Să nu ne uităm limba, cultura și identitatea noastră, spiritul românesc

Alexandru BANTOŞ: Mult stimate Domnule Academician, pentru început, Vă rog să-mi îngăduiți să exprim, și pe această cale, sentimentele noastre de profundă recunoștință Biroului Prezidiului Academiei Române și Dumneavoastră personal pentru sprijinul acordat revistei „Limba Română” într-un moment dificil. Grație concursului nemijlocit al Domniei Voastre, au fost create premise pentru reluarea activității publicației...

Acad. Victor VOICU: Gestul Academiei Române este cât se poate de firesc şi exprimă o continuare a relaţiilor de colaborare pe care revista chişinăuiană le-a avut de-a lungul anilor cu nume de referinţă ale instituţiei noastre, între care academicienii Eugeniu Coşeriu, Constantin Ciopraga, Ion Coteanu, Eugen Simion, Solomon Marcus, Alexandru Zub, Marius Sala, Gheorghe Chivu ş. a. Prin contribuţia lor, în calitate de autori şi membri ai colegiului de redacţie, precum şi a unui număr mare de lingvişti, literaţi, publicişti din Republica Moldova, România şi din alte ţări, revista s-a afirmat, aşa precum subliniază Acad. Marius Sala, ca „o publicaţie de ştiinţă şi cultură de aleasă ţinută, elaborată cu talent şi exemplară dăruire, care şi-a propus şi, spre meritul echipei redacţionale, a şi reuşit să fie o revistă a tuturor românilor”, rezistând un sfert de veac şi impunându-se ca o veritabilă şi necesară tribună de promovare a valorilor spirituale naţionale, dar şi ca o stavilă în calea vicisitudinilor şi a erodării identităţii şi unităţii românilor din stânga Prutului.

Amenințările identității la scară națională sunt vizate şi în Apelul „Identitate, Suveranitate și Unitate”, Dumneavoastră fiind unul dintre inițiatorii și semnatarii acestui important document. De aceea, Vă invit, stimate Domnule Academician, să precizați și pentru cititorii revistei noastre oportunitatea elaborării și lansării acestui Apel.

Este cunoscut faptul că Academia Română, încă de la fondare, a avut drept misiune principală promovarea limbii române, cultivarea şi stabilirea normelor de vorbire şi scriere ale limbii române – pilonul de referinţă şi determinanta majoră a conştiinţei noastre identitare, a românilor din ţară şi de oriunde s-ar afla. Întemeietorii Academiei Române au dorit ca instituţia încă de la fondare să aibă o mare şi impresionantă reprezentativitate din toate spaţiile locuite de români (Basarabia, Bucovina, Maramureş, Banat, Ardeal, Moldova, Ţara Românească) şi macedo-românii din Sudul Dunării. Iată de ce ne preocupă în mod deosebit încercările de erodare a identităţii românilor, care în ultimul timp sunt tot mai numeroase atât în spaţiile din afara graniţelor, locuite de români, cât şi la nivelul entităţii statale. Nu mai este o noutate că în prezent respectivele procese, complexe şi complicate, sunt mai disimulate, dar totuşi vizibile la diferite niveluri naţionale sau internaţionale. În acest context, valorile de importanţă patrimonială pentru poporul nostru, reiterate în Apelul a peste 100 de membri ai Academiei Române, sunt componente definitorii ale Statului Român, aşa cum se remarcă şi în Art.1 al Constituţiei României. Fără a fi mizat pe acest aspect, apelul majorităţii membrilor Academiei Române s-a constituit implicit într-un test de reactivitate al unor foarte diferite componente ale societăţii româneşti. Astfel, dacă cea mai mare parte a acesteia a reacţionat decent sau entuziast chiar, o anumită parte a ei ne îngrijorează prin reacţiile de agresivitate şi de intoleranţă la alte opinii decât propriile convingeri. Acţiunile unora, de fapt, reinstaurează pe „nesimţite” conduita şi, se pare, sloganul de tristă amintire conform căruia „cine nu este cu mine este împotriva mea”. Cam aici ne aflăm şi constatăm cu regret că uităm prea lesne un adevăr: identitatea naţională şi conştiinţa identitară a românilor au fost temelia şi motivaţia, determinante ale procesului de unitate naţională, ale uriaşelor sacrificii ale românilor, încheiate cu momentul astral din 1 decembrie 1918 – Marea Unire!

Eforturile noastre, ale Academiei Române, ale profesorilor de limba română şi de istorie par să nu influenţeze definitoriu programele de învăţământ de limba şi literatura română, de istorie a românilor, de limba latină etc. Cine şi de ce se opune? Anume acest lucru ne îngrijorează şi, evident, ne întrebăm qui prodest? Cui foloseşte procesul de analfabetizare a românilor, mai ales în zona rurală, cui foloseşte prăbuşirea demografică, cui foloseşte transformarea poporului român într-o populaţie fără speranţă? Iată doar câteva dintre motivaţiile Apelului nostru.

Noțiunile „identitate”, „suveranitate”, „unitate” sunt interpretate oarecum neadecvat. Care este sensul atribuit acestor termeni în Apel? Se vorbește contradictoriu şi despre efectele globalizării și ale uniformizării, despre anumite amenințări la adresa identității naționale, a suveranității și a unității românilor. Cât de reale sunt aceste primejdii și ce acțiuni urgente urmează a fi întreprinse pentru a le neutraliza?

Diverşi strategi ai globalizării, ai ştergerii şi ai anihilării marilor valori ale culturilor naţionale, ale Europei creştine a naţiunilor încearcă, uneori cu succes, ridiculizarea şi supresarea conştiinţei identitare. Atacurile vizează, mai întâi, referenţialul, adică valorile şi reperele spirituale, contribuţia noastră la cultura şi civilizaţia Europei unite. Apoi sunt agresate bisericile, credinţa creştină, fiind propagat ateismul, obiectivul dintotdeauna al marxism-leninismului. Procesul însă continuă cu alte conotaţii şi, desigur, cu nefaste consecinţe asupra generaţiilor actuale şi viitoare. Comunismul a încercat să promoveze ideea omului nou, ateu, fără repere morale, fără patrie (vezi internaţionalismul, comunismul mondial), respectiv fără identitate. Era neglijat faptul că, în locul credinţei creştine, cu o vechime multimilenară, trebuie să opui o forţă morală comparabilă. Implacabil însă a survenit eşecul care, conchidem acum, a generat înstrăinarea generaţiilor educate în spiritul ideologiei comuniste, determinând interpretarea eronată a unor termeni indispensabili conştiinţei de sine a unui neam. Toate ţările şi popoarele cu o istorie, care se respectă, folosesc, de exemplu, sintagma naţiunea cutare sau cutare, naţiunea noastră etc. Chiar cea mai importantă organizaţie mondială poartă denumirea de Organizaţia Naţiunilor Unite. Noi încercăm să reintroducem în limbaj şi în mesaje frumoasa şi prea scump plătita naţiune română, expresie sintetică a identitătii noastre (limba română, etnicitate, istorie, cultură şi spiritualitate). Or, Statul Român suveran este expresia legală şi funcțională, teritorială şi administrativă care acţionează, prin politici interne şi în relaţiile sale externe, în numele şi în interesul Naţiunii române. Patriotism / patriot, etimologic venind din cuvântul neogrec patriotis, definesc calitatea sau persoana care îşi iubeşte patria, adică pământul unde s-a născut. Patriotismul, după o definiţie comună, înseamnă voinţa cetăţenilor unei Patrii de a o susţine şi de a o ajuta constant. Este tocmai diferit, dacă nu contrar, dictonului Ubi bene, ibi patria (după Cicero) şi variantei modernizate de către emigranţi a expresiei: Ubi panis, ibi patria. De aici ideea că un popor condus cu înţelepciune trebuie să asigure condiţiile de viaţă şi satisfacerea nevoilor tuturor cetăţenilor săi. Finalmente, tot românul a dat faimoasa replică la acest context Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în ţara ta, expresie ce defineşte nu doar un soi de „neadaptare” la alte condiţii social-economice, dar, mai ales, confirmă legătura lui ancestrală cu ţara şi naţiunea de origine.

Cum poate fi interpretat naționalismul vs extremismul naționalist?

Naţionalismul, în sensul direct al cuvântului, vizează atitudinea faţă de naţiune, faţă de apartenenţa istorico-lingvistică. După cum se ştie, naţionalismul şi mişcările de emancipare naţională au dat naştere, în sec. al XIX-lea, unor noi state europene: Germania, Italia, România ş. a. În acelaşi timp, excesele extremismului naţionalist, ca orice alt extremism, au generat mari drame ale omenirii, mai ales în secolul trecut. Românii, în lunga şi frământata lor istorie, nu au îmbrăţişat extremismele, exceptând cazurile impuse din exterior. În România, naţionalismul extremist este combătut şi prevenit prin reglementări legale. Mai mult, în România nu există riscul dezvoltării unor curente naţionalist xenofobe. În acest context, m-ar onora să-l citez pe marele savant şi patriot Acad. Grigore Antipa care, în 1940, în comunicarea intitulată „Rolul Academiei Române în combaterea campaniilor de ponegrire a poporului şi statului român”, spunea:

... Academia va aduce un şi mai mare serviciu chiar acelor popoare vecine pe care instigatorii acestor campanii interesate caută a le induce în eroare şi a le aţâţa în contra noastră. Prin informaţiile pozitive ce li se vor da, vecinii noştri se vor putea lămurii şi reculege şi vor medita în linişte asupra adevăratelor interese superioare şi permanente ale neamului lor, cât şi a posibilităţilor de a le asigura satisfacerea. Aceasta, în mod fatal, va trebui să-i ducă, şi pe ei, la convingerea că: nu prin lupte zadarnice şi duşmănie – care fac jocul intereselor altora –, ci numai printr-o colaborare sinceră cât mai intensă – bazată pe dreptate şi pe respect mutual – ei vor putea ajunge să-şi îndeplinească adevărata lor menire şi să-şi asigure bunul trai al populaţiei cât şi propăşirea lor economică, naţională şi culturală, în mijlocul popoarelor mari între cari soarta ne-a aşezat împreună în acest colţ al Europei (Analele Academiei Române, Seria III, Tomul XV, 1939-1940).

Actualitatea mesajului lui Grigore Antipa, în integralitatea sa, este emoţionantă prin anvergură şi viziune. În momente de derută sau de întristare, provocate de unele aspecte ale realităţii vremurilor noastre, aş recomanda, inclusiv celor neîncrezători, dar de bună-credinţă, să citească două discursuri de recepţie rostite la Academia Română: Elogiu Satului Românesc (1937) al lui Lucian Blaga şi Laudă ţăranului român (1940) al lui Liviu Rebreanu. Personal, când le recitesc, îmi revine în minte o altă zicere a unui alt mare român, şi anume Nicolae Iorga: Cine uită nu merită.

Sunteți un om de știință cu renume, biografia Dumneavoastră de creație având un impresionant palmares. Actuala funcție din Academia Română are la bază munca asiduă și îndelungată în domeniul medicinei. Cum ați descoperit vocația pentru medicină, în general, și pentru farmacologie, în special? E o întâmplare sau ați mers spre țintă în mod conștient?

Pasiunea pentru medicină s-a format pe măsură ce îmi dezvăluiam nişte valenţe, caracteristici psihointelectuale care mi se păreau adecvate pentru domeniu. Mai exact, pe măsură ce mă implicam, găseam argumente că acesta-i drumul. Descoperirea farmacologiei, în anul trei de studii la Facultatea de Medicină din Bucureşti, se grefează pe contextul deja creat, în primii ani de studii medicale. Acolo am întâlnit un mare dascăl, respectiv Prof. Dr. Alfred Teitel, o personalitate complexă, de formaţie enciclopedică. I-am rămas alături până a plecat dintre noi şi îi păstrez o neştearsă amintire. Farmacologia, pe lângă partea sa discriptivă, este o ştiinţă complexă, interdisciplinară, care oferă satisfacţii tocmai datorită impactului şi nevoii de interconectare, integrare a cunoştinţelor, din foarte multe domenii ştiinţifice. Evoluţia farmacologiei moderne demonstrează, fără echivoc, acest lucru: farmacologia integrează datele de la funcționalitatea organismului, a organelor şi sistemelor sale până la noțiuni fundamentale de biologie celulară şi moleculară. Este o lume în care se pot integra profesional cercetători din cele mai diferite domenii ale ştiinţelor. De altfel, Prof. Teitel m-a îndrumat spre un domeniu fundamental al farmacologiei, sistemul colinergic, care stă la baza unor funcţii majore ale organismului și are o vechime filogenetică impresionantă (începând cu insectele, al căror zbor se bazează pe acest sistem). Am rămas în acest domeniu până în prezent, evident, abordările diversificându-se. Printre primele lucrări a fost cea de diplomă, după o idee originală a Prof. Teitel, a urmat teza de doctorat în care am cuplat farmacologia sistemului nervos vegetativ cu modificările induse în contextul bolii de iradiere experimentale. În anii ’70 ameninţarea atomică era la ordinea zilei, dar istoria repetă, din păcate, şi erorile!

Pe parcursul a circa o jumătate de secol aţi lucrat mult la elaborarea a numeroase brevete de invenţii, abordând atât domeniile experimentale ale farmacologiei clasice şi moderne, cât şi domeniile clinice (farmacologie şi toxicologie clinică, farmacocinetică, bioechivalenţa clinică a medicamentelor etc.). Vă rog să invocaţi una dintre lucrările Dumneavoastră de anvergură.

Una dintre lucrările experimentale, publicată în anii ‘70, despre care îmi amintesc cu plăcere, vizează demonstrarea mecanismului colinergic muscarinic central al hipotermiei din intoxicaţia acută cu anticolinesterazice. Am demonstrat atunci, prin metode clasice, că antidoturile, care nu penetrează bariera hemato-encefalică, nu antagonizează hipotermia indusă de anticolinesterazice. Implicit, nu au efecte semnificative la nivelul sistemului nervos central. Lucrarea a rămas de referinţă, prioritară.

Cum a evoluat biografia Dumneavoastră de creaţie, ştiinţifică şi didactică, după 1989?

La inceputul anilor ’90, ca o necesitate de actualizare şi completare a învăţământului medical românesc cu domenii de mare relevanţă pentru medicină, am înfiinţat disciplina Toxicologie clinică, completată ulterior cu alte două, Farmacologia clinică şi Psihofarmacologia. Cercetarea ştiințifică, în afară de domeniul colinergic, mecanisme ale intoxicaţiei cu anticolinesterazice, corelaţiile caracteristicilor acestui aspect cu descriptorii moleculari ai compuşilor reprezentativi, pe de o parte, şi analiza critică a unor limitări ale efectelor antidotice ale reactivatorilor de colinesterază, pe de altă parte, retrospectiv, de-a lungul a circa 60 de ani de cercetare internaţională. Am căutat noi explicaţii şi fundamentări ale diferenţelor in vivo / in vitro, de eficacitate specifică ale antidoturilor menţionate, pe baza inechivalenţei corelaţiilor PK /
PD^*) ale acestora versus corelaţiile TK / TD^*) ale anticolinesterazicelor. Mai exact, aceste corelaţii, inseparabile pentru fiecare entitate, se desfăşoară în bună măsură în arii diferite ale organismului, nefiind coincidente nici sub acest aspect. Mă opresc aici ca să nu complicăm discuţia.

Acţiunile terapeutice ale medicamentelor asupra organismului uman constituie un subiect de interes sporit. În ce mod farmacologia răspunde imperativelor vremii?

În ultimii ani, constatăm că farmacologia experimentală este în risc de dispariţie, cu mari prejudicii nu numai pentru învăţământul farmacologic (domeniu major pentru înţelegerea terapiei medicamentoase), dar şi pentru ştiinţa medicamentului în general, pentru cercetarea complexă de la substanţa chimică la medicament. Drumul este lung şi costisitor, însă cu mari satisfacţii şi beneficii pentru ţara care cultivă şi dezvoltă ştiinţa medicamentului. Voi menţiona că la iniţiativa organizatorică a UEFISCDI am propus, împreună cu un panel de experţi, un domeniu prioritar pentru cercetarea ştiințifică românească „Ştiinţa medicamentului (drug research)”. Consecutiv am înfiinţat şi un centru pilot, denumit „Centru de ştiinţele medicamentului”, sub coordonarea atât a Academiei Române, cât şi a UMF „Carol Davila” Bucureşti. Merită relevat şi faptul că împreună cu un grup de colegi am realizat un medicament (Brevet OSIM, 1972) antidot de mare eficienţă în intoxicaţiile cu compuşi organo-fosforici, grup din care fac parte, desigur, compuşii supertoxici preconizaţi şi chiar uneori utilizaţi (din nefericire) ca substanţe toxice de luptă. Produsul a fost administrat clinic la Spitalul Clinic de Urgenţă „Floreasca” în intoxicaţiile acute cu organofosforice insecticide. În domeniul medicamentului am înregistrat peste 25 de brevete de invenţie la OSIM şi două brevete europene. O altă preocupare din ultimii ani în domeniul cercetării şi publicisticii ştiinţifice au constituit-o medicamentele antipsihotice şi alţi compuşi cu destinaţie terapeutică pentru tratamentul bolilor psihice grave. În prezent, împreună cu doi foşti doctoranzi, astăzi psihiatri şi psihofarmacologi cu prestigiu, vom publica o carte în domeniul psihofarmacologiei. Ne vom opri aici cu această enumerare care oricum nu poate fi exhaustivă. Ars longa, vita brevis, încercăm să ne adaptăm limitelor noastre umane şi să lăsăm câte ceva după noi.

Să ne referim și asupra imaginii actuale a cercetării românești, implicit din domeniul medicinii. Cum arată ea în comparație, să admitem, cu cea de acum un sfert de veac? Cum poate fi definit rolul acesteia pe plan internațional?

În cercetarea ştiinţifică românească din ultimii 25-27 de ani se înregistrează o scădere substanţială a numărului de cercetători şi de institute dedicate diferitor domenii. Cele circa 70 de institute şi centre de cercetare ale Academiei Române sunt remarcabile prin performanţa lor ştiinţifică. Voi enumera doar o parte din domeniile performante şi anume: biologia şi patologia celulară, matematica, biochimia, virusologia, istoria, lingvistica, cercetările de economie şi calitatea vieţii etc. Coordonarea şi administrarea acestor direcţii de către Academia Română este cheia menţinerii, dezvoltării şi performanţei lor ştiinţifice. Problemele cercetării ştiinţifice româneşti le constituie deficitul de resurse financiare, pe de o parte, şi lipsa de atractivitate pentru tineri, pentru formarea unei noi generaţii de cercetători performanţi, pe de altă parte. Trebuie înţeles că cercetarea ştiinţifică nu este o activitate birocratică, ci presupune dedicaţie pe termen lung, sacrificii de timp şi eforturi perseverente care te pot duce la succes. Şcoala românească de medicină, biologie, matematică, fizică, chimie, istorie, geologie, arheologie, informatică etc. a dat valori de anvergură mondială şi aceste resurse nu au secătuit. Poporul român educat este foarte performant. Dar cercetarea ştiinţifică trebuie altfel abordată de decidenţii politici: susţinere financiară pe termen mediu şi lung, previzibilă; crearea unui climat instituţional adecvat; salarii decente; respectul valorilor. Numai astfel vom putea releva marile valenţe ale românilor. Şcoala, educaţia sunt procese cu latenţă, trebuie susţinute permanent, refacerea lor necesită mulţi ani şi consecinţele majore se constată de-a lungul generaţiilor. Statul Român, aflându-se în slujba Naţiunii Române, trebuie să-şi asume misiunea de a consolida constant şcoala, educaţia şi cercetarea ştiinţifică românească. Rezultatele nu se vor lăsa aşteptate.

Peste un an vom marca un centenar de la Marea Unire, Basarabia fiind la 1918 prima provincie care a intrat în componența României. Istoria însă a pus din nou la încercare această parte de Țară, din 1944 granița a fost reinstalată pe Prut, comunicarea dintre românii de pe cele două maluri de râu devenind posibilă abia după 1989. În ce mod pot fi intensificate, diversificate şi consolidate relaţiile de colaborare, inclusiv în domeniul ştiinţei, dintre cele două state româneşti?

Pentru noi, românii, ruperea Basarabiei de la trupul patriei, România, a fost şi rămâne o mare dramă. Vicisitudinile istoriei anilor ’40 au zdrobit superbul gest istoric al românilor basarabeni din 27 martie / 9 aprilie 1918. Atunci au răsunat cuvintele marelui Alexe Mateevici ... facem
parte din marele popor român aşezat în România, Transilvania şi Bucovina. Fraţii noştrii îşi zic români. Aşa să ne zicem şi noi. Acest lucru se întâmpla după mai mult de un secol de rusificare forţată. În martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România. Această faptă istorică se înscrie ca prima din lanţul evenimentelor ce au constituit Marea Unire. Au urmat celelalte provincii româneşti: Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, marele vis – România Mare – devenind realitate! Situaţia actuală, moştenire a unor vremuri negre pentru întreaga Europă, convenită printr-un pact perfid, a rupt Basarabia de ţara-mamă. Au urmat alţi ani de drame, exoduri ale populaţiei, deportări, încercări de ştergere a conştiinţei identitare etc. Relaţiile noastre cu Basarabia trebuie consolidate pe toate planurile şi nu în ultimul rând cultural, ştiinţific, prin cooperare în proiecte comune, învăţământ medical şi asistenţa medicală performantă etc. Cunoaşterea reciprocă, stabilirea unor relaţii directe între personalităţi ale ştiinţei şi culturii de pe cele două maluri ale Prutului vor fi cheia stabilităţii, relevanţei şi perspectivei acestor relaţii.

Mulțumindu-Vă pentru bunăvoința de a acorda acest interviu, Vă rog, onorate Domnule Academician, în preajma aniversării Reîntregirii, să adresați un mesaj cititorilor revistei, basarabenilor, bucovinenilor și tuturor românilor.

Iubiţi confraţi, să nu ne uităm limba, cultura și identitatea noastră, spiritul românesc care ne-au permis să supravieţuim şi să fim laolaltă, un suflet şi o vrere. Să cinstim cu demnitate şi mândrie aniversarea unui secol de la înfăptuirea Marii Uniri! Să-i evocăm cu recunoştinţă şi pietate pe cei care s-au jertfit pentru împlinirea acestui ideal naţional. Să luptăm şi să sperăm!

Notă biobibliografică:

Nume de referință în știința și cultura românească, academicianul Victor Voicu, Secretar General al Academiei Române şi Preşedinte al Secţiei de ştiinţe medicale, a contribuit substanțial la dezvoltarea medicinei naționale, reușind să impună un climat adecvat pentru cercetarea științifică și aplicarea în practică a achiziţiilor specifice domeniului.

Sub conducerea domnului Victor Voicu a fost creată o adevărată şcoală în domenii de importanţă majoră pentru protecţia medicală a trupelor militare şi a populaţiei civile, în caz de agresiuni atipice; au fost formați cercetători, doctori în ştiinţe medicale care, datorită valorii şi prestigiului lor, au fost promovaţi în calitate de cadre didactice universitare, unii dintre ei fiind aleşi conducători de instituţii de cercetare sau de învăţământ superior medical şi farmaceutic.

Împreună cu un colectiv complex de specialiști, a dezvoltat experimentul clinic de farmacologie în condiţii de bună practică clinică, realizând experimente de bioechivalenţa medicamentelor şi alte experimente şi studii clinice. În calitate de Preşedinte al Comisiei de Toxicologie şi Toxicodependenţă a Ministerului Sănătăţii a avut un rol esenţial în pregătirea cadrelor medicale pentru tratamentul dependenţei de droguri. Ales, în 1998, Preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Agenţiei Naţionale a Medicamentului, a participat decisiv, alături de alți membri ai consiliului, la elaborarea legislaţiei medicamentului în România.

Publică de-a lungul anilor o serie de volume de autor sau în colaborare cu alți cercetători, cele mai recente fiind: Toxicologie clinică, V. A. Voicu, 1997; Dependenţa de heroină, D. Vasile, M. Gheorghe, V. A. Voicu, 2001; Intoxicaţia acută cu antidepresive triciclice, R. Macovei, V. A. Voicu, 2002; Farmacologie, A. Tică, V. A. Voicu, 2004; Abuzul și dependența de substanțe psihoactive. Manual pentru studenţii în medicină şi medicii rezidenţi psihiatri, D. Prelipceanu, V. A. Voicu, 2004; Farmacologie. Curs, C. C. Georgescu, V. A. Voicu, F. Popescu, 2005; Psihofarmacologia şi toxicologia clinică a drogurilor de abuz, V. A. Voicu, 2005; Antipsihotice, G. Mihai, D. Marinescu, V. A. Voicu, 2006, Diagnostic şi tratament în intoxicaţiile acute, V. A. Voicu, R. Macovei, L. Miclea, 2006.

În ultimii 7-8 ani, continuând activitatea de cercetare ştiinţifică din domeniile farmacologiei şi toxicologiei, a publicat şi reviste de mare impact, peste 20 de lucrări ştiinţifice, cu relevanţă deosebită în domeniile abordate.

Este distins cu: două medalii de aur ale Salonului Internațional al Invențiilor din Bruxelles (1992); Premiul Academiei Române „Daniel Danielopolu”, pentru monografia „Mecanisme farmacologice la interfețe membranare” (1994).

Este decorat cu Ordinul „Virtutea Militară” în grad de ofiţer (2002), cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de cavaler (2002) și în grad de ofiţer (2014), cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa II-a (2004). Este doctor honorius causa a Universității „Ovidius” din Constanţa (2005) și al Universității De Vest „Vasile Goldiş” din Arad (2005).