Lectura naratarului în Hanu-Ancuței de Mihail Sadoveanu

Argument

Am numit acest articol lectura naratarului din două motive. În primul rând, avem în vedere un tip de abordare a textului narativ literar care presupune o altă atitudine decât cea obișnuită din partea cititorului concret, fiind un exerciţiu interesant de „lectură pe dos”, pornind de la receptare spre enunţare, de la destinatar spre narator. În al doilea rând, lectura înseamnă şi comprehensiune, iar identificarea instanţei fictive a naratarului poate conduce uneori la interpretări inedite ale istoriei, așa cum vom vedea în cadrul  acestui demers.

Dimensiunea extratextuală studiată de teoreticienii receptării, care presupune raportul pe care îl întrețin instanțele comunicării narative, inclusiv naratarul, cu cititorul, fie el virtual, empiric, implicit, model, real etc., este cu bună știință lăsată de-o parte, la fel și analiza semnificațiilor operei. Scopul nostru este să punem în relief importanța instanței naratarului în cadrul comunicării narativ-literare, așadar analiza, din rațiunile enunțate, este focalizată pe un singur aspect, acela al ipostazelor naratarului, evident, cu anumite consecințe în decantarea semnificațiilor operei, pentru că, așa cum spune Umberto Eco, „un text este un produs al cărui soartă interpretativă trebuie să facă parte din propriul mecanism generativ”¹. 

Instrumente teoretice

În analiza textului în discuție, Hanu-Ancuţei de Mihail Sadoveanu², vom utiliza instrumentele teoretice dezvoltate pentru prima dată de Gerald Prince³, reluate mai apoi critic și completate de Mary Ann Piwowarczyk⁴. De asemenea, vom introduce propria noastră clasificare a ipostazelor naratarului, pentru care, pe lângă autorii deja citați, ne-am servit de sistemul lui Genette, dezvoltat în clasificarea naratorilor⁵, sau în analiza naratarului⁶, cât şi observaţiile lui Lintvelt⁷.  

Așadar, vom considera două mari categorii de naratari, determinate de relaţia cu diegeza: naratarul extradiegetic şi naratarul intradiegetic. Fiecare dintre aceşti naratari se situează la acelaşi nivel al naraţiunii ca şi naratorul corespunzător. Atât naratarul extradiegetic, cât şi cel intradiegetic pot avea două ipostaze: naratarul explicit şi naratarul implicit. Naratarul explicit este ipostaza naratarului care beneficiază de mărci discursive clare. Am considerat ca mărci discursive clare pronumele sau verbele la persoana a II-a, suprajustificările, interogaţiile şi exclamaţiile retorice, negaţiile, pronumele şi expresiile impersonale, vocativul, interjecţiile, interogaţiile sau falsele interogaţii. În general, marca discursivă clară este cea care dezvăluie dialogul naratorului cu „celălalt” sau cu sine. Naratarul declarat este ipostaza naratarului pe care îl vizează naratorul discursului, cel pe care îl declară şi îl are în vedere ca  destinatar al mesajului său global. Fiind o ipostază a naratarului explicit, naratarul declarat beneficiază de mărci discursive clare, dar se poate identifica nu numai la nivelul analizei discursului, ci şi la nivelul analizei istoriei. Naratarul nedeclarat, fiind o categorie a naratarului explicit, beneficiază de mărci discursive, dar este vizat în discursul naratorului care se adresează naratarului declarat. În acest caz, vom analiza contextul discursului, identificăm naratarul declarat, apoi vom distinge mărcile discursive care vizează alt naratar decât cel declarat. Şi identificarea naratarului nedeclarat presupune corelarea analizei discursului cu analiza istoriei. Naratarul implicit este ipostaza naratarului fără mărci discursive clare. El poate fi identificat mai ales prin corelarea analizei discursului cu analiza istoriei. Naratarul implicit apare ca o intuiţie a naratorului în legătură cu receptarea discursului lui de un alt naratar decât cel vizat. Intuiţia acestui posibil receptor are repercusiuni asupra discursului său, îl cenzurează sau îl nuanţează, după caz.

Aplicație

Hanu-Ancuţei de Mihail Sadoveanu este un ciclu de povestiri în ramă, care, prin specificul construcţiei sale, face ca jocul instanţelor comunicării narative să fie deosebit de interesant. Dispunerea vocilor narative şi a naratarilor vizaţi nu este ușor de identificat, cum ar părea la o primă lectură, ceremonialul povestirii ascunzând sau revelând relaţii inedite care influențează interpretarea sensului.

Analiza naratarului, ca instanţă fictivă a unui discurs narativ literar, nu se poate realiza fără analiza raportului pe care naratorul îl stabileşte cu acesta, în contextul istoriei. De aceea, vom utiliza trei întrebări pentru a stabili naratorul discursului, destinatarul acestuia, respectiv relația dintre cele două instanțe. Întrebarea cine povesteşte? descoperă, evident, vocea narativă. Întrebarea cui povesteşte? stabileşte naratarul, respectiv destinatarul discursului narativ, sau „urechea internă” a acestuia, iar întrebarea în ce scop povesteşte? descoperă raportul dintre cele două instanţe, cea a naratorului şi a naratarului, precum şi tipul de naratar vizat.

Textul Hanu-Ancuței este construit dintr-o serie de nouă povestiri încadrate de o povestire-ramă. Rama nu funcţionează doar ca un cadru, ci asigură şi liantul între cele nouă povestiri. Acest tip de organizare – povestire în povestire – determină câteva precizări asupra instanţei naratorului. Vocea narativă care formează discursul ramei aparţine unui narator neidentificat, fără nume propriu, care preia şi funcţia de naratar intradiegetic al celor nouă povestiri. Voi numi această voce narator principal. Voi considera ca secundari naratorii celor nouă povestiri, indiferent de statutul pe care îl au în istoria povestită de ei, cel de erou, de martor al experienţei unui alt erou, sau de narator al unei istorii auzite. Naratorii secundari sunt identificaţi prin nume proprii, care se dezvăluie fie prin intermediul naratorului principal, la începutul sau la sfârşitul povestirii narate de ei, fie prin vocea proprie, sau prin vocea altui personaj.

În funcţie de tipurile de naratori şi de nivelul la care îşi desfăşoară discursul, apar diverse tipuri de naratari. Naratorul principal menţine o relaţie directă cu un naratar extradiegetic, iar statutul său dublu, de narator şi naratar, îi permite intermedierea între nivelul intradiegetic şi cel extradiegetic. Aşadar, la întrebarea cine povesteşte? în Hanu-Ancuţei, răspunsul este naratorul principal şi naratorul secundar, care se modifică în funcţie de nivelul la care este identificat, precum şi de fiecare dintre cele nouă istorii. Întrebarea cui povesteşte? identifică naratarul extradiegetic, respectiv naratarul intradiegetic, în funcţie de aceleaşi criterii care stabilesc naratorul. Întrebarea în ce scop povesteşte? nuanţează tipul de naratar şi reglează raportul cu naratorul său.

Ne propunem aici să analizăm discursul naratorului principal din povestirea-ramă şi discursul naratorului secundar din prima povestire, Iapa lui Vodă.

Ciclul de povestiri este deschis de vocea naratorului principal care trasează coordonatele temporale şi spaţiale în care se desfăşoară istoria narată. Aceste coordonate sunt destinate orientării naratarului extradiegetic, formării unei reprezentări despre contextul povestirii: „Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o îndepărtată vreme, demult, în anul în care au căzut de Sântilie ploi năpraznice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar nişte păsări cum nu s-au mai pomenit s-au învolburat pe furtună, vâslind spre răsărit; şi moş Leonte, cercetând cartea lui de zodii şi tălmăcind semnele lui Iracle-Împărat, a dovedit cum că acele păsări cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii şi arată veste de război între împăraţi şi bielşug la viţa de vie”.

Reprezentarea timpului şi a spaţiului este specifică basmului şi are ca scop realizarea unei atmosfere fabuloase. Cu toate că apar toponime cu referent real, indeterminarea temporală are ca efect sustragerea naratarului extradiegetic oricărei relaţii cu „realitatea”. Naratarul extradiegetic construit de discursul naratorului principal este plasat într-un context mitic, atemporal şi aspaţial. Se realizează astfel o relaţie indisolubilă între naratorul principal şi naratarul său, care este determinat să funcţioneze, alături de narator, în convenţia specifică basmului – fabulosul.

Fabulosul presupune disponibilitatea naratarului de a accepta existenţa evenimentelor supranaturale⁸. Naratorul deschide în acest fel câmpul de receptare a naratarului spre orice eveniment care urmează să construiască istoria⁹. În acest orizont de aşteptare se înscrie atât povestea hanului, cât şi cele nouă povestiri ale sale. Se remarcă descrierea hanului, care vizează acelaşi efect de fabulos: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră¹⁰ că hanul acela al Ancuţei nu era han, era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până acolo, şi nişte porţi ferecate cum n-am mai văzut de zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi nici habar n-aveau dinspre partea hoţilor...” (Sadoveanu: 2005, 3). Trimiterea spre basm şi convenţia sa – fabulosul – este motivată şi de specificul discursului narativ caracterizat de oralitate. În acest sens, citatul de mai sus ilustrează relaţia directă narator – naratar, comparabilă cu relaţia povestitor oral – ascultător. În afară de adresarea directă, apar deicticele „ici” şi „acolo” indicând o apropiere a celor două instanţe narative, prezenţa lor în acelaşi spaţiu. Odată instituită această relaţie, comparaţiile şi toponimele au rolul de a identifica bagajul de cunoştinţe pe care îl posedă naratarul: „Porţile stăteau deschise ca la domnie. Şi prin ele, în zilele line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul şi pâclele munţilor pe păduri de brad până la Ceahlău şi Halăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi lunecau în tainice neguri, – focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale uşilor şi ferestrelor zăbrelite. Contenea câte un răstimp viersul lăutarilor, şi porneau poveştile...” (Sadoveanu: 2005, 4). Se remarcă introducerea elementelor specifice atmosferei de basm alături de cele cu referent real, realizându-se o înglobare a realului în fabulos. Naratarul este inclus în acest univers în care reperele „reale” sunt transfigurate de cele supranaturale.

Naratorul secundar al primei istorii este comisul Ioniţă. El este introdus de naratorul principal ca personaj al povestirii hanului. De aceea, portretul său este destinat naratarului extradiegetic, care îl receptează prin intermediul naratorului principal. Naratorul principal îşi exprimă mai întâi sentimentele faţă de comis: „Stătea stâlp acolo, în acele zile grase şi vesele, un răzeş străin, care mie îmi era drag foarte.” (Sadoveanu: 2005, 4). Naratarul extradiegetic este orientat în receptarea personajului, acest fenomen repetându-se de fiecare dată când un personaj nou intră în istoria hanului.

De exemplu, în cazul călugărului Gherman, care preia funcţia de narator secundar al povestirii Haralambie, naratorul principal marchează intrarea sa în scenă, înregistrându-i gesturile pentru naratarul extradiegetic: „Atunci cu mare dragoste şi plăcere s-a râdicat din colţul lui călugărul cel care venea de la munte, şi cumpănindu-şi oala în dreptul bărbii, a slobozit cuvânt. Până într-acea clipă tăcuse şi se îndeletnicise cu oala şi mai nu-l vedeam din barbă.” (Sadoveanu: 2005, 10). Introducerea în scenă a naratorului secundar este, în acest caz, doar consemnată, prin câteva elemente considerate semnificative.

În cazul personajului Niculai Isac, intrarea în istoria hanului se constituie ca o „poveste” separată, în care se descrie mai întâi cadrul interior al hanului, starea personajelor din han care aşteaptă cu nerăbdare povestea promisă de comisul Ioniţă, apoi cadrul exterior, din care se încheagă portretul căpitanului Isac: „Înspre munţi erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri; şi câmpurile erau goale şi drumurile erau pustii în patru zări; iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri. Şi cum ajunse drept la han coti, căci aici îi erau sorţii să se oprească, – îşi scoase pălăria de pâslă neagră şi ne pofti la toţi bună ziua şi noroc bun.” (Sadoveanu: 2005, 27). Naratorul principal îşi asumă rolul de a prezenta naratarului extradiegetic atmosfera în care apare personajul, atmosferă care contribuie la caracterizarea lui. Fundalul şi momentul în care se profilează portretul căpitanului Isac este în directă legătură cu impresia pe care o lasă acest personaj naratarului extradiegetic. Scopul naratorului este de a construi un orizont de aşteptare faţă de personaj, pe de o parte, şi de a reface atmosfera fabuloasă iniţială, pe de altă parte. Şi de această dată, naratorul principal realizează portretul personajului fără să-l numească, notând impresia pe care i-o produce: „Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă şi barba rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept strâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu.” (Sadoveanu: 2005, 27).

O altă modalitate de a introduce personajele care vor prelua funcţia de narator secundar este ilustrată de începutul povestirii Judeţ al sărmanilor: „S-a ridicat din tohoarca lui, de la un proţap, un om mătăhălos, şi s-a arătat în lumina focului păşind legănat. Numai după cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parcă, s-ar fi putut cunoaşte că-i cioban. Se vedea asta însă şi după glugă, după căciula dintr-un berbec, după chimirul lat şi lustruit şi mai ales după cămeşa scorţoasă de spălături în zer.” (Sadoveanu: 2005, 54). Naratorul principal nu se limitează la a spune că personajul este un cioban, ci justifică faţă de naratarul său această categorisire, apelând la elemente semnificative de portret, pentru o reprezentare clară a personajului.

De fapt, portretul personajelor anticipează şi felul lor de a povesti, sau evenimentul despre care personajul narator secundar urmează să povestească. De exemplu, ciobanul Constandin Moţoc este un om greoi şi necioplit, povestirea lui se referă la răzbunare, cuprinde un eveniment sângeros, iar capacitatea naratorului secundar de a menţine atenţia naratarului intradiegetic este slabă. Naratorul secundar este lipsit de talent şi supleţe în mânuirea cuvântului.

Un alt exemplu în acest sens este şi introducerea în istorie a negustorului Dămian: „...dar, prin negura serii, s-auziră strigăte şi zarvă pe drumul Sucevei.” (Sadoveanu: 2005, 62). Povestea negustorului se ţese în mare parte dintr-un dialog între Dămian şi cei aflaţi la han, iar reacţia ascultătorilor la cele spuse de naratorul secundar este zgomotoasă, veselă.

Aşadar, scopul naratorului principal, atunci când redă atmosfera sau portretul personajelor, este de a orienta receptarea naratarului extradiegetic, de a-i crea un orizont de aşteptare, sau de a-i induce propria opinie asupra personajelor din istorie.

Naratorul principal intervine şi în discursul personajelor cu funcţie de narator secundar. Aceste comentarii, inserate pe parcursul celor nouă povestiri, au, în general, rolul de a surprinde atitudinea naratorului secundar în timp ce-şi împărtăşeşte naratarului intradiegetic colectiv povestea. De asemenea, naratorul principal redă impresia pe care o produce povestea asupra naratarului intradiegetic: „Noi, gospodarii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus, am rămas tăcuţi şi mâhniţi.” (Sadoveanu: 2005, 41) sau „Şi părându-ne tare rău pentru asemenea cusur al nemţilor, l-am lăsat pe negustor să-şi isprăvească istorisirea călătoriei lui.” (Sadoveanu: 2005, 69), „Noi am făcut iar mare zvoană, ridicând ulcelele spre barba cinstitului negustor.” (Sadoveanu: 2005, 72).

Naratorul principal se identifică, în ipostaza de naratar intradiegetic, numai prin pronumele personal la persoana I plural, indicând poziţia solidară cu a celorlalte personaje cu aceeaşi funcţie. Pe lângă această marcă apare şi sintagma „gospodarii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus”, indicând cu termeni vagi identitatea grupului. Atitudinea naratorului principal este modestă şi este declarată încă de la început, precizând că a auzit multe poveşti, nu că ar fi avut privilegiul de a povesti la rândul său celorlalţi. Însă poziţia privilegiată de narator principal îi permite regia vocilor narative, comentariul asupra atmosferei şi personajelor, orientarea opiniei naratarului extradiegetic. Acest general „noi” este utilizat cu consecvenţă, naratorul principal rămânând în culisele spectacolului istorisirilor, inclusiv prin absenţa unui nume propriu. Pronumele personal, persoana I singular „eu” apare foarte rar, numai atunci când, în cadrul dialogului, naratorul îşi dă cuvântul pentru o replică: „Care minciuni, mătuşă Salomie? întreb eu.” (Sadoveanu: 2005, 82). Această marcă a naratorului are repercusiuni şi asupra naratarului extradiegetic care, vizavi de „eu” ar fi exclus, iar în „noi” este inclus.

O situaţie specială se regăseşte în cadrul povestirii Orb sărac. Naratorul dovedeşte o atenţie deosebită, încă de la început, faţă de personajul pe care „Mulţi dintre tovarăşii mei nu-l băgaseră încă în samă”, împărtăşind naratarului extradiegetic chiar un fragment de monolog interior: „Bătrânul e orb, mi-am zis eu privindu-l.” (Sadoveanu: 2005, 73). O atenţie deosebită este acordată şi cadrului desfăşurării acestei povestiri: „O clipă sfatul nostru conteni, ca s-ascultăm în tăcere bătăile de aripi şi trâmbiţările cucoşilor, întăi aproape în cetatea hanului, apoi ca o muzică stânsă, într-o mare depărtare, dincolo de apa Moldovei.” (Sadoveanu: 2005, 75). Naratorul secundar este observat îndeaproape pregătindu-se să cânte balada din cimpoi: „Trase spre el pliscul cimpoiului şi umflă c-un răsunet adânc foiul. Cuprinzând instrumentul sub cotul stâng, îl strânse, şi el ţipă, o dată scurt, ca şi cum l-ar fi durut. Apoi începu a mormăi ş-a da sunet de cântec vechi.” (Sadoveanu: 2005, 76).

Modalitatea pe care o găseşte naratorul principal de a transmite mesajul personajului nu este prin referirea la conţinut, ci la efectul pe care îl are cântecul asupra sa, ca naratar intradiegetic: „Iarăşi izbucni în surlă chemarea de demult. O simţeam în mine ca o bătaie de inimă a oamenilor care au fost şi nu mai sunt pe acest pământ. Auzeam pentru întâia oară cântecul acesta al păstorilor şi luam aminte la mioara care se tânguia şi vorbea omeneşte cu stăpânul său despre moartea lui...” (Sadoveanu: 2005, 76).

Am analizat mai sus raportul naratorului principal cu naratarul extradiegetic încercând să răspund la întrebarea în ce scop povesteşte?. Se conturează astfel tipul de naratar vizat de naratorul principal. Mărcile naratarului sunt clare la începutul discursului, adresarea este directă, naratarul extradiegetic este deci explicit declarat, identificat prin „să ştiţi dumneavoastră”, verbul şi pronumele la persoana a II-a. Totuşi aceasta este singura marcă discursivă clară care identifică un naratar explicit declarat. Pe parcursul derulării istoriei hanului, naratarul extradiegetic explicit declarat se estompează devenind implicit. Această metamorfoză care, la nivelul discursului este reprezentată de absenţa mărcilor clare, poate fi explicată: naratarul extradiegetic este considerat prezent în situaţia de comunicare, iar naratorul principal, din acest motiv, nu-l mai interpelează.

Ţinând cont de strategiile de implicare şi de orientare a naratarului extradiegetic, pe care le-am demonstrat mai sus, scopul naratorului principal este de a transgresa limitele diegezei prin rolul său de intermediator între planul intradiegetic şi cel extradiegetic.

Naratorul secundar al povestirii Iapa lui Vodă este comisul Ioniţă. El povesteşte o întâmplare din tinereţe când s-a întâlnit cu Vodă şi, fără să ştie cu cine vorbeşte, are o atitudine îndrăzneaţă faţă de domnie. Deşi se întâlneşte şi a doua oară cu Vodă, de această dată cunoscându-l, comisul Ioniţă îşi păstrează atitudinea, dovedind aceeaşi îndrăzneală, sinceritate şi consecvenţă. Povestea este amuzantă, iar naratorul secundar recurge la toate mijloacele de menţinere a interesului naratarului intradiegetic explicit declarat colectiv. Pretextul povestirii este iapa descrisă de naratorul principal ca fiind „...un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca jar. Numai pielea şi ciolanele!” (Sadoveanu: 2005, 4). Scopul naratorului secundar este însă de a se face cunoscut personajelor care îl ascultă, de a-i impresiona, nu atât prin ceea ce povesteşte, ci prin felul în care povesteşte.

Aşadar, la întrebarea cine povesteşte? răspunsul este naratorul secundar comisul Ioniţă. Cui povesteşte? – naratarului intradiegetic explicit declarat, identificat prin mărci ca adresarea directă, vocativul, pronume şi verbe la persoana a II-a, deictice, interjecţii. Iată câteva exemple: „Cum vă spuneam, domnilor mei, eu stam aici, în acest loc, gata de ducă, cu picioru-n scară. Şi iaca, numai ce aud pocnind harapnic şi duruind trăsură pe arcuri.” (Sadoveanu: 2005, 5). Răspunsul la întrebarea în ce scop povesteşte? sau intervine pe parcursul istoriei hanului nuanţează statutul său special în cadrul larg al ciclului de povestiri.

După istoria pe care o povesteşte la început, comisul Ioniţă promite să spună „o povestire mai straşnică şi mai minunată decât cea cu iapa lui Vodă” (Sadoveanu: 2005, 10). De fiecare dată când se pregăteşte să înceapă, intervine un alt narator secundar care îşi spune povestea, momentul aşteptat de naratarul intradiegetic colectiv amânându-se. El câştigă atenţia naratarului intradiegetic şi o menţine pentru celelalte istorii. De exemplu, înainte de povestirea Balaurul: „– Fraţii mei! a început cu mare putere comisul Ioniţă, şi s-a râdicat în picioare, cât era de nalt şi de uscat; adevărat mărturisesc în faţa lui Dumnezeu că istorisirea cuvioşiei sale părintelui Gherman mi-a zbârlit părul sub cuşmă; dar eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat şi mai înfricoşat!” (Sadoveanu: 2005, 17). Scenariul se repetă, cu mici modificări, înaintea fiecărei povestiri.

Comisul Ioniţă, aşa cum se observă şi în fragmentul citat, funcţionează şi ca reper în stabilirea valorii unei istorii, mai ales că fiecare povestire este comparată cu cea încă nepovestită. De altfel, vocea naratorului principal consemnează de fiecare dată nerăbdarea cu care personajele de la han aşteaptă povestea promisă, care depăşeşte, după spusele comisului, toate celelalte povestiri auzite: „– S-ascultăm povestirea cinstitului comis!” (Sadoveanu: 2005, 17) sau „În sfârşit venise acel mult dorit ceas, când puteam să mă pregătesc a asculta cu mare plăcere istorisirea preacinstitului nostru comis Ioniţă de la Drăgăneşti.” (Sadoveanu: 2005, 62).

Comisul Ioniţă nu reuşeşte să spună povestirea promisă, dar reprezintă un catalizator al celorlalţi naratori secundari, pentru că, deşi doreşte să povestească, de fiecare dată cedează locul altei voci narative, iar la nivelul istoriei este perceput ca fiind cel mai curios să afle întâmplările altora: „Cum se poate? Aici ai avut această întâmplare?” (Sadoveanu: 2005, 28).

Personajul comisul Ioniţă poate fi considerat o proiecţie a naratarului extradiegetic în diegeză. El este personajul cu rol de narator secundar al primei povestiri, Iapa lui Vodă. În cadrul larg al istoriei hanului, el poate fi considerat naratarul extradiegetic care nu-şi poate spune istoria, judecă celelalte povestiri în funcţie de propria povestire, se implică ascultând activ şi determinând pe ceilalţi să povestească cât mai frumos, pentru că este un receptor curios şi exigent. Considerând adevărată această ipoteză şi având în vedere că toate personajele naratori secundari se raportează la comisul Ioniţă, fie adresându-i-se direct, fie cerându-i permisiunea să povestească înaintea lui, putem considera că naratarul extradiegetic este vizat indirect, de fiecare narator secundar. Ipoteza ca personajul comisul Ioniţă să fie o proiecţie a naratarului extradiegetic justifică şi lipsa mărcilor clare de interpelare a naratarului extradiegetic de către naratorul principal, care, aşa cum spuneam mai sus, îl consideră prezent.

Complexitatea raporturilor între instanţele discursului din ciclul de povestiri Hanu-Ancuţei ilustrează o povestire despre povestire, un spectacol al „vocilor” şi „urechilor” regizate de naratorul principal, care îşi încheie cuvântul privind spre personajul preferat (naratarul său?): „Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Niculai sărutându-l, a uitat cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit.” (Sadoveanu: 2005, 90).

NOTE:

¹ Umberto Eco, Lector in fabula. Cooperarea interpretativă în textele narative, în românește de Marina Spalas, prefață de Cornel Mihai Ionescu, Editura Univers, București, 1991, p. 86.
² Toate trimiterile din acest articol se referă la volumul Mihail Sadoveanu, Hanu-Ancuței, Editura Agora, Bucureşti, 2005.
³ Gerald Prince, Introduction à l`étude du narrataire, „Poétique”, nr. 14, 1973, p. 178-196.
<sup>4</sup> Mary Ann Piwowarczyk, The narratee and the situation of enunciation: A reconstitution of Prince`s theory, Genre, 9, 1976.
⁵ Gérard Genette, Nouveau discours du récit, Paris, Éditions du Seuil, 1983, p. 90-93.
⁶ Gérard Genette, Figures III, Éditions du Seuil, 1972, p. 265-267.
⁷ Jaap Lintvelt, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere, traducere de Angela Martin, studiu introductiv de Mircea Martin, Editura Univers, București, 1994.
⁸ Cf. Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, Bucureşti, 1973. 
⁹ Cf. Gérard Genette, Ficţiune şi dicţiune, Editura Univers, Bucureşti, 1994.
¹⁰ Sublinierile ne aparțin pentru a pune în evidență mărcile naratarului.

BIBLIOGRAFIE:

1. Umberto Eco, Lector in fabula. Cooperarea interpretativă în textele narative, în românește de Marina Spalas, prefață de Cornel Mihai Ionescu, Editura Univers, București, 1991.
2. Gérard Genette, Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune, traducere și prefață de Ion Pop, Editura Univers, București, 1994.
3. Gérard Genette, Nouveau discours du récit, Éditions du Seuil, Paris, 1983.
4. Gérard Genette, Figuri, selecție, traducere și prefață de Angela Ioan și Irina Mavrodin, Editura Univers, București, 1978.
5. Jaap Lintvelt, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere, traducere de Angela Martin, studiu introductiv de Mircea Martin, Editura Univers, București, 1994.
6. Mary Ann Piwowarczyk, The narratee and the situation of enunciation: A reconstitution of Prince`s theory, in „Genre”, nr. 9, 1976.
7. Gerald Prince, Introduction à l`étude du narrataire, in „Poétique”, nr. 14, 1973.
8. Mihail Sadoveanu, Hanu-Ancuţei, Editura Agora, Bucureşti, 2005. 
9. Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, Bucureşti, 1973.