Cine a declanşat războiul ruso-turc din 1806-1812?

De evoluţia raporturilor marilor puteri, angajate în rivalitatea politico-militaro-economică în sud-estul Europei, sunt legate nemijlocit rapturile teritoriale şi pierderile umane şi materiale suferite de Principatele Române pe parcursul secolelor XVIII-XIX (inclusiv geneza Problemei basarabene la 1812). Impactul războaielor ruso-turce asupra destinului românilor a fost pe deplin înţeles şi descifrat de către Mihai Eminescu, cel care a scris în publicistica sa politică, la 1878: „Sunt două sute de ani de când Rusia înaintează mereu spre miază-zi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie și acela care nu cunoaște această istorie, ori care o cunoaşte și nu ține seamă de ea, nu este un bărbat politic și nu are dreptul de a lua parte hotărâtoare la viața politică”¹.

În general, privind în retrospectivă raporturile ruso-otomane, putem menţiona că începând de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre ruşi şi turci, la 31 august 1492, pe timpul lui Baiazid II Veli şi Ivan III, vreme de sute de ani au fost purtate un şir de războaie şi campanii militare ce însumează, conform unor calcule, 47 de ani (adică aprox. 11% din tot timpul relaţiilor bilaterale ruso-otomane de 430 de ani – până la 1922, când a fost, pe de o parte, desfiinţat Sultanatul şi, pe de altă parte, creată URSS). Conform statisticii militare, doar de la începutul secolului al XVIII-lea armata rusă a pierdut 582 mii de oameni. Propriu-zis, şirul războaielor regulate îşi ia începutul doar de la sfârşitul secolului al XVII-lea (1676-1681), iar cronologic cele mai lungi războaie (timp de 17 ani şi 4 luni) s-au derulat în secolul al XVIII-lea: 1710-1713; 1735-1739; 1768-1774; 1787-1791. Numărul războaielor ruso-turce (unele fiind şi ruso-austro-turce sau de alianţă internaţională, care s-au derulat în perioada de la sfârşitul secolului al XVII-lea– începutul secolului al XX-lea) se ridică până la 11 conflagraţii bine definite, ce marchează expansiunea Rusiei ţariste spre mările Sudului şi mai ales către sud-estul Europei.

Calculând anii de pace şi cei de război, se observă lesne că lumea românească a trăit în veacul XVIII, până la 1821, sub ameninţarea directă a armelor aproape 50 de ani. Contele D’Hauterive, care se stabilise în Principatul Moldova în acea epocă, avea dreptate spunând: „În vreme de pace Moldova este un târg pentru străini, în vreme de război a fost şi va fi totdeauna o tabără şi un câmp de bătălie...”².

Moldova şi Ţara Românească, fiind antrenate în lupta marilor puteri europene, au devenit, la începutul secolului al XIX-lea, teatru de război şi pioni ai disputelor geopolitice, veritabilelor dueluri diplomatice, care s-au soldat cu anexarea la Imperiul Rusiei a unei jumătăţi din teritoriul Principatului Moldovei (ţinuturile dintre Prut şi Nistru).

Niciodată, nici până atunci, nici după, ţarismul n-a fost atât de belicos ca în anii 1805-1812. În răstimp de numai opt ani, Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 şi în 1812 – cu Franţa; în 1806-1812 – cu Imperiul Otoman; în 1804-1813 – cu Iranul; în 1807-1812 – cu Anglia (care, deşi nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 – cu Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat concomitent³.

Un impact al modificării la hotarul anilor 1805-1806 a coraportului de forţe în Europa a constituit-o acutizarea luptei diplomatice între Rusia şi Franţa pentru influenţa asupra Imperiului Otoman. În acest sens anul 1806 este marcat de apropierea culminantă a Franţei şi Imperiului Otoman, pe de o parte, şi de distanţarea Porţii Otomane de Rusia, pe de altă parte, procese ce s-au finalizat cu declanşarea războiului ruso-turc de la sfârşitul acelui an când curtea de la St. Petersburg a fost cea care a încălcat clauzele tratatelor de alianță cu Sublima Poartă.

Vom reaminti că în raporturile internaţionale de la începutul secolului al XIX-lea Imperiul Rus şi Imperiul Otoman se ghidau de tratatele bilaterale semnate la acea vreme: Tratatele de Alianță ruso-turce din 1799 şi 1805. Astfel, la 3 ianuarie 1799 (23.12.1798) a fost semnat la Constantinopol de către V. S. Tamara, din partea Rusiei, și de către Ahmed Atif (Reis Effendi) și Ibrahim Ismet (Kaziasker de Roumelie), din partea Imperiului Otoman, Tratatul de alianţă defensivă ruso-turc⁴. Acest tratat, împreună cu Tratatul de alianţă anglo-turc din 5 ianuarie 1799⁵, semnificau aderarea Turciei la cea de A doua coaliţie anti-
franceză. Tendința de apropiere faţă de Rusia și Anglia a apărut în Turcia după Pacea de la Campo Formio din 1797, când francezii, stăpânind Italia, s-au apropiat de Peninsula Balcanică și au început a încuraja în secret mișcarea de eliberare națională a grecilor din insulele Ionice și Moreea. Impulsul imediat pentru încheierea unei alianțe dintre Turcia, pe de o parte, și Rusia și Marea Britanie – de cealaltă, a fost debarcarea trupelor lui Napoleon Bonaparte în Egipt (1.07.1798). Turcia a acceptat asistența oferită de Rusia. Pavel I a trimis o escadră rusească, sub comanda amiralului F. Uşakov, care, cu permisiunea sultanului, a intrat în Bosfor. La acel moment, Turcia primise deja vestea distrugerii flotei franceze de către amiralul Nel-
son la Aboukir. Acest eveniment a încurajat Poarta Otomană care, până atunci, de teama Franței, nu se încumetase deschis să se alăture coaliției antifranceze. La 9 septembrie 1798, guvernul turc a emis un manifest de război împotriva Republicii Franceze. În septembrie, flota unită ruso-turcă a început operaţiunile militare, având ca principal scop alungarea francezilor de pe Insulele Ionice. Astfel, Turcia s-a aliat cu Rusia, intrând, de fapt, într-o alianță nescrisă cu ea. Tratatul de alianţă ruso-turc din 1799 a fost semnat pentru o perioadă de 8 ani. În articolele de bază ambele puteri au identificat drept obiectiv comun menținerea integrității statelor proprii, pentru a garanta siguranța, securitatea și echilibrul politic între puterile contractante, precum și contracararea planurilor guvernului francez. Cele mai importante stipulații se conțineau în articolele secrete. Într-unul din ele se stipulase că Rusia trebuia s-o ajute pe aliata sa cu 12 nave de război; iar întreţinerea escadrei ruse a fost pusă pe seama Turciei. Un alt articol secret prevedea libertatea de navigație a marinei militare ruse din Marea Neagră în Marea Mediterană și invers; în articolul dat se menționa că strâmtoarea Constantinopolului „se deschide pentru navele ruseşti numai în acest caz, pentru toate celelalte națiuni, fără excepție, intrarea în Marea Neagră va fi închisă”. Astfel, pentru prima dată Rusia a câștigat dreptul de a efectua trecerea corăbiilor sale de război prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Totodată, într-unul dintre articolele secrete s-a stipulat că, în cazul acțiunilor ostile ale francezilor faţă de Poartă cu „o diversiune nemijlocită sau perturbări supuşilor săi”, Rusia va acorda drept asistență Turciei o oaste de 75-80 de mii de oameni; iar întreţinerea acestor trupe după trecerea Nistrului va fi încredințată Porţii.

Următorul Tratat de alianţă defensivă ruso-turc a fost semnat la Istanbul (Constantinopol), la 11 (23) septembrie 1805, de către trimisul extraordinar, ministrul plenipotenţiar rus Andrei Italinski și ministrul turc de externe Ahmed-Wassif (Reis Effendi) şi Esseid-Ibrahim Ismet-Bey (Kaziasker de Roumelie).⁶ Apropierea dintre Rusia și Franța în ultimele luni ale domniei împăratului Pavel I și presupusa partajare a posesiunilor Turciei între ele (Planurile lui Rostopcin) puneau în pericol alianța ruso-turcă din 1799. Cu toate acestea, Alexandru I, care-l succedase pe Pavel I în 1801, considera că pentru Rusia este mai avantajos să aibă un vecin slab, precum era Turcia. Astfel, Alexandru I a vrut să păstreze Turcia ca un aliat în viitoarele lupte cu Franța. La rândul său, guvernul otoman, care nu se recuperase încă după Campania egipteană a lui Napoleon și avea temerile unor noi atacuri din partea francezilor, a dorit să-şi asigure ajutorul rusesc în caz de o agresiune franceză. La sfârșitul anului 1804 Poarta a apelat la Rusia, cu o propunere pentru a confirma printr-un nou tratat alianța defensivă din 1799, cu toate că perioada de valabilitate a ultimului se încheia în doar trei ani. Rusia căzuse imediat de acord, în speranța de a preveni apropierea dintre Turcia și Franța și pentru a menține libertatea de trecere a navelor sale de război prin Strâmtori. În plus, Petersburgul a sperat să obţină dreptul de protecție pentru creștinii subordonaţi Porții, care i-ar fi dat posibilitatea de a-şi consolida influența politică şi religioasă în Balcani. După opt luni de negocieri, timp în care guvernul turc a rezistat cu încăpăţânare faţă de această cerere a Rusiei, a și fost semnat Tratatul de alianţă ruso-turc.

Tratatul conţinea 15 articole de bază și 10 articole secrete⁷. În tratat se proclama pacea, prietenia și buna înțelegere între Rusia și Turcia, care-şi garantau reciproc integritatea posesiunilor lor și promiteau să acționeze de comun acord în toate aspectele legate de pacea și securitatea propriilor state (art. 1 și 13). În cazul unui atac asupra uneia din părţi cealaltă parte era obligată să acorde o asistență armată aliatului (articolul 2). În caz de imposibilitate de a furniza o asistență militară, aceasta urma să fie înlocuită cu o subvenţie anuală (articolul 9 secret). Ambele părți se angajau să nu desfășoare negocieri separate în vederea semnării unui armistiţiu sau a păcii cu inamicul comun (articolul 7). Rusia și Turcia au reconfirmat Tratatul de la Iași din 1792, Acordul din 1800 cu privire la Republica celor Șapte Insule (Ionice), precum și toate celelalte acorduri încheiate între ele, care nu contraveneau prezentului tratat (articolul 12). În articolele secrete s-a stipulat că, în cazul formării unei coaliții ofensive împotriva Franței, compuse din Rusia, Marea Britanie, Austria și alte puteri (de facto, deja existentă la momentul încheierii tratatului), Turcia va trebui să-și coordoneze acțiunile sale cu Rusia și, cel puțin, să permită trecerea navelor sale militare şi de transport prin strâmtori în timpul războiului (art. 1 și 2 secrete). Turcia, confirmând articolele 9 și 10 din Tratatul de la 21.03.1800 cu privire la Insulele Ionice, a promis să păstreze drepturile de autoguvernare și alte privilegii de care se bucurau creștinii din Turcia în zonele de coastă ale Albaniei, în vecinătatea arhipelagului Ionic. În cazul încălcărilor de către turci a drepturilor și privilegiilor acestora, reprezentantul Rusiei la Constantinopol a primit dreptul de a lua măsuri corespunzătoare pentru restabilirea lor (articolul 3 secret). Rusia, la rândul său, se obliga să asigure integritatea Insulelor Ionice, pe care ea continua să le ocupe, iar Turcia garanta libera trecere prin strâmtori a navelor militare ruseşti, care aprovizionau şi deserveau trupele de ocupație (articolul 4). În conformitate cu al 7-lea articol secret al tratatului, Rusia și Turcia au convenit să considere Marea Neagră închisă și s-au angajat să contracareze cu toate forţele lor maritime orice încercare de trecere în această mare a unor vase militare străine sau a unor vase ce ar transporta provizii şi muniţii militare.

În instrucţiunile sale (din 15 noiembrie 1805, deja după data semnării tratatului) Şeful diplomaţiei ruseşti Adam Czartoryski (1804 – iunie 1806) renunţase la varianta maximală a articolului 3 secret, ce prevedea introducerea trupelor ţariste în Principatele Române, dar ceruse realizarea variantei de compromis – formarea unor trupe locale de către C. Ypsilanti, pe care tot Rusia urma să le controleze de fapt⁸. Valabilitatea tratatului a fost stabilită pentru un termen de nouă ani. Selim III a ratificat tratatul la 30 septembrie (11 octombrie) 1805, iar Alexandru I doar la 19 (31) octombrie. Schimbul actelor de ratificare s-a produs la Constantinopol, cu întârziere – pe data de 18 (30) decembrie 1805, cu doar câteva ore înaintea sosirii curierului francez de la Viena, care aducea vestea victoriei lui Napoleon la Austerlitz...⁹.

Astfel, această alianţă ruso-turcă s-a dovedit a fi una de scurtă durată. După victoria lui Napoleon la Austerlitz (2.12.1805) Turcia îşi reconsideră politica sa externă, preferând o apropiere de Franţa învingătoare. În 1806 la Constantinopol a sosit ambasadorul francez generalul Sebastiani, care a reușit să convingă Poarta în omnipotenţa lui Napoleon și s-o încline să adere de partea Franței, ceea ce a provocat un acut conflict ruso-turc, ce a escaladat într-un nou război ruso-turc.

Lovitura decisivă asupra poziţiilor Rusiei şi, în special, privitor la soarta politică a lui Alexandru Moruzi (care nu şi-a mai putut redobândi efectiv domnia în Moldova) a fost dată de către Poarta Otomană (la îndemnul Franţei) în luna august 1806, când au fost schimbaţi ambii domni ai Principatelor Române¹⁰.

Ambasadorul rus, îndeplinind instrucţiunile primite de la St. Petersburg de a nu mai tărăgăna satisfacerea cerinţelor Rusiei, a remis Porţii Otomane un ultimatum, avertizând că, dacă, în termen de trei zile, sultanul nu-i va readuce în domnie pe foştii voievozi, el va părăsi capitala Imperiului Otoman¹¹. Sublima Poartă a fost nevoită să cedeze şi la 3 (15) octombrie 1806 a adus oficial la cunoştinţa lui A. Italinski restablirea lui C. Ypsilanti şi Al. Moruzi în domnia Principatelor. Ceremonia oficială a avut loc la Constantinopol (Istanbul), la 4 (16) octombrie şi 5 (17) octombrie, în prezenţa lui Alexandru Moruzi, dar în lipsa lui Constantin Ypsilanti, care se afla, la acea dată, departe de epicentrul acestui eveniment – în Rusia¹². Această măsură, în urma presiunilor diplomatice şi sub ameninţarea militară anglo-rusă, a fost motivată şi adusă la cunoştinţa „marelui prieten, Napoleon” personal de către sultanul Selim III. În scrisoarea sa de la 6 (18) octombrie 1806 se menţionează că „s-a găsit de cuviinţă ca să se menajeze această afacere”, în aşa mod încât să se evite „un război prematur şi, totodată, contrar legilor religiei” musulmane.¹³

Opinia optimistă a lui Italinski, care-şi credea îndeplinită cu succes misiunea readucerii fanarioţilor filoruşi în tronurile Principatelor, considerând că a repurtat un important succes diplomatic (după cum şi relata la 6 (18).10.1806)¹⁴, deoarece „Poarta s-a înclinat în faţa voinţei Majestăţii sale Imperiale” n-a fost însă împărtăşită la Petersburg.

Din cele expuse, reiese clar că, la începutul secolului al XIX-lea ambele imperii – cel Ţarist şi Otoman – aveau semnate un şir de tratate internaţionale, precum și acorduri sau convenţii interguvernamentale, pe care le-a încălcat, întrerupt unilateral Rusia. În mod flagrant a fost încălcat articolul 13 al Tratatului de alianţă defensivă ruso-turc din 1805, în care se stipula expres: „...părţile contractante îşi garantează reciproc integritatea posesiunilor în starea în care acestea se află în prezent”¹⁵.

În manualele contemporane din Federaţia Rusă se consideră că: „Războiul ruso-turc din 1806-1812 a fost cauzat de dorinţa Rusiei de a-şi consolida pozițiile în Orientul Mijlociu, de a contracara planurile revanşarde ale Turciei, care nutrea speranța de a-şi reîntoarce o parte a coastei Mării Negre (în special Crimeea), precum și pentru a sprijini răscoala sârbilor împotriva sultanului”¹⁶.

Însă declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Poarta Otomană, chiar dacă şi istoriografia sovietică şi cea rusă au susţinut că anume mazilirea domnilor Ţării Româneşti (C. Ypsilanti) şi Moldovei (Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. Acesta a fost însă doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit în domnie pe principii anterior destituiţi. Astfel, provocarea ostilităţilor ruso-otomane în toamna anului 1806 a fost determinată nu atât de divergenţele de neînlăturat, la acel moment, dintre Rusia şi Imperiul Otoman, cât de derularea nefavorabilă pentru ţarism a confruntării intereselor Rusiei şi Franţei în sud-estul Europei, condiţionată, la rândul său, de expansionismul ţarismului rus şi de modificarea raportului de forţe a marilor puteri pe întreg continentul european.

Încă la sfârşitul anului 1805, în perioada retragerii trupelor ruse de la Austerlitz în Rusia, Alexandru I i-a prescris generalului guvernator al Kievului Al. P. Tormasov să formeze, în guberniile de sud ale Imperiului Rus, în aproprierea Nistrului, o puternică grupare a armatei ruse, care să fie capabilă în orice moment să treacă acest râu şi să invadeze Moldova şi Valahia, precum şi să se informeze privind starea cetăţilor de pe Nistru, având grijă să nu ofere turcilor, prin acţiunile sale, nici un pretext pentru distrugerea păcii¹⁷. Petersburgul a încercat să prezinte formarea unei armate de „observaţie” la frontiera cu Imperiul Otoman doar ca „o măsură de prudenţă generală, care nu are nimic îndreptat împotriva Porţii”¹⁸. Trupele armatei ruse concentrate la Nistru erau menite, după cum afirma Cabinetul de la Petersburg, „în corespundere cu tratatul ruso-turc de alianţă de la 11 (23) septembrie 1805 să acorde asistenţă efectivă în caz de invazie a armatei franceze în hotarele Imperiului turcesc”¹⁹. Această grupare armată, intitulată ulterior „Armată nistreană” (în unele surse mai este numită „Armată nipreană”), „Armată moldovenească”, iar mai târziu – „Armată dunăreană”, în fruntea căreia a fost numit generalul de cavalerie Ivan Michelson (1740-1807), întrunea, la 13 februarie 1806, 5 divizii cu un efectiv de cca 60 mii de ostaşi²⁰.

La 16 (28) octombrie 1806, Alexandru I i-a ordonat generalului Ivan Michelson să trimită trupele ruse peste Nistru şi să ocupe Moldova, iar la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida depeşei primite de la A. Italinski (în care se anunţa despre restabilirea domnilor substituiţi)²¹, ţarul confirmă ordinul precedent şi la 10 (22) noiembrie, fără nicio declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul şi au invadat ţara²². Suntem de părerea că această dată trebuie considerată ca fiind începutul războiului ruso-turc din 1806-1812²³.

La sfârşitul anului 1806 jumătate din armata lui Michelson se afla deja în Moldova, însă Ministerul de Externe al Rusiei mai nutrea speranţa că aceste operaţiuni militare nu se vor solda cu o ruptură oficială între Poarta Otomană şi Cabinetul de la Petersburg²⁴. Pe data de 4 (16) ianuarie 1807, ministrul de externe rus A. Budberg încă nu avea o confirmare oficială despre declararea războiului, deşi îl considera ca şi inevitabil²⁵.

Alexandru I îi explica mareşalului M.F. Kamenski (comandantul suprem al armatei ruse de 140 000 de oameni, ce acţiona împotriva Franţei pe Vistula), în scrisoarea de la 15 (27) decembrie 1806, că susţinerea logistică a sârbilor răsculaţi era o chestie secundară, deoarece „nu mai puţin important este de a preîntâmpina atacul francezilor la Nistru, care oferă o linie de apărare puţin avantajoasă..., iar retrăgându-mi oştirile din Moldova eu nu m-aş hotărî să le deplasez de la Nistru..., căci ar trebui să apăr hotarele pe o întindere mare de la Kameniţa până la Marea Neagră”²⁶.

De remarcat că, argumentul unui „pericol francez” din partea regiunii Dalmaţiei era denunţat de însuşi ambasadorul rus în scrisoarea sa adresată sultanului Selim III (de la 10 (22) septembrie 1806): „...nu există nici un fel de armată considerabilă franceză în Dalmaţia, nici dorinţă şi posibilitate din partea lui Bonaparte de a-şi realiza ameninţările trimisului său (H. Sebastiani – n.n.)”²⁷. Ba din contra, exista o armată rusească „de 120 mii de oameni (cifră de fapt exagerată cam de vreo două ori. – n.n.) concentrată la Nistru şi forţe maritime considerabile ale Angliei în Marea Mediterană”²⁸.

Pentru a convinge Poarta Otomană să revină la „colaborarea” cu Rusia, ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 18 (30) decembrie 1806²⁹ (conform altor surse: la 24 decembrie / 5 ianuarie 1807 – stil nou), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”. Abia la 3 (15) ianuarie 1807 Poarta Otomană a remis o Notă circulară misiunilor diplomatice ale Austriei, Danemarcei, Spaniei, Franţei, Marii Britanii, Olandei şi Prusiei în care le anunţa că i-a declarat război Rusiei („În urma invaziei şi a violării tratatelor existente...)³⁰.

După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica şi principala cauză care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot aşa şi readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost, şi nici nu putea fi, factorul preponderent care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona Balcanilor şi a strâmtorilor Mării Negre. Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste (cu un efectiv de aproximativ 33 mii de oameni)³¹ în Principate şi realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rus.

Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „şocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”³². De remarcat că ocuparea militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care au fost expuse de ex-ministrul externelor în Proiectul manifestului împotriva Porţii, alcătuit la 16 (28) august 1806³³.

În Manifestul lui Alexandru I, din 12 (24) decembrie 1806, adresat locuitorilor Principatelor, se menţionează că „această trimitere a oştirilor noastre nu numai că nu este întovărăşită cu nicio necuviinţă de războiu străin, dar încă are temeiu a întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre... Ori şi cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile înaltei noastre ocrotiri, ...vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim”³⁴.

Curând după sosirea lui C. Ypsilanti la Bucureşti, în toată ţara se citi o Proclamaţie ticluită la Iaşi, din partea împăratului Alexandru I, către locuitorii Principatelor Române. Prin ea ruşii promiteau respectarea autorităţilor Ţării Româneşti şi Moldovei: „Scopul nostru este ca să rămâie în lucrarea funcţiunilor toate autorităţile statornice, presupunând că ele din partea lor vor înlesni mişcarea ostaşilor, precum şi lucrările la care s-au orânduit şi care privesc numai consolidarea ţărilor şi deplina dobândire a drepturilor lor”. Totodată, C. Ypsilanti adresează o circulară către ispravnici, vestindu-le că a sosit la Bucureşti în calitatea de Domn amândurora Ţărilor Moldova şi Valahia³⁵. După cum relatase Zilot Românul: „Alexandru-vodă Moruz... vădzând intrarea Ruşilor în Moldova cu chip ciudat... ce fusese tras din Moldova şi trecuse peste Dunăre, deteră Ruşii şi domnia Moldovei tot lui Ypsilanti; şi domnea Ypsilanti peste amândouă ţările”.

„Jurământul” populaţiei, organizat de Ypsilanti, a provocat nemulţumirea Cabinetului de la Petersburg. La 1 (13) februarie 1807, ministrul de externe Budberg scria lui Michelson: „...În opinia Majestăţii Sale, această acţiune este cu totul netrebuincioasă, fiindcă principatele le-am ocupat temporar şi nu cu intenţia de a le alipi la Rusia şi nici cu intenţia de a le răpi de la Poartă...”³⁶.

Cert este faptul, că frazele declarate nu se confirmau prin acţiunile săvârşite, deoarece Poarta Otomană, „trezindu-se” la sfârşitul anului 1806 cu hotarele Principatelor Române – aflate „în oblăduirea” Imperiului Semilunii – violate, cu un şir de cetăţi ocupate (Hotin, Bender ş.a.) şi cu armată ţaristă la malurile Dunării, a fost nevoită să declare război Rusiei – decizie confirmată prin manifestul din 24 decembrie 1806 (5 ianuarie 1807)³⁷. Înşişi generalii ruşi consemnau că „a intra ca duşman într-o ţară aliată, fără declaraţie şi chiar fără pretext de război”, – era ceva ieşit din comun, „un cuvânt nou în ducerea războaielor”, la care „s-a adăugat aceea de a porunci să fie înşelaţi comandanţii cetăţilor turceşti, cerându-li-se numai <drept> de trecere pentru a merge în Dalmaţia”³⁸.

Guvernul de la St. Petersburg n-a ezitat să intervină prompt (cu intenţii camuflate, dar clare – de ocupaţie, utilizând metode militare şi de dezinformare) în toamna anului 1806 contra Imperiului Otoman, care se considera parte atacată pe nedrept de vecinul agresor. „Acest război era cu adevărat popular din partea turcilor, ura faţă de ruşi fiind la culme” – relata Sebastiani, în decembrie 1806³⁹. Tactica menajării diplomatice a Porţii a cedat locul acţiunilor violente.

Chiar de la început englezii s-au implicat în vederea aplanării diferendului ruso-turc, fapt ce reiese şi din scrisoarea lui Charles Arbuthnot, ambasadorul britanic la Constantinopol, marelui dragoman al Porţii Alexandru Hangerli (datată din Pera, 13.12.1806): „...în condițiile, în care suntem acum, eu și domnul Italinski, neştiind ce motive au determinat trupele ruse să intre în posesiunile Turciei, putem doar să regretăm despre aceste cazuri, ce distrug bunele acorduri dintre Poartă și aliații săi. Atitudinea Curţilor noastre vă sunt cunoscute; suntem încrezători că nici Marea Britanie, nici Rusia nu poartă intenţii ostile împotriva Turciei; și de la aceasta ajung la concluzia că înaintarea trupelor ruse nu ar trebui să fie altfel (interpretată) decât ca o urmare a unor intenţii precaute, în dorinţa de a păstra securitatea Porţii. (…) De la o zi la alta trebuie să așteptăm o explicație satisfăcătoare. (…) Recunosc că, dacă lucrurile sunt într-adevăr în starea în care ele sunt prezentate, atunci fără îndoială că Poarta este ofensată pe bună dreptate; însă ea știe corectitudinea împăratului Rus și ea poate fi sigură că Majestatea Sa Imperială nu poate aproba acțiuni ostile luate împotriva Turciei de către conducătorii armatei sale; nu putem crede că perspicacitatea Porţii nu sesizează că, în condițiile actuale, ostilitatea față de Rusia va aduce Imperiul Otoman în faţa unor pericole, care de mult timp i le pregătește cu grijă insidioasa Franţă”⁴⁰.

Asumându-şi calitatea de mediator, la 21 decembrie 1806, Arbuthnot se adresează către comandantul şef al trupelor ruse din Principate cu o scrisoare prin care îi comunică despre profunda nedumerire a guvernului otoman privind cauzele ocupaţiei militare a Principatelor în condiţiile în care a fost satisfăcută cerinţa Rusiei – restabilirea domnilor maziliţi şi nu au fost oferite alte motive pentru război. Afirmând că Poarta Otomană sincer doreşte să evite războiul, ambasadorul englez solicită lui Ivan Michelson să retragă trupele ruse din Principate, urmând în continuare de aşteptat finalitatea convorbirilor diplomatice între ambele puteri⁴¹.

Rezumând cele expuse cu privire la situaţia Principatelor Române la începutul secolului al XIX-lea – în ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812 –, vom menţiona că cele două Principate în timpul războiului au fost permanent factori importanţi ai raporturilor internaţionale, vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state implicate. Războiul, declanşat în toamna anului 1806, fiind dezastruos pentru Principate, poate fi împărţit în patru perioade⁴². În aceşti şase ani de război au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiţii temporare, iar în armata ţaristă s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (iar cel de-al optulea – amiralul P. V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-şef de la generalul M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).

Acest război a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, purtat pe două teatre de operaţiuni militare – la Dunăre şi în Caucaz (secundar), însă trăsătura lui principală a constituit-o nu atât confruntările militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, inclusiv diplomaţia secretă. A fost un război al celor trei sultani otomani (Selim III, 1789-1807; Mustafa IV, 1807-1808; Mahmud II, 1808-1839) şi al ambiţiosului Alexandru I (1801-1825), în spatele cărora a stat omniprezentul Napoleon I Bonaparte.

În concluzie, constatăm că războiul ruso-turc din 1806-1812, declanşat în cadrul răbufnirii Problemei Orientale, are următoarele caracteristici:

iniţiat – de Rusia (Alexandru I), care s-a manifestat drept agresor;

instigat – de Franţa (Napoleon I Bonaparte);

s-a apărat – Imperiul Otoman (s-au perindat trei sultani);

s-au implicat – Marile Puteri (Franţa, Marea Britanie, Austria ş.a.);

au intermediat – Marea Britanie (1806), Franţa (1807, 1808);

i-au suportat consecinţele – Principatele Române (1806-1812);

teatrul de război – de la Nistru până la Dunăre, Caucazul de Nord, Marea Neagră, Marea Mediterană, însă luptele hotărâtoare au fost date pe linia Dunării;

victimă nemijlocită a războiului – Ţara Moldovei (scindată în jumătate, pe talvegul Prutului, la 1812);

au încercat să profite (din culise) – fanarioţii din familiile Ypsilanti (la începutul războiului) şi Moruzi (la sfârşitul războiului);

l-au încheiat – Poarta Otomană şi Imperiul Rus (Pacea semnată la Bucureşti, 16(28).05.1812; ratificată la Istanbul şi Vilnius 11(23).06.1812; schimbul actelor de ratificare s-a produs la Bucureşti, 2(14).07.1812);

impact cu durată definită – a fost anexată Moldova dintre Prut, Dunăre şi Nistru: s-a creat regiunea-gubernia rusă Basarabia (1812-1917);

impact de lungă durată – românii moldoveni de la Est de Prut au fost ocupaţi şi rupţi de la Ţara lor; are loc geneza Problemei basarabene (perpetuată în anii1812-1918, 1940-1941, 1944-?).

NOTE:

¹ Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda, Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2008, p. 243.
² D’Hauterive, Memoriu asupra vechei şi actualei stări a Moldovei, Bucureşti, 1902, p. 223.
³ Н.А.Tроицкий, 1812. Великий год России, M., 1988, c. 20.
⁴ Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, / Publ. par G. Noradounghian, vol. II (1789-1856), Paris, 1900, p. 24-27.
⁵ Ibidem, p. 28-31.
⁶ Ibidem, , p. 70-74.
⁷ Vezi: Внешняя политика России XIX и начала XX века [ВПР]. Документы Российского министерства иностранных дел. Серия первая. 1801-1815 гг. Т. II. М., 1961, c. 589-594.
⁸ A. Goşu, Între Napoleon şi Alexandru I. Principatele Dunărene la începutul secolului al XIX-lea, Editura Academiei Române, 2008, Bucureşti, p. 35.
⁹ Ibidem, p. 35-37; ВПР. Т. III, M., 1963, c. 695 (nota nr. 305).
¹⁰ ВПР. Т. III, c. 267, 269; Hurmuzaki, serie nouă, vol. IV, p. 636.
¹¹ ВПР. Т. III, c. 718 (nota nr. 267).
¹² Ibidem, p. 713 (nota nr. 247); vezi: I. Jarcuţchi, V. Mischevca, Pacea de la Bucureşti (din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16 (28) mai 1812), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Chişinău, 2015, p. 153-154.
¹³ Hurmuzaki. supl. 1/2, p. 354-355; cf.: Hurmuzaki, XVI (1603-1824), Bucureşti, 1912, p. 763-783.
¹⁴ ВПР. Т. III, c. 348.
¹⁵ Ibidem, p. 586, 591.
¹⁶ История России: учебник, 2-е изд., перераб. и доп. / А. С. Орлов, В. А. Георгиев, Н. Г. Георгиева, Т. А. Сивохина М.: ТК Велби, Изд-во Проспект, 2004, c. 149.
¹⁷ А. И. Михайловский-Данилевский, Описание турецкой войны в царствование императора Александра I с 1806 по 1812 г. Ч. 1 – СПб., 1843, c. 10-11.
¹⁸ A. Goşu, ap. cit., p. 32.
¹⁹ ВПР, Серия I, (1801-1815), T. III, p. 669 (nota 77).
²⁰ A. Петров, Война России с Турцией (1806-1812 гг.). Т. I, СПб., 1885, c. 53-54. Din punct de vedere geografic diviziile erau cantonate în guberniile ucrainene de la hotar: Podolia, Volâni, Kiev, Poltava, Cernigov şi Herson.
²¹ Hurmuzaki, supl. 1/2, p. 363. Sultanul prin decretul său din 21 noiembrie (2.11.1806) i-a restabilit pe Moruzi şi Ypsilanti (А.Н. Петров, Война России с Турцией (1806-1812). Т. 1. CПб.,1885, c. 68).
²² Trimisul de încredere al lui Al. Moruzi – Ion Ghica (grec albanez) – i-a comunicat lui Andreossy un şir de informaţii în legătură cu acţiunile ruşilor, printre altele menționând că „la 10 (22) noiembrie 1806, ruşii au trecut Nistrul la Movilău”. (Hurmuzaki. Supl. 1/2, p. 371; Cf.: Ibidem, p. 385); Detalii despre acest război vezi în cea mai avizată lucrare: А. Н. Петров, Война России с Турцией (1806-1812). Т. 1. CПб., 1885.
²³ Vezi: V. Mischevca 1812: Geneza Problemei Basarabene, în „Cugetul”, 1994, nr. 2-3, p. 26-32.
²⁴ ВПР, Серия I, (1801-1815), T. III, p. 432.
²⁵ Ibidem, 469.
²⁶ Ibidem, p. 441.
²⁷ Ibidem, p. 324.
²⁸ Ibidem.
²⁹ А. Петров, Война России с Турцией (1806-1812 гг.). Т. I, СПб., 1885, c. 124.
³⁰ Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, / Publ. par G. Noradounghian, vol. II (1789-1856), Paris, 1900, p. 79-80.
³¹ Балканские исследования. Вып. 18. Александр I, Наполеон и Балканы. М., 1997, с. 174.
³² ВПР. Т. III, c. 418.
³³ Ibidem, p. 717 (nota nr. 264; vezi nota nr. 144).
³⁴ Manifestul împăratului Alexandru I... de la 12/24 decembrie 1806. În: Россия и освободительная борьба Молдавского народа против османского ига. 1769-1812. Сб. документов, Кишинев, 1984, с. 198.
³⁵ V. A. Urechia, Istoria românilor, T. IX, Bucureşti, 1896, p, 100-101.
³⁶ ВПР. Т. III, c. 497.
³⁷ Sebastiani raporta la 24.12.1806 la Paris: La guerre a été déclarée a la Russie avec solennité. (Hurmuzaki, vol. II. Supliment 1: 1781-1814, p. 370); Vezi extrasul din Manifestul Porţii dat cu ocazia declarării războiului contra Rusiei (Hurmuzaki, vol. II. Supliment 1: 1781-1814, p. 375-376); Ch. M. Talleyrand consemna: le 30 (decembrie 1806), la declaration de guerre de la Porte a eté proclamée a Constantinople... le cri de guerre a retenti dans toutes les mosquees (Hurmuzaki, vol. II. Supliment 1: 1781-1814, p. 387).
³⁸ Hurmuzaki, vol. III. Supliment 1: 1709-1812 / culese de A.I. Odobescu, Bucureşti, 1889, p. 111.
³⁹ Hurmuzaki, vol. II. Supliment 1: 1781-1814 / culese de A.I. Odobescu, Bucureşti, 1885, p. 369.
⁴⁰ Вестник Европы, часть 33, № 9, 1807, с. 64-67. [http://www.vostlit.info/Texts/Dokumenty/Turk/XIX/1800-1820/Arbutnot/brief_godzeri_13_12_1806.htm ]
⁴¹ A. Petrov, op. cit., T. I, p. 123-124.
⁴² Vezi periodizarea acestui război: Vl. Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei, Editura Elan Poligraf, Chişinău, 2012, 2015, p. 40-42.