Unirea, o stare de spirit

1918 e anul care a marcat întregul spațiu românesc. E un an memorabil în special pentru noi, basarabenii, deoarece atunci am avut nesperata  șansă de a ne întoarce la ai noștri și de a ne reface împreună soarta, cu bune și cu rele, dar cu perspectiva clară și nedezmințită de a ne păstra identitatea comună. Încărcătura simbolică a acestui an este echivalentă cu un veac: existența și rezistența noastră își trage și azi sevele din optimismul și încrederea  în propriul destin, transmise cu putere nouă, copiilor altui veac și ai altui mileniu, căci exemplare și demne de urmat sunt eroismul și jertfirea de sine manifeste în acel tulbure și dramatic început de 1918, care a constituit preludiul marilor prefaceri din această parte de lume și a creat premisele  formării Statului Român modern.

Dar evenimentele derulate acum 99 de ani, inclusiv votarea Unirii Basarabiei cu România de către Sfatul Țării la 27 martie / 9 aprilie 1918,  au  fost și mai sunt interpretate de către „neprieteni” subiectiv, în culori mai mult  negative. Cei care nu au acceptat și nu vor să accepte o realitate obiectivă – unitatea și comuniunea neîntreruptă a românilor, în pofida tuturor îngrădirilor (politice, economice, sociale etc.) ridicate pe parcursul secolelor în calea noastră – în zadar invocă diverse raționamente, încercând să pună la îndoială echilibrul și dăinuirea noastră în timp, însemnătatea fără precedent a Unirii. Neînțelese de străini sau de către cei înstrăinați de neam, aceste raționamente, oricât de multe și oricât de spectaculoase ar părea, întotdeauna au fost și vor fi INSUFICIENTE și NECONCLUDENTE, pentru că nu exprimă adevărul.

Cine ar putea explica, de exemplu, prin ce miracol au reușit basarabenii, după 105 ani de aflare sub cnut rusesc, izolați definitiv de frații de sânge, să aibă la începutul sec. al XX-lea o strălucită elită de intelectuali, curajoși, înțelepți, care să simtă, să gândească și să militeze neînfricat pentru Unire? Deși mulți dintre ei au fost școliți în instituțiile imperiului țarist, adică departe de înnoitoarele procese ale constituirii Statului Român și a Națiunii Române, aceștia au conștientizat că moldovenii au șanse de supraviețuire numai dacă se vor uni cu Țara, una pentru toți românii, despre care marele cărturar descendent din basarabeni Bogdan-Petriceicu Hasdeu scria la 1867: „Moldova, Transilvania, Muntenia nu există pe fața pământului; există o singură Românie, există un singur corp și un singur suflet, în care toți nervii și toate suspinele vibrează unul către altul”. Anume această „vibrație”, având la temelie legătura spirituală latentă, indestructibilă și invincibilă, această tentație necurmată spre rădăcina comună ne-a unit în vremuri de restriște, a descătușat mințile și a declanșat energia generației de la 1918, îndreptându-le speranțele și faptele, atunci când a fost favorabilă și conjunctura geopolitică, spre idealul național – 

Unirea cu Patria-mamă, România.

Să luăm aminte: în 1918 înceta pentru 22 de ani deznaționalizarea provinciei dintre Prut și Nistru, concepția identitară „moldovenistă”, elaborată și promovată, pe parcursul unui veac, de către autoritățile rusești, suportând un eșec lamentabil, nu și definitiv. Pentru că în perioada postbelică, după ce teritoriul din stânga Prutului este ocupat de trupele sovietice, „teoria moldovenismului” este reactivată cu o nouă putere, propaganda antiromânească, de lichidare a culturii și identității naționale, inclusiv de îngrădire a legăturilor provinciei cu res-

tul țării, devenind ținta principală în activitatea instituțiilor ideologice bolșevice. Și în această perioadă a istoriei noastre s-au adeverit deplin premonițiile lui Eminescu, exprimate într-un articol publicat în ziarul „Timpul” din iunie 1878, privind natura relațiilor ostile cu imperiul de la răsărit: „De câte ori rușii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualității noastre, să fie supărați de acest simțământ și să ne urască mai mult și tot mai mult. Fără îndoială această ură a fost întemeiată, afirmă Eminescu, pe timpul când între Moldova și așa-numita Basarabie comunicația era liberă. Rușii s-au încredințat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânșii și pentru aceasta au închis granițele ermeticește și au curmat atingerea  între românii de peste Prut și restul poporului român. De atunci și până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără curmare”.

De altminteri, observațiile pertinente, făcute acum 139 de ani, sunt de o stringentă actualitate, acoperind, cu regret, și segmentul de timp de după obținerea independenței Republicii Moldova, stat creat pe ruinele Uniunii Sovietice, incluzând numai o parte din vechiul principat al Moldovei. Firește, Sudul Basarabiei, ținutul Herța și Nordul Bucovinei nu au încăput pe harta acestei formațiuni statale desenată încă de Stalin.

Declarată suverană și independentă în 1991, Republica Moldova nu a reușit nici după un sfert de secol să scape de consecințele izolaționiste ale expansionismului țarist / sovietic / rus. Aflată mereu în căutarea revanșei istorice, Rusia postsovietică își promovează și acum deschis în regiune interesele, urmând, cu alte unelte și alte mijloace, bineînțeles, vechea politică imperială de dominare. Deși alte sunt vremurile, alte sunt statele, alți actorii politici, problemele existențiale ale românilor basarabeni nu au revenit pe făgașul normalității, Prutul, ca și acum un secol, desparte Neam și Țară.

Mai mult, de ceva timp, sub privirea nepăsătoare și absentă a societății, inclusiv a comunității academice, la Chișinău este din nou declanșată o ridicolă cruciadă împotriva unionismului, e readusă în actualitate problema statalității moldovenești, a „Istoriei...” din programele școlare, e vehiculată dilema „limba română” versus „limba moldovenească”, adepții „moldovenismului” războinic și păgubos scotocesc în arhive hărțile „Moldovei Mari”... Asemenea și alte pretexte și instrumente de manipulare politico-mediatică, inventate în laboratoarele moscovite, se regăsesc iarăși nestânjenit în discursul politic și identitar de la Chișinău. Această supărare și neascunsă ură antiromânească ne-ar amuza, dacă, paradoxal, nu ar fi proferată în situația când România sprijină masiv, necondiționat și pe toate căile statul moldovean de la întemeierea acestuia.

Cui prodest?, vorba latinilor, și de ce oare sechelele trecutului persistă, tolerată fiind, de fapt, cea mai periculoasă diversiune: estomparea sau ștergerea definitivă a memoriei istorice comune? De ce statul Republica Moldova, unul dintre cele mai sărace în Europa, este menținut de guvernanții săi într-o zonă gri, iar obiectivul major de a-l integra într-o lume civilizată rămâne de domeniul iluziilor? În schimb, realitatea cotidiană oferă cu frecvență metronomică cinicul „déjà vu”, inclusiv în plan identitar, fenomen care îngrijorează și adâncește indiferența, disperarea, neîncrederea în ziua de mâine a populației.

În acest context, marcat ca niciodată de instabilitate geopolitică și de colapsul economic tot mai evident, transpare cu o nouă forță actualitatea și semnificația anului 1918, exprimate dezinvolt și tot mai hotărât pe ambele maluri ale Prutului, implicit prin izbucnirea năvalnică a unionismului celei mai tinere generații de români.

Unirea cu Țara a fost și rămâne pentru noi o stare permanentă de spirit.Indiferent de condițiile dictate de vremi. Și de vremuri.