O „contraistorie” a literaturii române (I)

Modernismul, cu prelungire în postmodernism şi în transmodernism, a adus, în spiritul avangardelor, manifestările contra- şi anti-: antiliteratură, contranote, anti-/contrajurnal, contraistorii etc. Se știe, O contraistorie a filosofiei, în şase volume, a publicat Michel Onfray (tradusă şi-n româneşte, la Editura Polirom din Iaşi). În imediata apropiere, stau istoriile secrete, acestea de lungă tradiţie, începând cu Eusebiu din Cesareea. Jonathan Black a scris Istoria secretă a lumii (2007). Iată şi două exemple româneşti recente: Din misterele literaturii române. Ediţia princeps Eminescu, de Nicolae Georgescu (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2015) şi Istoria secretă a literaturii române, de Cornel Ungureanu (Editura Aula, Braşov, 2007). Asemenea scrieri, adesea spectaculoase, unele cu aromă esoterică, violează ştiinţa oficială, conformistă, ancorată într-o anume paradigmă ce produce confort. Michel Onfray, de pildă, sfidează istoriile „învingătorilor”, focalizându-şi atenţia nu asupra lui Platon, Aristotel, Kant, Hegel, ci aducându-i în prim-plan pe Democrit, Diogene Cinicul, Cyrano de Bergerac, Jean Meslier sau Ludwig Feuerbach. La rându-i, Cornel Ungureanu „trădează” formula istoriilor literare tradiţionale, focalizându-şi atenţia asupra unor fenomene care au rămas „secrete” din varii pricini, care ţin de ideologie (anii comunismului), de viziune asupra culturii, de „geopolitică şi geografie literară” etc., fără însă a ignora valorile deja sedimentate în timp. Aceste două ultime concepte stau la temelia istoriei lui Cornel Ungureanu. Înainte de 1989, a încercat a contura o „nouă geografie literară” Artur Silvestri, în paginile revistei „Luceafărul”, iar Ilie Bădescu (mai târziu împreună cu Dan Dungaciu, vezi Sociologia şi geopolitica frontierei, 2 volume, 1995), a extins geopolitica la dimensiunile sociologiei şi ale culturii, în genere. Cornel Ungureanu realizează însă cea dintâi istorie literară românească aplicând conceptele la ceea ce el numeşte Mitteleuropa culturală ca matrice singularizantă de echilibru şi origininalitate între Europa Occidentală şi cea Răsăriteană. Pariul său este Europa Centrală căreia îi subsumează şi „secretele” anunţate încă din titlu, o Europă de Ianus bifrons, cu un ochi îndreptat către Vest şi cu altul spre Răsărit, dar nu ca simptome de sincronism, ci ca fenomen diferenţiator, de vie autogenerare, atent deopotrivă către ambele direcţii, ceea ce-i conferă statura de limbă a cumpenei universului (citeşte şi a Europei), cum ar spune Eminescu. „Suntem, – ne avertizează Cornel Ungureanu – prin scris, vorbire, prin istorie şi geografie, cetăţeni ai Europei Centrale, dar ai unei Europe Centrale care nu are dreptul să-şi refuze momentele ei de solidaritate cu culturile greacă, slavă sau turcă.” (p. 15).

Cu ani în urmă, s-a vehiculat că există în Timişoara o grupare intelectuală care militează pentru o Mitteleuropa politică (deocamdată, sub umbrelă culturală, ni se spunea!), sub conducerea ultimului prinţ moştenitor habsburgic (până în 1918) şi al regatului Ungariei (până în 1946), Otto de Habsburg (1912-2011), scopul fiind refacerea imperiului, cu preţul desprinderii Banatului şi Transilvaniei de vechiul regat românesc. Dacă ţinem seamă de „ambiguităţile” controversatei Declaraţii de la Budapesta (1989) sau de existenţa unor indivizi „sătui de România”, precum Sabin Gherman, apoi de vâlva care se face în jurul Ţinutului Secuiesc (cu extindere la autonomia Transilvaniei), ideea nu era una fantezistă, care i-ar fi bântuit doar pe unii „naţionalişti”. Dar nu este deloc cazul lui Cornel Ungureanu, critic şi istoric literar profund şi obiectiv, care nu a pus niciodată sub semnul întrebării conceptul României Mari, parte integrantă a „Celei de a Treia Europe”, asupra căreia el meditează de multe decenii şi de care n-a fost străin, de pildă, nici un Mircea Eliade, încă dintre cele două războaie mondiale, atunci când respingea sterila dispută dintre „sincronişti” şi „tradiţionalişti”. Obsesia unei mari părţi din intelighenţia românească a fost, după vremuri, sincronizarea, fie cu stăpânii estici, fie cu cei vestici. Ca şi
M. Kogălniceanu, Hasdeu sau Eminescu, Eliade ne îndemna să fim noi înşine, adică români şi europeni, deopotrivă, dincolo de orice complex de inferioritate, capabili, după Marea Unire, să realizăm unitatea românească în diversitatea provinciilor istorice, garanţie a durabilităţii României. Este scopul pe care şi l-a propus şi gruparea „Criterion”, scop formulat cu limpezime de Mircea Vulcănescu în eseul-manifest Generaţie: „Dacă tineretul acestei ţări nu reuşeşte ca, în această generaţie, să reducă idealurile omeneşti centrifugale ale Românilor din diferite colţuri ale ţării, într-un singur chip al omului românesc, în care să se recunoască Românii de pretutindeni, ca într-un bun al lor; dacă tipul omului rusesc, dostoyewskian şi tolstoian al basarabenilor şi omul latino-kantian al ardelenilor nu reuşeşte să dea o sinteză vie cu omul bizantin din Vechiul Regat, sinteză în care tendinţele centrifugale să nu se mai regăsească decât ca ispite de universalizare ale aceluiaş om al lui Eminescu şi al lui Creangă, – unitatea politică a acestui neam, care în clipa în care îşi dă mâinile nu se mai recunoaşte – mi se pare ameninţată / Legând roadele unei adaptări inteligente, cu firul tradiţiilor noastre, ispitind sensul diferitelor straturi pe care le-a depus istoria în sufletul şi în structura civilizaţiei româneşti, de la vechiul suflet tracic şi până la cele din urmă înrâuriri constitutive, – această generaţie va trebui să descopere acea originalitate de configuraţie, de dozaj specific al influenţelor şi eficienţei lor, care defineşte un suflet propriu.”¹

Cornel Ungureanu adânceşte îngrijorarea lui Mircea Vulcănescu, aducând şi explicaţii pentru eşecul României Mari în al Doilea Război Mondial. El observă că guvernele interbelice nu numai că au ocultat îngrijorările generaţiei „Criterion”, dar au recăzut în maladia mimetismului, adoptând faţă de provinciile unite mentalitatea de stăpâni, rămânând, totodată, în starea de minorat mimetic, cu obligaţia de a se sincroniza cu Occidentul, ignorând atât matricea spaţiului mioritic (Blaga), cât şi pe cea a Europei Centrale. Ochiul Centrului a privit mai puţin către Cernăuţi, Chişinău sau Cluj şi mai mult către Paris! Este cea mai pernicioasă geopolitică şi geografie literară, posibile pentru devenirea României Mari: „provinciile care vor alcătui, după 1918, România Mare, nu sunt privite cu iubire. Fac parte dintr-o lume subterană. Ochiul cuceritorului este necruţător, drumul călătorului prin Basarabia, Bucovina, Banat e, de prea multe ori, asemănător cu cel al exploratorului ajuns în Africa sau în Asia – în nişte locuri rele, unde demonii pândesc.” Altfel spus, ochiul noului stăpân aflat la Bucureşti priveşte la fel ca foştii „proprietari” imperiali: „Dar şi cei aflaţi «de partea cealaltă» privesc cu mare atenţie ţinuturile care, odinioară, ţineau de Imperiul lor. Geografia literară a României va trebui să acorde un spaţiu larg graniţelor care rămân, chiar şi după intrarea noastră în Europa Unită.” (p. 453). Ba, cu atât mai mult, dacă nu vrem ca, într-un secol, românitatea să devină o amintire a istoriei europene.

Acum vom înţelege de ce Cornel Ungureanu a devenit cel mai constant apărător al ideii de Europă Centrală, ca loc geometric de rezistenţă şi de afirmare în raport atât cu Europa asiatică / rusă, cât şi cu vechile puteri / imperii ale Occidentului. În 1999, el a devenit preşedintele Fundaţiei „A Treia Europă”, ca recunoaştere a apărării şi promovării conceptului. Contribuţiile sale, în atare privinţă, sunt impresionante: Imediata noastră apropiere (I, II, Timişoara, 1980, 1990); Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii (Iaşi, 1997, în colab. cu Adriana Babeţi); Mitteleuropa periferiilor (Iaşi, 2002); Geografie literară (2002); Geografia literaturii române, azi (I, Piteşti, 2003), proiect uriaş, în şase volume, vizând, în continuare, Moldova, Basarabia, Transilvania, Banatul şi Bucovina. În fine, Istoria secretă a literaturii, de la care au pornit aceste glose. Altminteri, în ansamblu, opera lui Cornel Ungureanu, axată pe o critică a profunzimilor, de formulă „totală”, este marcată de modelul central al viziunii sale.

Termenul de Mitteleuropa a fost lansat, în 1915, de F. Naumann. Existenţa Mitteleuropei nu este legată doar de geografia politică, ci, mai ales, de geopolitică, adică de „mişcările din procesul de devenire a statelor” (Ion Conea), devenire reimpulsionată de ofensiva împotriva Tratatului de la Trianon, oglindind setea de revanşă a Germaniei, îndeobşte, în urma „umilinţei” de la Versailles. Geopolitica înfrângerii Germaniei în 1945 a dus la crearea doar a două Europe: cea de Est, „lagărul socialist” dominat de URSS, şi cea de Vest, despărţite de Cortina de Fier. Din ecuaţie, a dispărut Mitteleuropa, care a supravieţuit însă culturaliceşte, revigorându-se începând cu 1968, prin studii precum cel al lui Ivar Ivask consacrat lui Czeslaw Milosz. Ivar Ivask spera în solidarizarea câtorva state din blocul sovietic împotriva centrului. Politic, a încercat Cehoslovacia, cu care s-a solidarizat România. Ivask paria pe culturile poloneză, maghiară, română, bulgară, finlandeză, estonă, letonă, lituană, greacă, sârbă, croată, slovenă, spaţiu numit de el, brâncuşian, Coloana infinită. Se preconiza ca noua cultură, nonsovietică, diferenţiată şi de Occident, provocată şi de îndrăzneaţa mişcare Antipolitica, a lui Konrad Gyorgy, să fie urmaşa ironiei apocaliptice a lui Franz Kafka, Robert Musil, Karl Kraus, Arthur Koestler, Elias Canetti. Conceptul de realism neţărmurit al lui Roger Garaudy (1963, 1965) îl transforma pe Kafka în Calul Troian introdus în spaţiul realismului socialist, legitimat de apariţia lui Soljeniţîn, iar, mai înainte, de elogiul adus de Louis Aragon lui Garaudy, în prefaţa din 1963 la D’ un réalisme sans rivages. Picasso, Saint-John Perse, Kafka (préface de Louis Aragon, Paris, Plon, 1963). Pentru români, important devine nr. 5 din 1964 al revistei „Secolul XX”. Cartea lui Garaudy şi traducerea lui Kafka vor avea un puternic ecou. În anii deschiderii 1964-1971, apar proza onirică a lui Dumitru Ţepeneag, scrierile lui Sorin Titel, Paul Goma, D. R. Popescu, Nicolae Breban etc., apoi evadaseră din realismul socialist Zaharia Stancu, Marin Preda, Eugen Barbu, Laurenţiu Fulga, A. E. Baconsky, kafkianul ş.a.m.d. Celebrul erou ceh Švejk al lui Jaroslav Hašek devine, sub pana lui Václav Havel, întoarsă către Eugen Ionescu, eroul absurd: „O lume absurdă, care poate deveni coerentă, logică, dacă regăseşte puterea celor fără de putere. Puterea celor fără de putere – un canon identitar al Mitteleuropei.” (p. 33). Eseul lui Milan Kundera Tragedia Europei Centrale va avea un puternic ecou şi geopolitic în Franţa şi Statele Unite (1983, 1984). În contextul momentului geopolitic, se resuscită reveriile legate de mitul ţări dunărene, ca semn identitar mitteleuropean. România, prin politica ei de independenţă faţă de Moscova, se retrezeşte şi culturaliceşte, în context, eliberându-se de maladia realismului socialist, întorcându-se la arhetipurile şi miturile naţionale.

Pe un asemenea fundal mitteleuropean îşi poate desfăşura reistorisirea istoriei literare româneşti Cornel Ungureanu, cu secretele ei scoase la iveală din planul secund, ocultat, de regulă, în istoriile literare tradiţionale. Se poate începe chiar cu folclorul, primul fondator al unui spaţiu spiritual ce ţine de Europa Centrală. Astfel, legenda Meşterului Manole, cu variante balcanice, devine pentru literatura română, în spiritul a ceea ce Eminescu numea România „strat de cultură la gurile Dunării”, un adevărat Centru spiritual întemeietor, în Balcanii Europei Centrale: „Aşadar, trecerile pe la Monastirea Argeşului au şi un rost iniţiatic. Era nevoie de un Centru şi rostirea faţă de acest centru apare ca un punct al vechimilor. Dar şi ca o dreaptă întemeiere a acelui homo religiosus al Balcanilor, pe care îl vom descoperi animat de toate ispitele eretice cu putinţă.” (p. 38). În acest spirit al lui homo religiosus românesc şi balcanic va interpreta Dumitru Stăniloae celebra baladă (vezi Spiritualitatea şi cultura românească în lumina credinţei ortodoxe, în Almanahul Capelei Ortodoxe Române „Mihail Sturza”, 1980), pentru ca Mircea Eliade să-i ducă faima în lume prin analiza din Comentarii la legenda Meşterului Manole. Sub aceeaşi grilă întemeietoare sunt radiografiate Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung şi Învăţăturile… lui Neagoe Basarab, de al cărui nume, altminteri, se leagă construirea Monastirii Argeşului.

Dar verticala Târgovişte-Braşov, până la Scrisorile către Vasile Alecsandri ale lui Ion Ghica, începe cu Testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu, în continuitatea axei româneşti în spirit mitteleuropean: „Capitală culturală în adevăratul sens al cuvântului va deveni Târgovişte, prin statutul pe care i-l vor da un şir lung de documente, texte fondatoare. Verticala Târgovişte-Braşov devine esenţială pentru înţelegerea formării limbii române literare. Putem să ne întoarcem către prima / primele capitale culturale ale românilor, dacă vom reciti admirabilul documentar intitulat Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri.” (p. 40). Referinţa, la G. Călinescu. „Nu-i simplu să desparţi Muntenia de Moldova – scrie Cornel Ungureanu – atunci când scrii despre Ion Ghica. Chiar Scrisorile către Vasile Alecsandri sunt o lungă descriere a «unirii» celor două mari regiuni. Centrul acţiunii sale e oraşul Bucureşti, este spaţiul muntean, dar orice ieşire în afara acestui spaţiu înseamnă o conştientizare a identităţii. Contribuie la înţelegerea unităţii românilor de pretutindeni. Poate de aceea portretul cel mai complex din Scrisorile către Vasile Alecsandri este acela al lui Nicolae Bălcescu. Scrisorile către Vasile Alecsandri situează altfel România în Europa. Sau: o situează într-o altfel de Europă.” (p. 43).

S-a glosat mult în jurul faptului că secolul al XIX-lea este unul al naţiunilor. Pentru Ţările Române, anul 1821 devenea un reper. Cornel Ungureanu consideră că momentul trebuie împins la 1815, cu Congresul de la Viena, „pentru a înţelege noua istorie europeană. Până la Congresul de la Viena şi chiar până la Revoluţia Franceză: distrugerea celor trei imperii care ne înconjurau (otoman, ţarist, austro-ungar) are loc sub impulsurile celei din urmă. Dacă înţelegem că fiecare imperiu definea Lumea şi fiecare împărat exprima relaţia lumii cu Dumnezeu, putem pricepe de ce secolul XIX pune accent pe valorile naţionale. Identitatea naţională fortifică mitologia naţională: fiecare naţiune vrea să îşi câştige faima, illo tempore, imperială. Istoria oferise fiecărei naţii un imperiu: dac, roman, bulgar, polonez, ceh, maghiar ş.a.m.d.” (p. 52). Pe acest model imperial conservat şi de istoria celor trei imperii ale zonei s-au trezit la viaţă naţională ţările Europei Centrale, inclusiv România, impulsionând la reveria Daciei Mari (Kogălniceanu, Eminescu), apoi la România Mare (generaţia lui Iorga şi Stere). Acesta este contextul / modelul plăsmuirii naţiunii române moderne, inclusiv al culturii şi literaturii, organic legate. Originalitatea canonică a literaturii române nu va veni prin mimetismele sincronismului, după model lovinescian, ci, deopotrivă, redimensionând, în dublă faţă, sincronisto-protocronică, plăsmuirea românească şi mitteleuropeană a spiritualităţii noastre. De aici îşi trag sevele „secretele” literaturii române pe care încearcă să ne-o restituie Cornel Ungureanu. Cum spaţiul nu ne îngăduie a radiografia toate aceste „secrete”, mă voi opri doar la câteva, care mi s-au părut puternic convingătoare.

Deja am remarcat dimensiunea balcanică a folclorului românesc, ca indice mitteleuropean, pornind de la balada Monastirea Argeşului. Acest filon va genera una dintre cele mai viguroase forme stilistice europene, de la Anton Pann, Ion Ghica, I. L. Caragiale până la Mateiŭ I. Caragiale, Ion Barbu („un balcanic distilat, adus la a cincea esenţă”, Gheorghe Grigurcu), Panait Istrati (faimosul „Gorki balcanic”, cum i-a zis Romain Rolland), Nae Ionescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Fănuş Neagu sau Ştefan Bănulescu şi Al. Paleologu. Lista oferită de Cornel Ungureanu este foarte bogată. Fenomenul va atrage atenţia şi Mariei Todorova, autoarea unui valoros studiu, Balcanii şi Balcanismul, fenomen solidar cu literatura unui Hristo Botev, Liuben Karavelov, Vasil Levski (scriitori care datorează mult climatului cultural românesc), Ivar Ivask, Meşa Selimovici, Emilian Stanev, cu extensii până în Ungaria.

Şcoala Ardeleană este abordată de Cornel Ungureanu chiar în momentul când Ministerul Învăţământului din România postcomunistă (prin ministrul Mihail Hârdău!) luase hotărârea să scoată din programă studierea lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, ca netrebuitori noilor generaţii. Fenomenul începe cu Ioan Inochentie Micu Clain, considerat de Lucian Blaga „poate cel mai de seamă om politic pe care l-a dat neamul românesc din această ţară transilvană” (pentru ca sub pana lui Augustin Buzura aprecierea să devină certitudine, în eseul Victoria unui învins), iar pentru David Prodan să fie acela care a avut „un ţel politic precis: ridicarea poporului român la naţiune politică”. Complexitatea bătăliei duse de Inochentie stă ascunsă „în arhivele secrete ale imperiului învingător” (p. 65). Mergând pe calea dezinteresului faţă de cultura română, atenţionează, nu doar ironic, Cornel Ungureanu, s-ar putea ca „un şir de importanţi cărturari” să alimenteze „fondul secret al culturii române”, dându-se prioritate... dracula-logiei: „dacă Ardealul îl are pe Dracula, ştiut în toate colţurile lumii, dacă ilustrul personaj a cucerit milioane de cititori prin ineditul prezenţei sale, de ce să nu renunţăm la nişte autori care nu sunt pe măsura vremii noastre?” (p. 69). Interesant că tocmai corifeii Şcolii Ardelene ameninţă să devină demistificatori ai mitului Dracula. (Să fie una dintre cauzele pentru care noii culturnici „corecţi politic” vor să scape de povara moştenirii lui Petru Maior şi a lui Ion Budai-Deleanu?) „Cititorul, vizitatorul, elevul sau studentul, viitorul învăţător şi viitorul profesor de literatura română – adaugă Cornel Ungureanu – trebuie să afle că nu Micu, Şincai, Maior, Budai-Deleanu trebuie cunoscuţi, studiaţi, înţeleşi, ci Dracula. El este atotputernicul stăpân al zonei, insul care exprimă Ardealul la Braşov, la Sighişoara sau la Bistriţa. Sunt locuri aflate la capătul lumii, în imediata apropiere a Celuilalt tărâm.” Or, „netrebuitorii” Petru Maior şi Budai-Deleanu ar putea să încurce lucrurile cu imaginea unui Vlad Ţepeş, cu totul alta, cea din Ţiganiada, epopee care mai oferă şi un exemplu nefericit de „incorectitudine politică”, începând chiar cu titlul! Mai mult de atât, din Epistolia închinătoare către vestitul cântăreţ Mitru Perea, s-ar putea descoperi că subsolurile în care se vorbeşte despre o altă epopee, scrisă de Petru Maior, nu sunt fanteziste: „Petru Maior ar fi scris, prin urmare, epopeea întemeietoare, Eneida ardelenească, iar Budai-Deleanu ar fi compus (după cum putem înţelege) replica. Ţiganiada ar putea fi Adevărata epopee a lui Dracula Voevod.” (p. 70). Al. Piru atrăgea şi el atenţia asupra enigmelor care înconjoară contextul scrierii Ţiganiadei. Cornel Ungureanu aduce în atenţie şi vastul interes al lui Petru Maior pentru popoarele din Extremul Orient, despre felul cum au ajuns ţiganii din Indii în Muntenia şi Moldova, deveniţi apoi „ostaşi” ai lui Vlad Ţepeş în Ardeal. S-ar putea să-şi fi început la Reghin, în 1795, propria epopee, când citeşte şi prima redactare a Ţiganiadei prietenului. Când şi-a scris principalele opere, de la Istoria pentru începuturile românilor în Dachia până la textele despre limba română, el considera Întâmplările lui Telemac, fiul lui Ulise, de Fenelon, absolut necesare pentru educarea tinerei generaţii. În acest spirit şi-a scris propria epopee, admiraţia lui Budai-Deleanu pentru Vlad Ţepeş consonând cu a lui Mitru Perea. Metamorfoza modernilor – de la Vlad Ţepeş la Dracula: „Cititorul anului 2006 nu mai doreşte bravură naţională, eroism, strălucire, ci altele. Trebuie, cu puţină atenţie, să ne amintim că Luceafărul romanticilor era, de fapt, Lucifer. Oare Vlad Ţepeş nu l-ar exprima – sau nu îl poate mai bine exprima – pe celebrul personaj al limitei răsăritene, Dracula?” (p. 73). În pofida „progresului” postmodern, desigur.