Efim Tarlapan, cel dintotdeauna

Acum vreo șapte ani, când am așternut pe hârtie rândurile de mai jos, Efim Tarlapan era la fel de „tânăr și ferice” – vesel, harnic, tumultuos – precum a fost și în ultima lui zi din viață... Se știe că în ajunul zilei fatale el a reușit să ducă la bun sfârșit un proiect mai vechi de comemorare a martirului basarabean Daniel Ciugureanu, prim-ministru întregitor al Basarabiei, iar în ultimele sale ore și-a purtat pașii pe la Uniunea Scriitorilor, unde a pus la cale noi proiecte literare, s-a întâlnit cu mai mulți confrați, iar seara, la cină, s-a întreținut cu soția și mama-soacră, glumind și râzând, ca de obicei...

Iată că pronia cerească ni l-a luat pe Efim. Însă în paginile scrise – de el sau despre el – chipul său luminos va continua să ne încălzească și să ne binedispună.

Nu-i deloc simplu să-l prinzi pe Efim Tarlapan. La propriu sau la figurat – oricum. E mereu pe drumuri, mereu angajat în multiple proiecte literare. Şi-o face cu mâna lui, fireşte, căci nimeni – niciun sponsor, adică – nu-i nebun să investească azi bani în proiecte literare. Totuşi Tarlapan mai găseşte câte pe unul. Pentru că îi caută neobosit, pentru că-i mereu pe drumuri şi mereu cu tolba plină... Nu doar cu săgeţi satirice, din cele cu vârful înmuiat în venin (de leac şi de ac... de cojoc), menite celor suspuşi şi la minte reduşi, ce ne duc ţara în prăpastie. Are maestrul în tolba sa destule săgeţi cu vârful înmuiat în miere, care merg direct la inima celor mari şi mici, cucerindu-i fără a le pricinui vreo vătămare, ci, dimpotrivă, aducându-le în suflet marea bucurie şi plăcere pe care ţi le procură doar umorul veritabil.

Dacă ai norocul să dai peste Efim Tarlapan la vreo sindrofie cu colegii de breaslă, cu ocazia vreunei manifestări culturale, nicidecum nu înseamnă că, gata, l-ai prins. În mijlocul convivilor, el nu-şi mai aparţine nici sie însuşi. El aparţine, cu trup şi suflet, companiei. Este ostaticul poantei şi al vorbei de duh, al replicii percutante, al paradoxului şi calamburului. Spre marea satisfacţie a celor din jurul său (nu a tuturor, fireşte, mai ales dacă aceştia sunt scriitori), maestrul Tarlapan stoarce umor din orice frază aruncată de comeseni, întorcând-o, sucind-o în fel şi chip, până nu mai rămâne din ea altceva decât... derizoriul. Îi angajează în acest exerciţiu al spiritului şi pe amicii săi şi adeseori se încinge un foc de artificii de-ţi ia ochii... minţii.

În albia oralităţii, Tarlapan e la fel de sclipitor ca şi în paginile cărţilor sale de epigrame, parodii, aforisme, miniaturi umoristice... Atât doar că aici, la un pahar de inspiraţie, el nu-şi mai face griji pentru poantele pe care le comite: sunt vechi sau mai noi, publicate sau inedite, gândite mai înainte sau sclipuite pe loc, antologice sau efemere... Astfel încât, în toiul veseliei generale până la uitare de sine, multe idei scânteietoare, apărute la moment, au toate şansele să nu mai ajungă nicicând pe hârtie.

Am fost de mai multe ori martorul şi părtaşul unor asemenea întâlniri de suflet (de suflete vesele!), când verva debordantă a maestrului semăna în stânga şi în dreapta adevărate perle de umor, care ar fi putut fi lesne convertite în epigramă, parodie, aforism... Însă, m-am convins, maestrului nu-i pasă de asta. „Am de unde”, glumeşte dânsul. De altfel, lui Tarlapan nu-i prea pasă nici de efectul pe care îl pot avea glumele sale asupra unor persoane vizate. De aici şi duşmanii, făţişi sau ascunşi, de care nu duce lipsă. Nu în ultimul rând, de dragul lor a ajuns să se autoexileze la Cluj-Napoca. Dar unde s-a mai văzut satiric fără duşmani!...

Şi cum ziceam la început, nu-i deloc simplu să-l prinzi pe Efim Tarlapan. Nu mă refer la întâlnirile sporadice prilejuite de diversele evenimente culturale, când marele satiric, am mai zis-o aici, nu-şi aparţine nici sie însuşi. Ca să-l cunoşti (să-l prinzi) pe un om, uneori este necesar să mănânci împreună un pud de sare, alteori... să mergi cu el la un festival de epigramă.

Acest festival, denumit „Epigrama, Zâna Ironiilor” (nu mai ţin minte a câta ediţie) a avut loc prin anul 2000, la Braşov. Am mers până la Bucureşti cu o maşină de ocazie, oferindu-ni-se posibilitatea de a zăbovi câteva clipe la marginea unei podgorii vrâncene, ca să ne completăm rezervele de licoare pentru inspiraţie. La Bucureşti am ajuns seara târziu. Am luat imediat trenul spre Braşov, deşi acolo încă nu eram aşteptaţi de nimeni. Conform programului, urma să fim cazaţi la hotel abia a doua zi pe la amiază.

Ce aveam să facem toată noaptea aceea la Braşov? De n-ar fi fost răcoarea toamnei, ne-am fi oploşit la vreo terasă. Dar cum afară era umed şi rece, am pornit în căutarea unui local cu program non-stop. Şi amară ne fu surpriza să aflăm că aşa ceva la Braşov nu există. Sau, cel puţin, nu exista pe atunci. În cele din urmă, ne-a surâs norocul să dăm peste barul Teatrului Dramatic, care mai era deschis la acea vreme târzie, graţie faptului că barmanul era secundat de prietena sa şi, probabil, la fel ca şi noi, nu-şi doreau un loc mai bun pentru întâlnire. Astfel, alternând o ceaşcă de cafea fierbinte cu un păhărel de tămâioasă, mai cinstindu-i şi pe amfitrioni, ne-am petrecut toată noptiliţa într-o atmosferă specială.

Însă cele descrise mai sus nu reprezintă decât cadrul în care s-au depănat discuţiile şi mărturisirile noastre. Un anturaj fericit, ce mai... Aici am avut prilejul să cunosc un alt Tarlapan – om în carne şi oase, nu eroul liric şi gânditorul mucalit, zidit între coperţile cărţilor sale. Un Tarlapan care trăieşte dureros drama poporului nostru, a conaţionalilor săi de pe ambele maluri de Prut, al acestui plai pe care îl iubeşte bărbăteşte, ca un fiu şi stăpân ce-i este... Şi chiar dacă nu se usucă, la propriu, ca un pai, ca să-l citez lejer pe regretatul poet Grigore Vieru, are o inimă mare, plină de răni mai mult sau mai puţin cicatrizate, provocate de loviturile necruţătoare pe care le suportă neîncetat împreună cu acest neam al nostru de la tot soiul de duşmani, dinăuntru şi dinafara ţării. Un scriitor al cetăţii care, vorba vine, nu este nici dânsul profet în ţara sa – cum altfel avea să părăsească Chişinăul său drag, stabilindu-se la Cluj-Napoca. Chiar dacă este Cetăţean de Onoare al acestui oraş. Nota bene: al Clujului, nu al Chişinăului.

La masa slab iluminată din incinta barului braşovean, Efim Tarlapan mi-a citit mai multe pagini inedite ale jurnalului său literar. Cunoşteam tot ce a publicat până atunci în „Literatura şi Arta” şi în alte ediţii periodice. Însă paginile apărute în presă nu se puteau compara cu aceste întâmplări şi fapte inedite şi, în plus, cu satisfacţia de a fi primul cititor-ascultător. Unde mai pui că Efim comenta savuros fiecare pasaj lecturat, completându-l cu detalii picante care nu-şi puteau afla locul în varianta pentru tipar. Îşi făcea mari planuri literare cu acest Jurnal al său, căruia îi găsise chiar în acele zile un titlu metaforic (de altfel, m-a întrebat dacă îmi pare potrivit), „Lumina umbrei mele”. „S-ar putea întâmpla să rămân în literatură anume cu aceste pagini, sau mai ales cu aceste pagini de jurnal”, se confesa inimosul satiric. Şi de bună seamă, însemnările sale literare redau fidel, cinstit, cu mult suflet, cu măiestria şi verva scriitorului de talent care este Efim Tarlapan, o epocă importantă şi controversată din istoria zbuciumată a acestui pământ, întâmplări şi fapte ale unor personalităţi marcante ale neamului nostru. Apărut ceva mai târziu, în emblematicul său volum „Pro-scris”, jurnalul este citit şi azi cu mult interes pe ambele maluri ale Prutului.

Cu gândul la Jurnalul literar al lui Efim Tarlapan, mi-am amintit de un alt talentat narator al unor întâmplări din viaţa literaţilor şi artiştilor, regretatul Aurel Scobioală. Ce-i drept, autorul „Ulciorului cu pătărănii” evita latura gravă a lucrurilor, accentuând doar comicul situaţiilor. La vreun an după acel festival de la Braşov, mi-a apărut volumul „Săgetat de o idee”, cu o frumoasă prefaţă a lui Efim Tarlapan. La lansarea cărţii, în incinta Teatrului „Satiricus I. L.Caragiale”, Aurel Scobioală mi-a dedicat un catren pe care nu-l mai ţin minte, însă poanta era cam de genul: „autorul şi-a eclipsat prefaţatorul”. Ştiam că Efim Tarlapan nu se supără cu una, cu două, mai ales când e vorba de o poantă spirituală. L-am rugat totuşi, mai în glumă mai în serios, pe maestrul Scobioală să nu publice epigrama. Şi, ca să fiu mai convingător, am scos o bancnotă de 10 lei şi i-am oferit-o: „Iată, onorariul pentru... nepublicarea catrenului”. Scobioală a râs cu poftă: „Eşti primul care îmi oferă onorariu pentru a nu publica ceva”.

Lecţia pe care ne-o dă astăzi Efim Tarlapan nouă, mai tinerilor săi confraţi de condei, în special celor care profesează satira şi umorul, dar şi aşa-zişilor neopostmodernişti, ar putea fi rezumată în celebrul vers eminescian din Epigonii: „Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic”. În scrisul său pro-scris, Tarlapan a fost mereu un luptător pe linia întâi. Pentru că a crezut cu tărie că asta e chemarea sa, că face o muncă necesară pentru societate, pentru binele comun, pentru întregul neam. Cel care nu crede nu este un luptător, iar arta pentru artă nu le poate fi de trebuinţă, se pare, nici chiar celor care o produc. Scepticismul şi cinismul mână azi lumea scriitoricească spre buza neantului. Salvarea este în credinţă – cea adevărată, nu disimulată –, în harul ceresc, în valorificarea vocaţiei proprii, în binele suprem. Având ambiţia de a fi alături de sufletul și spiritul consângenilor, aici şi acum, nu pretenţia de a fi undeva-cândva... în eternitate.

...S-a întâmplat să-l întâlnesc pe Efim la funeraliile regretatului poet al neamului, Grigore Vieru. În faţa Operei Naţionale vălura o mare de lume îndoliată. Ştergându-şi o lacrimă bărbătească, maestrul a rostit: „Să mai zică cineva acum că la noi nu se citeşte şi nu se cinsteşte Poezia...”.

Prin întreaga sa operă, Efim Tarlapan aduce și el dovada faptului că literatura, în speță cea satirico-umoristică, se citește și se cinstește. Ne-a lăsat drept moștenire circa 60 de cărți – de poezie satirică, parodii, epigrame, aforisme, publicistică, memorialistică, pagini de jurnal etc., precum și un mare număr de cărți pentru copii, antologii, unele fiind de unicat în literatura română. În ultimele sale zile el lucra, în paralel, la o nouă ediție a „Antologiei epigramei românești de pretutindeni” și la o „Antologie a epigramei românești basarabene”.

Efim Tarlapan a fost acela care, în 1997, a organizat primul Festival Național de Epigramă la Chișinău, cu participarea a circa 40 de scriitori din România. Ultima ediție a acestui festival, avându-l pe maestru ca invitat de onoare, urma să înceapă chiar în ziua în care l-am condus pe ultimul drum. Evident, manifestarea a fost contramandată. Festivalul Național de Epigramă și Fabulă „Donici, cuib de-nțelepciune”, ediția a XI-a, a avut loc totuși o lună mai târziu și s-a desfășurat sub semnul Tarlapan. Versurile și epigramele sale au fost recitate atât la locul său de veci, în Cimitirul Central al capitalei, cât și pe scenă, la Gala premianților, și la agapa confraților de condei. Ars longa, vita brevis!