Jurnalul lui Dan

Trecuseră trei-patru săptămâni de la moartea lui Dan. De altfel, pierdusem cu totul noţiunea de timp. În interiorul meu era o învălmăşeală nebună de gânduri, fapte, persoane, reproşuri, regrete. Şi toate acestea îmi inoculau în întreaga fiinţă o incertitudine cu chip înspăimântător. Era o stare pe care n-o mai trăisem, de care nu ştiam cum să mă apăr şi nici nu cred că în acele clipe mă gândeam într-un fel sau altul la siguranţa mea.

În acea zi, tocmai mă întorsesem de la facultate şi stăteam întins pe pat, singur în camera de cămin. Ca să atenuez cumva starea deplorabilă în care mă aflam, încercam să citesc câte ceva din jurnalul lui Dan. Voiam să fac ceva. Orice. Răsfoiam paginile la întâmplare, dar nu am putut citi mai mult de patru-cinci însemnări. Era total imposibil să mă concentrez, să pătrund în esenţa celor citite. Şi nici la ore nu eram mai grozav. Starea provocată de pierderea prietenului lucra cu o înverşunare nebună în subconştientul meu. Nu mă slăbea nici pentru o clipă. Şi ea mă ducea departe, mă ducea dincolo, într-o lume unde nu mai fusesem. Şi noua realitate, care mă absorbea lacomă, mă schimba, mă mutila, mă transforma în altceva, în altcineva. Nu mai eram cel de odinioară. Simţeam cum metamorfoza prin care treceam mă seca, mă epuiza total. În acele zile gândurile-mi fugeau în toate părţile şi nu se opreau nicăieri. Pereţii camerei mi se păreau de gheaţă. Privirea oarbă-mi era pironită într-un punct din tavanul alb, coşcovit. Toate mi se păreau insignifiante, fără sens, incerte. Era ziua cea mai grea. Mai apăsătoare decât cea în care a murit Dan, când fiinţa mea ştia încă foarte puţine despre durere. În trei săptămâni ea cunoscuse mai multe faţete ale acesteia.

Dimineaţa, pe la şapte şi jumătate, înainte de a pleca la ore, trecuse pe la cămin tanti Felicia. A scos din şifonier hainele şi toate lucrurile lui Dan şi le-a îndesat într-o valiză. Îi vedeam ochii înlăcrimaţi, înroşiţi. Era ca o stafie. Mă simţeam nu ştiu cum vinovat faţă de această femeie. Vinovat de ce? Nu aveam un răspuns. Chipul ei îmbătrânit înainte de vreme, ochii încercănaţi, îngropaţi în adâncul capului, suspinele ei – toate acestea făceau ca atmosfera din jurul meu să fie şi mai grea, o făceau de plumb. Spaţiul se contracta, trăgând tavanul camerei peste mine, gata să mă strivească. Simţeam că-mi explodează creierii, că înnebunesc.

După ce a  închis valiza, tanti Felicia m-a întrebat dacă n-a uitat cumva vreun lucru de al lui Dan. Parcă nu, am spus. Nici până-n ziua de azi nu pot să-mi dau seama de ce am tăcut mâlc, de ce nu i-am dat jurnalul, pe care prietenul meu îl ţinea de vreo doi ani şi ceva. Din ultimul an de şcoală. Jurnalul era pe masă, în faţa mea. Era tot acolo unde Dan îl pusese în dimineaţa aceea de vineri, acum trei sau patru săptămâni, când, aflând de la şeful grupei că suntem scutiţi de cele două prelegeri şi de un seminar (Ivan Ivanovici Jdanov, profesorul care ne preda cursul „Istoria Partidului Comunist al URSS”, era plecat într-o delegaţie oficială în Cuba şi nu avea cine să-l înlocuiască), am luat decizia de a merge pentru trei zile acasă, la Ţeţina, care, de la o vreme, din cauza extinderii oraşului, devenise aproape o suburbie a Cernăuţiului. Atât eu, cât şi Dan, am fi putut frecventa cursurile făcând naveta zilnic. Şi chiar am încercat acest lucru, în anul întâi, dar ne-am dat seama că pierdeam prea mult timp pe drum şi era obositor. Mai ales iarna. Şi-atunci am optat pentru o cameră în cămin.

Ţin minte că după ce Dan a scris ceva în jurnal, l-a închis şi-l tot legăna dintr-o mână în alta, neştiind ce să facă: să-l lase la cămin sau să-l pună în geantă. „Cum crezi, să-l iau cu mine?”, m-a întrebat el. „Nu ştiu, vezi şi tu.” „Mai bine-l las. Nu cumva să-l pierd. Nu cred că voi avea timp şi pentru notiţe. Dacă întâmplător mă va asalta vreo idee genială, găsesc eu pe ce s-o notez. Ai mei sunt abonaţi la Zorile Bucovinei...”.

Îl admiram pentru tenacitatea lui de a ţine un jurnal. El visa să ajungă scriitor. Odată chiar mi-a spus: „Nu poţi deveni scriitor dacă nu ţii un jurnal, dacă nu înveţi arta scrisului în fiecare zi. Acest exerciţiu permanent sper să-mi fie de folos”. Dan era o fire visătoare. Notiţele lui cuprindeau de toate: de la mici însemnări zilnice, de la descrierea unor peisaje din natură până la creionarea unor portrete de personaje, imaginare sau reale. Din când în când îmi citea şi mie câte ceva. Doar ceea ce considera el că e bine să afle şi alţii. Nu prea multe, chiar dacă eram prieteni. Era convins că acele însemnări, cândva, îi vor prinde bine. Poate că avea dreptate. Am observat că Dan nu încerca să trucheze realitatea. Mi-a spus la o discuţie: „Dacă nu spui adevărul, la ce-ţi mai trebuie să ţii un jurnal? Citeşti presa oficială, aplauzi şi basta! Sau faci literatură, ficţiune. Voi face şi literatură, dar mai târziu. Trebuie să mă pregătesc pentru acest lucru. Deocamdată, ţin acest jurnal”. Nici prin cap să-i treacă că această „plăcută zăbavă” şi faptul de a spune adevărul sau, mai bine zis, de a spune ceea ce gândeşti, în unele situaţii, te pot costa enorm de mult. În cazul lui, facultatea. Pentru că Dan, fiind, aşa cum spuneam, o fire visătoare, iar această calitate, cum bine se ştie, de multe ori merge mână-n mână cu naivitatea, credea în sinea sa că toată lumea îşi vede de drumul ei. Dar s-a înşelat.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Schiţase, în cam trei sferturi de pagină, un portret. Mi l-a citit şi mie şi m-a întrebat dacă recunosc pe cineva în acele rânduri. Bineînţeles, am spus eu. Este Ilie Urzicescu, profesorul nostru care ne predă dialectologia. I-a ieşit... un fel de caricatură. Pentru că şi comportamentul profesorului avea mult grotesc. Dacă i-ai fi pus lângă catedră o scară, el ar fi urcat şi coborât acea scară pe toată durata prelegerii. Aşa era Urzicescu, chiar dacă era trecut de şaptezeci de ani. Nu cred să fi fost vreun student la Filologie care să nu fi auzit chiar din gura lui mai multe istorioare despre fapte prin care i-a fost dat să treacă. Ne delecta pe îndelete. Astăzi vă voi relata doar două. De regulă, începea cu povestea în care fusese bătut de un căruţaş. Cică, într-o zi ajunsese într-o localitate aflată la poalele munţilor Carpaţi. Era într-o expediţie dialectologică. Lângă magazin erau oprite mai multe căruţe. S-a apropiat de una din ele şi l-a întrebat pe căruţaş: „Unchiule, putem sta un pic de vorbă?”. „Putem, de ce nu.” „Spune-mi, te rog, cum se numeşte chestia asta de la căruţă? Dar asta?... Dar asta?...”. Căruţaşul răspundea şi el îşi făcea notiţe în caiet. Scrisese vreo douăzeci şi ceva de denumiri. A observat că omul din căruţă se face tot mai roşu şi-i sclipeau ochii ca la vultur, dar n-a dat importanţă acestui fapt. I-o fi fiind cald omului, că e vară, s-a gândit el. Dar, la un moment dat, acela a tăbărât asupra lui şi l-a luat la pumni. Şi l-a bătut...

– Futu-ţi Franţa şi Cehoslovacia mă-tii! striga el. Tu mă iei pe mine de tâmpit? Eu lucrez de patruzeci de ani pe căruţa asta şi tu să mă faci de râs în faţa întregului sat! Pe mine?! Ai găsit prostul?! Şi dă-i, şi dă-i. Cu chiu, cu vai, profesorul a reuşit, ajutat şi de alţi oameni, să iasă din bătaia pumnilor cât măciuca, dar era târziu. Avea faţa umflată ca o lună plină.

După ce profesorului i-au mai trecut ameţelile, iar căruţaşul s-a mai scuturat de nervi, primul a încercat să-l lămurească ce şi cum. Dar tot nu şi-a dat seama dacă acela până la urmă a înţeles sau ba ce-i cu dialectologia asta şi de ce el, căruţaş vestit, nu are nevoie de ea.

Şi mai era o întâmplare, legată de data aceasta de preocuparea permanentă a profesorului, care, de ani buni, pregătea o teză de doctorat despre semnificaţia denumirilor plantelor medicinale în localităţile cu bălţi. A luat vreo patruzeci de plante medicinale şi s-a dus la Boian să vadă ce denumiri au ele în acest sat. Şi când faci o asemenea treabă, e musai să te duci la cel mai bătrân om. S-a dus. Era o femeie. Profesorul îi arăta câte o plantă şi-i cerea femeii să-i spună cum se numeşte ea în zona lor şi pentru ce este bună. Femeia îi spunea cum se numeşte şi profesorul, cu multă precizie, îşi făcea notiţe. Dar pentru ce este ea bună? Pentru ce boli? Pentru măsele, măi băiete. Pentru măsele. Dar asta? Pentru măsele, măi băiete. Dar asta? Pentru măsele, măi băiete. Şi aşa toate cele patruzeci de plante erau bune numai pentru măsele. Profesorul s-a gândit c-a dat peste nebuna satului şi s-a grăbit să părăsească ograda acesteia. Ajungând la o altă casă, a povestit episodul de mai sus. „Vai de capul ei, săraca, i-a spus profesorului noua interlocutoare. Toată viaţa a suferit de dureri de măsele şi a folosit drept leac tot ce i-a ieşit în cale. Şi nimic nu i-a ajutat...”

 Acesta era Urzicescu. Şi caricatura lui Dan era un portret fidel al profesorului.  Nu se ştie prin ce minune, dar acea filă de jurnal, copiată întocmai, a ajuns la decanat. Culmea e că profesorul vizat, aşa cum aveam să aflăm mai târziu, nu s-a supărat pe colegul meu, dar s-a supărat Gheorghe Ivanovici Parjă, decanul facultăţii. L-a chemat la el şi i-a pus în faţă opera:

– Este textul dumitale? l-a întrebat el, săltând pe vârfurile pantofilor (ca să pară mai înalt) şi fluturându-i ameninţător coala de hârtie în faţa ochilor. Citeşte!

– Gândurile sunt ale mele, i-a spus Dan după ce a parcurs textul. Nu şi caligrafia.

– Lasă gargara! Spune: este al dumitale sau ba?

– Este al meu.

– Spune-mi şi mie cum de ţi-ai permis să-ţi baţi joc de onorabilul profesor, de un om bătrân, de un veteran al Marelui Război pentru Apărarea Patriei, de un om care ar putea să-ţi fie bunic? Acest om a stat patru ani faţă-n faţă cu moartea, a fost rănit de mai multe ori, şi-a jertfit tinereţea, pentru ca dumneata să ai un trai fericit, să trăieşti în comunism. Şi care este răsplata dumitale? Persiflezi în contul lui?!

– N-am vrut să supăr pe nimeni, a încercat prietenul meu să se apere.

– Mai vedem noi, l-a ameninţat el cu degetul arătător. Piei din ochii mei!

Când a părăsit biroul decanului, Dan avea faţa albă ca hârtia. Am observat că-i tremurau mâinile şi nu ştia ce să facă pentru a ascunde acest lucru. Mi-a povestit apoi, cuvânt cu cuvânt, tot ce s-a întâmplat în biroul lui Parjă. Pentru că Dan avea darul povestitului cum nu întâlneşti la orice pas. „E ceva îngrozitor, a continuat el. Cel care a transcris textul din jurnalul meu şi l-a transmis decanului a respectat cu fidelitate până şi un cuvânt scris de mine, din neatenţie, greşit. Mai târziu, l-am corectat. De regulă, revin la notiţele pe care le consider demne de a fi cândva topite într-un text literar.” „Te aşteptai poate ca acel binevoitor să te întrebe dacă ceea ce transcrie el e varianta finală sau nu?”, am glumit eu. „Nu sunt chiar atât de naiv. Pur şi simplu, nu-mi place că un text de al meu a putut fi citit şi de alţii într-o formă agramată.” „E vorba de un singur cuvânt.” „Ce contează... Ai vreo idee cine ar putea fi canalia?” „Nu pot să ştiu, i-am spus eu. Vreo coadă de topor. Iar de cozi de topor, slavă Domnului, nu ducem lipsă. Dar fii liniştit. N-ai făcut o gaură în cer. Nu pot să cred că pentru o chestie atât de nevinovată ar putea să ţi se întâmple ceva grav.” „Nu ştiu. Decanul era pornit rău tare de tot...”, a spus Dan cu jumătate de voce.

Îmi doream mult ca presentimentele lui Dan să nu se adeverească. Dar vorba ceea: „Ce ţi-e scris...”.

La numai câteva zile, Parjă a convocat şedinţa consiliului facultăţii, la care a fost invitat şi inculpatul, adică Dan. Cât timp l-am aşteptat, ghemuit pe o bancă de pe aleea din faţa blocului administrativ, mi-au dat ghes tot felul de gânduri. Unele negre de tot. Şedinţa a durat aproape două ore.

Când ne-am revăzut, l-am întrebat cum a fost. Dan mi-a spus scurt: „În fond, nu-i rău”. Era clar că era încă sub impresia celor întâmplate în timpul şedinţei. L-am lăsat să-şi recapete cât de cât echilibrul. Eram deja departe de facultate, când prietenul meu, cu o voce care mai trăda multe emoţii, mi-a relatat cum a decurs şedinţa consiliului, cum decanul de mai multe ori a insistat să fie pusă pe ordinea de zi şi chestiunea exmatriculării lui. Părerile erau împărţite. Cel mai mare apărător al lui Dan a fost... (n-o să vă vină să credeţi!) profesorul Urzicescu. Moşul le-a spus franc: „Eu cred că noi, stimaţi colegi, avem lucruri mult mai importante de discutat şi de făcut. Dar dacă se insistă... Sincer să fiu, mie mi-a plăcut mult portretul literar făcut de studentul Dan Balotă, chiar dacă, într-un fel, aşa cum cred unii, acest text nu mă prea avantajează. (În sală s-au auzit chicote.) Da, da, este vorba de un portret literar. Nu râdeţi. Dan Balotă este un bun observator al detaliilor şi o face cu multă plasticitate, ceea ce nu-i deloc puţin. Am auzit că vrea să devină scriitor. Să devină. Are, cred eu, toate cele necesare, toate calităţile. Şi în acest sens, vreau să vă rog, stimaţi colegi, să fim responsabili pentru decizia pe care o vom adopta astăzi, ca nu cumva să-i distrugem acestui tânăr viaţa şi cariera. Eu îl felicit pentru ceea ce a scris şi îi doresc succese în cariera de scriitor. Sfatul meu este să-l lăsăm în pace, cu atât mai mult cu cât în acel text nici nu este pomenit numele meu”.

Au fost şi alte luări de cuvânt. Câţiva l-au susţinut cu înflăcărare pe decan, doi-trei au încercat să convingă asistenţa că, de fapt, cele expuse în textul meu nici pe departe nu-l vizează pe distinsul profesor. Până la urmă, ceea ce a spus Urzicescu a contat mult. I-a trezit la realitate, i-a mai temperat pe cei care doreau cu tot dinadinsul să-mi pună ştreangul de gât. Le-a arătat cât sunt de pitici, că subiectul pus în discuţie este unul minor, insignifiant şi care nu merita o şedinţă specială. Până la urmă şi decanul şi-a mai potolit ambiţiile şi subiectul a fost lăsat baltă. Şedinţa s-a terminat fără a se lua vreo decizie, iar Dan şi-a continuat studiile. Dar cazul (am înţeles acest lucru peste două luni şi jumătate) n-a fost scos total de pe rol.

Parjă ne preda folcloristica. În lista de examene pentru sesiunea următoare era programată şi această materie. Timpul a trecut repede şi ne-am trezit în sesiune şi ea debuta cu... examenul la folcloristică. Când primul coleg din primul grup de cinci care a intrat în sala de examinare şi-a făcut apariţia, exclamând: „Fiţi pe pace. Azi este în toane bune!”, Dan, făcându-mi complice cu ochiul, s-a strecurat înăuntru. Apoi, după ce a mai ieşit un coleg la fel de bucuros, l-am urmat eu. Am predat carnetul de note (matricola, cum îi spuneam noi pe atunci), am tras un bilet din cele înşirate pe biroul la care şedea decanul şi am luat loc într-o bancă liberă pentru a pregăti subiectele. Principiul era următorul: intrai, ridicai biletul, te pregăteai, răspundeai şi plecai... cu nota pe care o meritai.

A venit şi rândul lui Dan. Mi-a plăcut cum a rezolvat subiectele din biletul tras. Prietenul meu avea cunoştinţe bogate, dar şi un talent deosebit de a le expune, convingător, invocând informaţii şi argumente suplimentare.

– Ai copiat?

– Gheorghe Ivanovici, de unde aş fi putut copia?

– Dumneata  mă întrebi pe mine...?

– Nu am asupra mea nicio fiţuică. Puteţi verifica şi banca în care am stat.

– Las’ că vă ştiu eu. Mai trage un bilet. Ai nevoie să te pregăteşti?

– Nu.

– Foarte bine.

Şi de data aceasta Dan a demonstrat că stăpâneşte cu adevărat materia, dar nici aceste răspunsuri nu l-au convins pe decan, care, mi-am dat seama, avea alte planuri pentru prietenul meu. Şi ele trebuiau să-şi urmeze cursul. Şi nu numai eu am înţeles acest lucru, ci şi colegii mei care erau în sală şi schimbau priviri pline de nedumerire şi teamă.

Decanul, văzând că strategia cu biletele nu dă rezultatele scontate, i-a mai pus vreo şase-şapte întrebări. Spera să-i găsească călcâiul lui Ahile dezgolit. N-a reuşit. Răspunsurile lui Dan erau prompte şi convingătoare. Apoi, preţ de câteva zeci de secunde, între decan şi student s-a lăsat o linişte de mormânt. Cu toţii aşteptam cu sufletul la gură deznodământul şi el parcă nu mai venea. Ceva ciudat, ca un blestem, plutea în aerul din sală.

– De data asta te trec, i-a spus Parjă, uitându-se la el pe deasupra ochelarilor, dar fii atent... Şi i-a pus în carnet o notă. Apoi am aflat că era doar nota de trecere. M-am apropiat şi eu de masa decanului. Am încercat să răspund, dar Parjă, cu un gest teatral, m-a oprit.

– Ai copiat. Te-am văzut. Ai picat examenul, tovarăşe student. Eşti liber. Următorul!

Mă blocasem total. Fără să mai pot articula vreun cuvânt, am părăsit sala. Şi nici la sesiunea din vară n-am reuşit să dau folcloristica. Mai aveam o singură şansă: următoarea sesiune de iarnă. După aia, conform regulamentului, urma exmatricularea.

Şi mai era o chestie, care pe mine mă amuza. Nu pot să nu v-o spun. L-am surprins de mai multe ori pe decan vorbind ironic la adresa colegului său, Urzicescu. În cazul în care se întâmpla ca vreun student să nu vină mai multă vreme pe la ore pe motiv de boală, decanul, râzând cu gura până la urechi şi făcând aluzie la preocupările profesorului Urzicescu, care în zadar încerca să susţină acea teză despre plantele medicinale, îi spunea: „Vorbeşte şi matale cu prof. Urzicescu, poate Domnia Sa are vreun remediu. Ha-ha!”. Şi avea un râs homeric, ce deborda de o mare satisfacţie. Vorba dictonului: „Ceea ce-i este permis lui Jupiter nu-i este permis şi unui bou”. Boii, de data aceasta, eram noi, studenţii. Şi nu aveam altă soluţie: trebuia să acceptăm situaţia.

– Săndel, când mai treci prin sat, vino şi pe la noi, chiar dacă Dănuţ nu mai este, bine? Să nu uiţi de noi, mi-a spus tanti Felicia din tocul uşii. Cuvintele ei m-au adus cu picioarele pe pământ. M-au extras din noianul de gânduri care se abătuseră asupra mea.

– Da-da! Bineînţeles, tanti Felicia. Voi trece neapărat, am asigurat-o eu.

Era o seară plăcută de început de toamnă. Mai bine zis, de sfârşit de septembrie. Pe cer strălucea dominatoare o lună plină şi însângerată. Şi nu ştiu cum părea mult mai mare ca în alte nopţi. În întunericul din spatele ei stelele aproape că nu se zăreau. Urletele stridente ale unor câini care ţâşneau din cele mai neaşteptate locuri parcă o trăgeau şi mai mult spre pământ. Dar pe noi acest lucru nu ne deranja mai deloc. Eram veseli, binedispuşi şi, ca nişte copii, puşi pe ghiduşii. Şi nu putea fi altfel. La cinematograful „Jovteni” văzusem (de fapt, o revedeam pentru a doua oară, iar Dan susţinea că el o văzuse pentru a treia oară) comedia franceză Le gendarme, avându-l pe vestitul Louis de Funès în rolul principal. Îmi plăceau la nebunie filmele în care juca acest actor. Sunt filme cu multă acţiune şi înţesate de situaţii comice. Am râs tot filmul de ne-am prăpădit. Ne simţeam excelent. Am fi rămas la vreo discotecă, cum făceam deseori, dar de data aceasta trebuia să ne ducem acasă mai devreme, să dormim câteva ore bune, să fim bine odihniţi. Convenisem cu Dan ca a doua zi să ne ducem la meciul de fotbal dintre echipele Bucovina şi Rapid Bucureşti. Partida era programată pentru a doua zi, duminică, la ora trei, dar auzisem că e mare bătălie pentru bilete. Ne-am gândit că dacă vom lua cu asalt mai devreme casele de bilete ale stadionului, există un pic de speranţă să ne alegem şi noi cu ceva. Se anunţa un meci de zile mari. Cernăuţenii încă nu văzuseră aşa ceva. Poate doar în perioada interbelică. Nici eu, nici Dan nu eram suporteri ai vreunei echipe. Cel puţin, pe mine fotbalul nu m-a interesat niciodată. Dar de data aceasta venea la Cernăuţi o echipă tocmai din Bucureşti şi nu puteam rata un asemenea eveniment.

În liniştea nopţii se auzea mersul nostru pe stradela îngustă, pavată, aşa cum a fost construită acum patruzeci-cincizeci de ani, pe timpul românilor. Ecoul paşilor noştri se pierdea undeva în râul Iuteşul Mic, a cărui răcoare o simţeam tot mai mult. Râul despărţea oraşul de Şesul Velniţei, care, deocamdată, mai era o zonă liberă între oraş şi Ţeţina. În ultimii câţiva ani, oraşul a început să se dezvolte şi să înainteze mereu, iar satul nostru, care acum ani de zile părea departe de Cernăuţi, azi s-a trezit cu statut de suburbie, după ce satul Sinihău, la rândul lui, din suburbie s-a transformat în cartier al oraşului. Timp de treizeci de ani, Cernăuţiul, din cauza diferendului teritorial dintre URSS şi România, a rămas încremenit undeva în anii ’30-’40. Aproape că nu s-a construit nimic. Se vorbea pe la colţuri că Pactul Ribbentrop-Molotov are şi un acord secret conform căruia nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost anexate la Uniunea Sovietică pentru o perioadă de douăzeci de ani ca recompensă pentru fărădelegile săvârşite de administraţia românească în Basarabia în perioada interbelică. Apoi trebuia să revină la România. Acum a început să se construiască câte ceva. Probabil că părţile au ajuns la un nou acord. Sunt sigur că în timpul cel mai scurt Şesul Velniţei va fi şi el devorat. Câteva vile noi au şi apărut pe cealaltă parte a Iuteşului Mic.

Ultimul troleibuz ne lăsase la staţia terminus Sinihău. Mai departe trebuia să facem drumul pe jos. Vreo trei kilometri şi ceva. Pentru noi acest lucru era floare la ureche. La acea oră era imposibil să mai găsim vreun mijloc de transport, care ne-ar fi repezit până la Ţeţina. Poate vreun taxi rătăcit. Dar pentru asta trebuia să ai câteva ruble în plus. Şi noi nu le aveam. Mergeam pe mijlocul străzii, pentru că odată cu lăsarea întunericului prin zonă nu mai circula nicio maşină. Era un mare caz dacă se rătăcea cumva pe acolo vreuna.

Părăseam ultimele ulicioare ale Cernăuţiului şi în faţa noastră se aşternea Şesul Velniţei. Se auzea tot mai tare ţârâitul alertat al greierilor.

– Dane, ia fii atent aici!

– Ce-ai văzut?

– Nu ţi se pare cunoscută această maşină?

– Ba da. E maşina decanului nostru. Clarvăzătoarea. Cum de a ajuns aici?

Maşina era parcată în curtea unei case cu mansardă. N-o mai văzusem până atunci în acel loc. Trecusem, în drumul nostru spre casă, nu o singură dată pe acolo. Şi nu putea fi vreo confuzie. Era maşina decanului Parjă. O recunoşteam dintr-o mie. Era o „Volgă” neagră, care avea în partea frontală patru faruri. Şi acest lucru o deosebea de toate celelalte maşini de acest model, care aveau doar două. Nu puteam găsi vreo explicaţie. O fi fost un model pregătit pentru export? Noi, în glumă, îi spuneam Clarvăzătoarea.

– Şi-a luat vilă, mi-am dat eu cu părerea.

– Poate. Nu stă rău „ciobănaşul”. Apartament, maşină, vilă... Deci ăsta e un ciobănaş cu oi, nu ca la Ion Druţă.

– Poate aici stă vreo amantă...

– Crezi că are o amantă? La vârsta lui?

– De ce n-ar avea? Când ai bani...

– Eu cred că a venit la cineva în vizită.

– Şi stau cu lumina stinsă...

– Ai dreptate. Nu prea se leagă. Vezi geamul din dreapta?

– Ce-i cu el?

– Pare să licărească în el o luminiţă.

– Observi totul, de parcă ai fi de la miliţie.

– Un viitor scriitor nu poate să nu observe un asemenea detaliu.

M-am gândit, nu ştiu de ce, că acea sclipire din geam avea ceva provocator. Părea o sfidare. Ceva care te împinge spre... Spre ce? În acea clipă nu-mi dădeam seama exact spre ce.

– Îţi poţi imagina, Dane: Parjă stă gol puşcă alături de o duduiţă pe un pat presărat cu petale de trandafir roşu. Luăm geamul cela cu asalt, ce zici?

– Eşti nebun? Îmi mai trebuie alte probleme cu decanul?

– Nu ne vede nimeni.

– Mi-e teamă, a spus Dan. De ce să-l deranjăm? Poate decanul îşi pregăteşte prelegerea pentru săptămâna care vine.

– De ce să-ţi fie teamă? Te mănâncă cineva?

– Ai uitat prin ce-am trecut?

– N-am uitat. Şi azi eu sunt cu examenul la folcloristică în aer.

– Ei, vezi... Şi vrei să te bagi în rahat şi mai tare.

– Dar poate e timpul să-l avem şi noi cu ceva la mână. Ce zici?

– Şi la ce ne-ar folosi? Deocamdată, el ne are pe noi.

– Ei, vezi? El ne are, el îşi bate joc de noi, iar tu vrei să  ratezi o asemenea ocazie. Nu facem nimic. Numai tragem un pic cu ochiul. Pe cuvânt de onoare.

Fără a mai aştepta şi alte obiecţii din partea prietenului meu, am deschis poarta şi, cu paşi de pisică, m-am strecurat pe lângă Clarvăzătoare. Dan n-a avut încotro şi m-a urmat, glumind:

– Să ştii: mă fac de râs în interes naţional.

– Fă-te, băiatule!

Draperiile erau date în părţi. Camera era luminată de câteva lumânări. Decanul stătea în genunchi în faţa unei noptiere, pe care erau două sfere de cristal roşu-aprins (cel puţin aşa le vedeam eu) şi un tablou care înfăţişa parcă un fel de monstru, iar în jurul lui erau mai multe obiecte micuţe. Păreau a fi păsări, săbii, fel de fel de semne şi toate erau executate într-o singură culoare: neagră. Sigur, nu era o icoană. Decanul acoperea cu palmele sale partea de sus a sferelor şi aveam senzaţia că bolboroseşte ceva. Se vedea că-şi mişca buzele.

Am înlemnit. L-am urmărit aşa vreo cinci minute. Aşteptam să se întâmple ceva. Să-i pogoare pe umăr vreun înger. Altceva. Dar nu se întâmpla nimic. Decanul îşi vedea de treabă, neştiind că are spectatori. Dan mi-a făcut semn să plecăm.

– Să mai aşteptăm un pic, i-am şoptit. Nu ştiu de ce, dar aveam certitudinea că imediat se va întâmpla ceva ieşit din comun. Că nu putea decanul, om serios, să stea în poziţia ceea degeaba.

– V-au furat maşina! am strigat eu. Nici nu ştiu de ce am strigat anume aceste cuvinte. Şi de ce-am strigat? De ce maşina? De ce-am strangulat liniştea nopţii? Decanul a rămas în continuare stană de piatră. N-a mişcat niciun deget. Nimic. Îşi vedea de ritualul său.

– S-o ştergem, cât e pe cinstite, mi-a şoptit iar Dan. Şi am simţit în vocea lui dorinţa de a zădărnici nişte lucruri uluitoare care urmau să se întâmple.

– Parcă doreai să te faci de râs în interes naţional?

– Nu mai vreau. Mi-a trecut. Mi-e frică.

– Plecăm imediat. V-au furat maşina! am mai strigat eu o dată şi, din câţiva paşi, ne-am văzut din nou pe caldarâm.

Mergeam liniştiţi. Glumeam. Am trecut podul de peste Iuteşul Mic şi eram înconjuraţi de peste tot de ţârâitul greierilor. Deodată, am simţit cum ceva mi-a suflat în ceafă. Un vânt puternic şi rece ca gheaţa. Un vânt care te pătrunde şi te goleşte în interior. Un tremur abia sesizabil punea, încet-încet, stăpânire pe mine. Apoi ceva ca o minge neagră s-a rostogolit cu o viteză nebună pe lângă noi. Ca un şuierat de-o clipită, pierzându-se în noapte. Ne-am oprit amândoi în acelaşi moment, ca la comandă. Am rămas nemişcaţi.

– Spune-mi, ai simţit şi tu ceea ce am simţit eu? l-am întrebat pe Dan. Dar şi fără a-mi răspunde, îmi era totul clar.

– Da, mi-a răspuns el după câteva clipe, cu o voce abia auzită, ducându‑şi mâna la piept.

– Ce-o fi fost?

– Nu ştiu. Poate un câine?

– N-am văzut niciun câine să alerge cu o asemenea viteză.

– O pisică?

– Poate...

Nu ştiu cum se făcea, dar aveam un sentiment ciudat că ceva foarte îngrozitor se va întâmpla în clipele ce urmează. Depăşisem deja Şesul Velniţei şi intrasem în sat. Într-o curte se auzea un difuzor de perete, o tocikă. Am numărat bătăile orologiului din Kremlin. Douăsprezece. Apoi s-a auzit imnul Uniunii Sovietice. Era miezul nopţii. Cetăţenii sovietici dormeau. Ce-o fi fost? Această întrebare îmi tot dădea ghes. Nişte crampe îmi rodeau stomacul. Nu mă slăbeau deloc. Ce-o fi fost? Simţeam că ceva grav se va întâmpla şi fiinţa mea parcă începea să se obişnuiască cu acest lucru, dar ceea ce s-a întâmplat mi-a depăşit în proporţie geometrică imaginaţia.

Ne-am continuat calea, încercând în fel şi chip să uităm de acea senzaţie care, mai devreme, ne ţintuise locului. Vorbeam despre orice, numai să nu tăcem. Nu ştiu de ce, dar în acele momente credeam că dacă vom tăcea, ceva foarte rău ar putea să ni se întâmple. Cel puţin, asta era convingerea mea. Trebuia să vorbesc, să nu tac nicio clipă. Vorbeam. Vorbeam. Şi, deocamdată, nu ni se întâmpla nimic rău. Vorbeam mai mult eu. Încercam să fac glume. Schimbam grăbit subiectul discuţiei. Spuneam bancuri. Dan râdea, dar simţeam că nu este râsul lui cel dintotdeauna, pe care-l ştiam de atâţia ani. Dacă ar fi fost lumină, s-ar fi putut vedea că şi veselia mea era una forţată. Cu niciun chip nu puteam scăpa de acea senzaţie sâcâitoare. Dar nu aveam de ales. Apoi am ieşit la drumul care ducea spre biserică. Acolo unde drumul se bifurca, lângă casa lui Ion Chilaru, urma să o luăm la stânga, pe drumuşorul care ducea spre casele noastre. Încă vreo opt sute de metri şi suntem acasă. Dar abia apucasem să mai facem câţiva paşi, când o namilă flocoasă, neagră ca tăciunele, ne-a blocat tot drumeagul, care avea o lăţime de vreo doi metri. Poate chiar mai mult. Nu mai aveam pe unde trece. Pe stânga nu puteam, pentru că era fântâna şi gardul din ostreţe al lui Chilaru, iar pe dreapta – hatul grădinii lui Vâlcu, un mal înalt de aproape doi metri. Puteam fugi doar înapoi. Ceea ce am încercat să facem.

– Fugi! îi spuneam eu lui Dan.

– Fugi! îmi striga el. Dar ambii nu puteam face nici măcar o jumătate de pas. Am rămas pironiţi locului. Din cauza fricii, inima mi se scurgea fierbinte în călcâie, apoi acea fierbinţeală, cu o viteză fulgerătoare, se răcea, paralizându-mi picioarele. Mă simţeam prins ca într-un mortar. Părul îmi ajungea până la cer. Am făcut semnul crucii cu limba. Aşa cum mă învăţase mama să fac în momente de groază. Când nu puteam face acest gest salvator cu mâna. Doar limba o mai simţeam în gură. Lighioaia era tot în faţa noastră şi se auzea o fojgăitură înspăimântătoare, de parcă ar fi avut mii de picioare. Poate milioane.

Timpul se scurgea prin mine cu o viteză halucinantă. Pe de o parte, instinctul de autoconservare încerca să mă rupă din acea stare de coşmar, pe de alta, forţe nevăzute mă readuceau înapoi, în faţa acelei monstruoase creaturi. La un moment dat, mortarul înţepenit din jurul meu devenise mai flexibil. Mi-am dat seama că-mi pot mişca braţele. Fântâna lui Chilaru era foarte aproape de mine. S-o atingi cu mâna. Cârligul sclipea pe ghizd. Cu o mişcare rapidă, depunând  toată forţa ce mai rămăsese în mine, am înhăţat cârligul, l-am ridicat deasupra capului şi l-am îndreptat spre dihanie. S-o distrug. S-o omor! Fie ce-o fi! S-o spulber! Dar cârligul s-a făcut bucăţele în mâinile mele. Încremenisem de tot. Mi-am dat seama că ne-a venit sfârşitul, că suntem în ghearele şi sub stăpânirea acestei creaturi. În împărăţia ei. Şi aici se va sfârşi totul. Totul... Şi o să murim...

Nu ştiu exact cât a durat acel coşmar. Cred că o veşnicie. La un moment dat, am tresărit ca electrocutat. Namila aia neagră era, de fapt, capul lui Parjă. L-am găbjit, m-am gândit eu bucuros. Te-am prins, nenorocitule. Şi din interiorul meu, din toţi rărunchii, a răbufnit la suprafaţă un strigăt ca din infern:

– Parjă, lasă-ne în pace! Lasă-ne în pace! Şi, spre surprinderea mea, dihania a început să se mişte. Şi cu ea parcă se mişca tot pământul. Apoi a început să se dezumfle, să se facă tot mai mică, tot mai mică, până a dispărut cu totul în malul întunecos al grădinii lui Vâlcu. A dispărut din drum ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată acolo. Abia atunci m-am uitat în direcţia lui Dan. Uitasem cu totul de el. Acesta stătea prăbuşit pe banca de lângă fântână şi respira foarte greu.

– Ce-i cu tine? Eşti bine? Dan încerca să spună ceva, dar parcă n‑avea aer.

– Mă doare... pieptul, a silabisit el c‑un firicel de voce.

***

– Săndel, dragul mamei, trezeşte-te, şi mama mă zgâlţâi uşor. Trezeşte-te!

– A venit Dan? Nu-i prea devreme?

– Dan nu mai poate veni.

– De ce?

– Dan a murit! 

– Cum a murit?! Dar nu mai avea cine să-mi răspundă. Mama părăsise camera.

Ştirea halucinantă m-a adus cu picioarele pe pământ, la propriu şi la figurat. Imediat mi-au revenit în minte cele întâmplate în ajun. Dihania aia neagră, cârligul fântânii plesnit în bucăţi, faptul că Dan a făcut drumul de la Chilaru şi până acasă mai mult sprijinindu-se de mine. Eram total năucit. Îmi vâjâia capul. Nu puteam diseca ideea că Dan murise. Îmi tot spuneam: nu-i adevărat! Cum putea să moară Dan?!

M-am spălat repede şi m-am dus la casa lui Dan. Să văd totul cu ochii mei. Mai credeam că cele spuse de mama mea fac parte dintr-un coşmar. Un vis care dispare odată cu primele raze de soare. Creierul meu nu putea asimila cu niciun chip această veste halucinantă.

În poarta lui Dan, m-am întâlnit cu Jenel Haruţă. Auzise şi el de tragedie şi venea să vadă dacă familia mortului nu avea nevoie de vreun ajutor. Când să intrăm în casă, tocmai atunci ieşea nenea Călin, tatăl lui Dan, spunând: „Numai la asta nu m-am gândit vreodată: că-mi voi înmormânta copiii. Ce blestem pe capul nostru!”.

– Dumnezeu să-l ierte, a spus Jenel Haruţă, care era frate drept cu Felicia, mama lui Dan.

– Dumnezeu să-l ierte, am zis şi eu.

– Te-ai pornit undeva, măi cumnate?

– Mă duc şi eu... Trebuie să-l anunţ pe pălămar că mi-a murit copilul şi să văd, poate găsesc vreun sicriu. Că n-o să-l las aşa de parcă ar fi al nimănui.

Când am intrat în camera unde era pus răposatul, mătuşa Tamara, vecina noastră, tocmai îi şoptea unei femei pe care eu n-o cunoşteam:

– A murit în somn, săracul. Dimineaţa l-au găsit rece. Nu i-a ţinut nimeni lumânarea.

– Dumnezeu să-l ierte. Cine ar fi ştiut... Aşa de tânăr, a zis femeia pe care eu n-o cunoşteam.

Lângă corpul neînsufleţit al lui Dan stătea în genunchi tanti Felicia. O mână o ţinea pe braţele încrucişate pe piept ale fiului, iar cu cealaltă îi mângâia fruntea, părul. Plângea cu sughiţuri. Din când în când, corpul ei firav se cutremura ca luat de friguri. Jenel Haruţă încerca s-o liniştească. Era limpede că strădaniile lui erau zadarnice. Dan nu se schimbase deloc. Părea că doarme. Şi dacă doarme, lumea asta de ce nu-l lasă în pace, de ce nu-l lasă să doarmă? Dan nu putea să moară. Cum să moară Dan?

Până la acea vârstă nu mai văzusem un om mort atât de aproape. Puteam să-l ating cu mâna. Dar nu l-am atins. Fiind copil, am fost la mai multe înmormântări, dar noi nu ne apropiam de mort. Ce aveam noi cu mortul lor?

Lumea venea tot mai multă. Am rămas o bucată de timp la căpătâiul lui Dan. Ceva se întâmplase cu mine. Stăteam cu capul lăsat pe piept ca nu cumva privirea mea s-o întâlnească pe a lui tanti Felicia, care, la un moment dat, a leşinat. Mai multe femei, parcă dinainte pregătite pentru un asemenea deznodământ, s-au aruncat asupra ei. Palme, apă, până au adus-o în simţuri.

Nu puteam să plâng. Îmi pierdusem glasul. Gura îmi era uscată. Şi tot ce se petrecea în jurul meu era parcă din altă lume. Mai spre seară, am ieşit la drumul mare, în timp ce clopotul de la biserică bătea a mort. Am luat-o spre fântâna lui Chilaru. Când am ajuns acolo, drumul arăta aşa cum arătase de când îl ţineam minte. Părea să nu ascundă nicio taină. Nu ieşea la suprafaţă nici cel mai mic indiciu. Fântâna. Cârligul – întreg. Nimic nu dădea de bănuit că acolo, cu ceva ore în urmă, s-ar fi întâmplat o grozăvie.

Luni dimineaţa am dat telefon la facultate şi am anunţat decanatul despre moartea lui Dan. Câţiva colegi au dorit să vină la înmormântare. Să-şi conducă colegul pe ultimul drum.

Dan într-adevăr murise.

Într-o zi, la câteva săptămâni bune după înmormântarea lui Dan, Greta, secretara decanului, mi-a spus că tovarăşul Parjă doreşte să mă vadă şi să iau şi matricola cu mine. M-am prezentat. Decanul mă aştepta în anticameră.

– Să facem o plimbare în grădina universităţii.

– Ca pe timpul lui Socrate.

– Am auzit că şi pereţii au urechi. Decanul a luat-o înainte şi eu l-am urmat.

– Cum îţi merg treburile? m-a întrebat el când am ajuns pe aleile pline de verdeaţă ale parcului.

– Bine, am zis eu. Ore, bibliotecă, teze, cămin...

– Şi altceva?

– La ce vă referiţi?

– Zic şi eu aşa. De mult am vrut să discut cu dumneata despre noaptea aia. Să ştii că eu n-am vrut să vă fac niciun rău. Am dorit, în primul rând, să ştiu cine mi-a intrat în bătătură la acea oră de noapte şi, în al doilea rând, să vă dau o lecţie ca să vă fie învăţătură de minte. Nu ştiam că Dan, Dumnezeu să-l ierte, avea inima atât de slabă. Repet: n-am vrut să vă fac niciun rău. Suntem, cred că înţelegi şi tu foarte bine, implicaţi amândoi în povestea asta şi sper ca ea să rămână un secret al nostru. Respectarea confidenţialităţii ne priveşte pe amândoi. Contez mult pe dumneata.

În timp ce decanul vorbea, inima mea părea că nu se mai află în piept, ci în creier. Apoi se scurgea toată, fierbinte-fierbinte, prin şira spinării, prin picioarele tremurânde, până în călcâie. Apoi simţeam cum acea lavă fierbinte o lua iar în sus, tot mai sus, până în creier. Iar şi iar. Obrajii mei, urechile mele ardeau în flăcări. Ardeam ca o torţă. Părea că Parjă nu observă starea dezastruoasă în care mă aflam sau poate se prefăcea că n-o vede. Vorbea în continuare. Depuneam eforturi mari de a mă concentra pe ceea ce spunea el şi deodată mi-am dat seama că decanul devine nervos. Sălta mereu pe degetele picioarelor. Ce l-o fi agasat aşa? Poate faptul că eu tăceam, că nu spuneam nici da, nici ba. Şi cu cât mai tare se enerva decanul, cu atât mai liniştit mă simţeam eu.

„Nu trebuia să intraţi în curtea mea, vorbea el. Ştiu a cui a fost ideea, dar n-am să arăt acum cu degetul. Şi-ţi repet: cu asemenea chestii nu se glumeşte, mă-nţelegi? Cred că avem destule forţe ca să depăşim aceste lucruri inutile. Aşa-i? Dă-mi matricola aia.” I-am dat-o. A deschis-o şi mi-a pus... nota maximă.

„Şi-ţi mai spun ceva, ca unui fiu: în orice situaţie, poţi conta pe mine.” Era clar, decanul ştia totul, dar moartea lui Dan, preocupările lui ezoterice depăşeau cu mult fapta noastră de a intra fraudulos într-o curte străină. Fie şi la miezul nopţii. Cu ameninţări abia perceptibile, cu promisiuni, încerca să-mi cumpere tăcerea. Cu toate că mie nici prin gând nu mi-a trecut să povestesc cuiva despre cele întâmplate în acea noapte îngrozitoare.

Mă calmasem deja şi mă uitam cumva tâmp la Parjă. Decanul avea ochii duşi în adâncul capului, orbitele înnegrite, iar pielea de pe faţă era brăzdată în zeci şi zeci de fragmente. Decanul îmbătrânise subit. Îl cunoşteam de doi ani şi mai bine, dar abia acum mi-am dat seama că decanul este un om bătrân. Dacă ar fi închis ochii, ar fi fost un mort perfect. Dar nu-i închidea. Fără să mai spună ceva, şi-a strâns nodul la cravată, a tuşit sec şi a plecat în drumul lui, încercând să ocolească o grămadă de pancarte vopsite în roşu, rămase de la vreo demonstraţie şi care (a cui o fi fost ideea?!) au fost aruncate în acest parc. Decanul, din neatenţie, a agăţat una. Nervos cum era, a luat-o şi a aruncat-o în vârful grămezii. Acum se vedea clar ce scria pe ea: „Лeнин – ум, честь и совесть нашей эпохи” (Lenin este mintea, onoarea şi conştiinţa epocii noastre). Mi s-a părut că decanul începuse să şchiopăteze puţin de piciorul stâng. Ar putea să i se tragă moartea de la asta? Clipele se scurgeau, iar eu stăteam parcă hipnotizat în mijlocul aleii, cu privirea pironită pe acel vraf de pancarte, după care  decanul a dispărut, ca o vedenie.

Timpul a trecut repede. Am absolvit facultatea. Iureşul vieţii mă absorbea tot mai mult. Goana după un serviciu bun, dorinţa de a locui într-un apartament confortabil şi multe altele erau preocupări permanente. Şi nu numai ale mele. Toată lumea era pusă pe repede. Încet-încet, durerea provocată de dispariţia prematură a lui Dan s-a mai estompat. S-a îndepărtat. Viaţa mea se umplea până la refuz cu lucruri noi. Profesorul Urzicescu nu şi-a mai susţinut teza de doctorat despre plantele medicinale. Presentimentul său că Dan ar fi putut ajunge scriitor, printr-o minune, a pogorât asupra mea. Manuscrisul meu de proză scurtă a fost pus în discuţie la cenaclul de pe lângă ziarul „Tineretul”, moderat de scriitorul Ion Lutescu. Fiind primit bine de critici şi de public, a fost propus pentru editare. După şedinţă, Ion Lutescu mi-a spus că mă aşteaptă pentru o mică discuţie în biroul său, care se afla la un alt etaj din Casa Presei. M-a întâmpinat zâmbind:

– Dragă Sandu, trebuie să-ţi spun că discutarea manuscrisului tău s-a transformat într-un adevărat eveniment. Sincer să fiu, nici nu m-am aşteptat. Atâţia scriitori şi critici literari de mult n-a mai văzut sala noastră de conferinţe. Ai tot dreptul să te simţi un om fericit. Ţi-am recomandat manuscrisul pentru editare şi am făcut-o din tot sufletul. Când este vorba de valoare... Sigur, e un pas foarte important, dar asta nu rezolvă totul. Pentru ca procesul de editare să decurgă bine, ar fi de dorit ca prefaţa să fie semnată de o personalitate, de un nume sonor şi atunci cartea nu va întâmpina nicio piedică. Mă-nţelegi? Este un sfat prietenesc, dat de un coleg mai în vârstă, care ştie ce spune.

– Şi cine ar putea fi acea personalitate?

– Academicianul Parjă. Am vorbit deja cu Domnia Sa. Este de acord.

– Academicianul Parjă? Deodată, am simţit cum ceva mi-a suflat în ceafă. Un vânt puternic şi rece ca gheaţa. Un vânt care te pătrunde şi te goleşte în interior. Apoi s-a auzit deschizându-se o uşă. Paşi. Am întors capul. Era academicianul George Parjă. Am rămas tablou. Abia atunci mi-am dat seama că biroul mai avea o încăpere, un fel de separeu. Fiind în spatele meu, n-o observasem.

Parjă s-a apropiat de mine: „Tinere, a fost extraordinar. Felicitări! Pur şi simplu, îmi creşte inima de bucurie când foştii mei studenţi înregistrează asemenea succese. Bravo! Bravo!”, a spus el şi mi-a strâns mâna. Am bălmăjit şi eu ceva în semn de mulţumire. De unde a apărut? Parcă nu-l văzusem printre participanţii la cenaclu. Cine naiba l-a invitat? Parjă  nu mai deţinea demult funcţia de decan, dar a rămas în învăţământ. A fost ales membru de onoare al Academiei. Cu alte cuvinte, este o persoană onorabilă. Cu o mare influenţă.

Primul gând care mi-a venit a fost să nu accept propunerea lui Ion Lutescu. Mi-am adus aminte de Dan, de moartea lui subită, de acea noapte înfiorătoare. Eram gata să le-o spun în faţă, pe şleau, că nu sunt de acord ca Parjă să-mi scrie prefaţa, chiar dacă va trebui să renunţ la editarea cărţii. Apoi... Apoi m-am gândit că o prefaţă semnată de un academician dă bine, îi dă cărţii un plus de pondere. Iar în cazul unui debutant acest lucru este adevărată mană cerească. Am acceptat propunerea şi chiar i-am spus academicianului Parjă că mă onorează enorm faptul că Domnia Sa îmi va prefaţa prima carte, pe care o aştept cu mari emoţii. Aşa a început viaţa mea de scriitor...

Am editat şi alte cărţi. Şase până în acest moment. Două de proză scurtă şi patru romane. Am beneficiat de câteva burse de creaţie în străinătate. Festivaluri. Premii. Relaţii. Odată, revenit acasă şi căutând un titlu de carte pe rafturile bibliotecii mele, am dat peste jurnalul lui Dan. Am avut o tresărire. Uitasem cu totul de acest jurnal, uitasem de promisiunea mea făcută lui tanti Felicia de a o vizita. Uitasem... Uitasem... Mă uitam ca un tâmpit la jurnalul lui Dan şi simţeam cum vânturi reci venite de departe, dintr-un hău fără nume, mă absorbeau. L-am deschis, dorind să mai trec o dată, măcar şi fugitiv, peste însemnările prietenului meu. Şi-atunci, mi-a căzut jurnalul din mâini. Un fior rece mi-a fulgerat în mii de fragmente trupul. Toate paginile jurnalului erau albe, erau şterse, erau transparente...

A doua zi plecam spre Ţeţina, plecam acasă, dar fără a avea posibilitatea de a-i da lui tanti Felicia jurnalul. Jurnalul lui Dan.