecte în reglementurile organice, o epocă mare și luminoasă se ridicase, o epocă ce trezise omenirea prin huietul tunului: 1830, anul ce se numește în istorie anul slavei. Cu o presimțire mai presus decât conștiința obștească de atuncea, părinții moldoveni și români umplură lumea cea mare de copiii lor, spre a-i adăpa la izvoarele de învățătură, de care cea mai mare parte din ei, dar nu toți, fuseră lipsiți... ”.

Într-un timp al configurării narațiunii autohtone, opera lui Alecu Russo denotă o expunere impregnată afectiv, care descinde din trăirile interioare ale naratorului. În Amintiri, poziționarea sa formativă și informativă în raport cu destinatarul, cititorul român de la 1840, dar și cel de oricând, produce în continuare același efect: îi provocă receptorului emoții și atitudini și îi oferă o perspectivă obiectivă asupra unor epoci trecute.

BIBLIOGRAFIE:

1. Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, trad. de Anca Măgureanu, Viorel Vişan, Marina Păunescu, Editura Babel, Bucureşti, 1996.
2. Dominique Maingueneau, Pragmatică pentru discursul literar. Enunțarea literară, trad. de Raluca-Nicoleta Balațchi, pref. de Alexandra Cunița, Institutul European, Iași, 2007.
3. Liviu Papadima, Literatură și comunicare. Relația autor – cititor în poza pașoptistă și postpașoptistă, Editura Polirom, Iași, 1999.
4. Lucian Pricop, Dicţionar de teorie literară, Editura Cartex, Bucureşti, 2009.
5. Alecu Russo, Opere, Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1989.
6. Teodor Vârgolici, Portrete și analize literare, Editura 100+1 GRAMAR, București, 2001.
7. Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Editura Cartea Românească, București, 1989.