Omagiu generaţiei Unirii

Peste un an vom marca împlinirea unui secol de la votarea de către Sfatul Ţării a actului Unirii Basarabiei cu România. Aniversarea centenară ne oferă prilejul nouă, românilor de o parte şi de alta a Prutului, să evaluăm una din cele mai glorioase pagini din istoria noastră naţională.

La 27 martie 1918, la Chișinău, s-a produs un eveniment istoric deosebit, care a așezat viața populației din spațiul dintre Prut și Nistru pe baze moderne de dezvoltare. Sfatul Țării, organul legislativ al populației basarabene, ales în mod democratic, întrunit în ședință legală și solemnă, a votat următoarea declarație: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.

Declarația de Unire a Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România a fost susținută de majoritatea deputaților: din cei 138 de deputați cu mandate valide, pentru Unire au votat 86 de deputați, contra – 3, s-au abținut – 36, alți 13 deputați, din diferite motive, au lipsit de la ședința respectivă.

Actul Unirii Basarabiei cu România a avut consecinţe benefice nu doar pentru populaţia românească cuprinsă între aceste două ape, dar a influențat și dezvoltarea etniilor conlocuitoare în spaţiul basarabean; a determinat schimbarea frontierelor etnice ale statului român, a influenţat profund modificarea dispoziţiilor şi mentalităţilor clasei politice româneşti şi a întregului popor român.

Această filă de autentică istorie politică cu valenţe atât de multiple, scrisă la Chişinău, este opera unor fii și fiice de boieri și ţărani, răzeşi și mazili, slujitori ai cultului – Vasile Stroescu, Constantin Stere, Pan Halippa, Ioan Pelivan, Ion Inculeț, Daniel Ciugureanu, Ion Buzdugan, Anton Crihan, Ion Codreanu, Elena Alistar și alții – care, într-o conjunctură politică internaţională destul de complicată și dinamică, dar, în același timp, destul de imprevizibilă, şi-au asumat responsabilitatea, dar şi riscul de lideri ai mişcării naţionale. Activitatea desfăşurată de aceste mari personalităţi a fost orientată spre satisfacerea interesului național (desăvârşirea unităţii politice şi naţionale româneşti) și progresului social (înfăptuirea reformei agrare, cucerirea drepturilor şi libertăţilor democratice etc.) pentru întreaga populație dintre Prut şi Nistru.

Evenimentul istoric produs la Chişinău, la 27 martie 1918, a pus în evidenţă energia fizică şi puterea morală inepuizabilă a întregului popor român, dar mai ales a ramurii lui orientale, care a demonstrat întregii lumi forţa de rezistenţă la politicile de deznaţionalizare, capacitatea de a supravieţui în condiţii extreme, capacitatea de a-şi păstra identitatea etnică şi conserva patrimoniul cultural. După un secol de înstrăinare şi suferinţă, la momentul potrivit, într-o conjunctură internă şi internaţională complicată, dar favorabilă interesului naţional, deputaţii Sfatului Ţării au decis, în mod democratic şi în spiritul normelor de drept internaţional, valabile la moment, destinul populației dintre Prut şi Nistru.

Unirea Basarabiei cu România a reprezentat un act responsabil și de mare curaj al oamenilor politici din spațiul basarabean. În condițiile în care asupra Basarabiei plana pericolul dezintegrării și instaurării terorii roșii bolșevice, actul Unirii Basarabiei cu România reprezenta soluția de salvare a populației din ținut de perspectiva totalitară de dezvoltare, iar evenimentul ca atare este cea mai frumoasă pagină de istorie politică scrisă în spațiul basarabean de fiii acestui pământ și în interesul întregii populații din acest spațiu.

Beneficiile actului Unirii Basarabiei cu România s-au manifestat plenar pe diverse dimensiuni. În plan politic și național, s-a pus capăt dominației străine, iar populației din Basarabia i-a fost oferită perspectiva dezvoltării într-un cadru politic-național firesc; s-au creat condiții favorabile pentru încurajarea activității politice, pentru perfecționarea sistemului politic pluralist, pentru dezvoltarea democratică a societății. Pe dimensiunea social-economică, prin reforma agrară, s-a creat o bază solidă de dezvoltare a economiei, în special a agriculturii, iar țărănimea a devenit un factor influent în viața politică a țării. Progrese notabile au fost înregistrate pe tărâmul cultural: învățământul, știința, tehnica, literatura și artele frumoase au îmbogățit patrimoniul cultural național românesc.

Actul Unirii Basarabiei cu România, votat și de trei deputați minoritari, a produs efecte benefice și asupra dezvoltării minorităților naționale din Basarabia. În fine, ca urmare a actului Unirii, întreaga populație din Basarabia s-a dezvoltat într-un cadru firesc, democratic și european.

În plan internațional, legalitatea și justețea actului Unirii votat de Sfatul Țării al Basarabiei la 27 martie 1918 au fost recunoscute de Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). Prin Tratatul dintre România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, de cealaltă parte, semnat la 20 octombrie 1920, Înaltele Părţi Contractante recunoşteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”.

* * *

Acţiunile de cinstire a generaţiei Unirii, desfășurate în fiecare an, la sfârșitul lunii martie, atât la Chişinău cât şi în alte oraşe, centre universitate şi culturale din Republica Moldova şi România, atestă faptul că societatea noastră, după o perioadă de amnezie, rătăciri regretabile, face sforţări să revină la normalitate. Românii încearcă să-şi restabilească memoria istorică mutilată de răuvoitorii neamului nostru, caută să-şi redefinească locul lor în peisajul civilizaţiei europene şi să se plaseze în circuitul de valori universale.

Din păcate, astăzi se cunoaște prea puțin despre opera generației de la 1918. Cauzele unei atare situații sunt multiple, atât de natură obiectivă, cât și subiectivă. Scoaterea generației Unirii din istorie, „uitarea” faptelor lor nu este un fapt accidental, nu este o treabă întâmplătoare, expulzarea din memoria colectivă a evenimentului de la 1918 a fost o acțiune programată de mai marii zilei, ale căror activități, făptuite sub lozinca construcției „viitorului luminos al omenirii”, s-au dovedit a fi destul de palide comparativ cu cele realizate de generația Unirii.

Odată cu instaurarea monopolului ideologic al partidului comunist, numele celor care au înfăptuit Unirea, în cel mai bun caz, a fost trecut sub vălul tăcerii, dar, în majoritatea cazurilor, au fost prezentați publicului ca exponenţii exploatatorilor ţărănimii, ca „trădători ai intereselor clasei muncitoare” și „duşmani ai poporului”. Sub aceste stigmate de clasă s-a desfășurat procesul de exterminare fizică a luptătorilor naționali.

Despre evenimentele ce s-au desfăşurat în Basarabia în anii 1917-1918, precum şi în perioada imediat următoare, decenii la rând, propaganda comunistă a răspândit informaţii false, cu o vădită tentă antinaţională, antiromânească. Ani în şir, cei care au luptat pentru cauza națională erau prezentaţi opiniei publice drept elemente reacționare, trădătoare, exploatatoare sau chiar dușmani ai poporului. Așa instituţii precum şcoala, presa, radioul, TV etc., instituţii preponderent de stat, căci cele private erau lipsă, au intoxicat minţile basarabenilor cu teorii false și străine spiritului şi sufletului uman. Actul Unirii şi evenimentele ce i-au urmat din perioada interbelică, numele şi faptele marilor personalităţi, care au luptat pentru interesele poporului nostru, au devenit subiecte de denigrare publică, s-a încercat scoaterea lor din istorie, ştergerea lor din memoria colectivă.

În timpul regimului totalitar sovietic s-a făcut totul pentru ca numele celor care au reprezentat cu onoare interesul național să dispară pentru totdeauna din memoria neamului nostru. Practic, câteva generații din perioada postbelică nu au cunoscut nimic despre contribuția generației Unirii la prosperarea economică a țărănimii, la susținerea culturii naționale, la cultivarea conștiinței și identității naționale, la menținerea și promovarea ideii unității naționale în condițiile în care Basarabia, dar și alte teritorii românești, se aflau sub stăpânire străină. Această nedreptate istorică și acest gol istoriografic trebuie înlăturate.

* * *

Parcursul istoric pe care îl traversează astăzi poporul român, de o parte şi alta a Prutului, în parte sincronic, în parte asincronic, ne permite să privim îndărăt şi să dăm propria notă atât evenimentelor istorice care s-au produs în anul de graţie 1918, cât şi celor din perioada dintre cele două războaie mondiale, dar şi din anii postbelici. Referindu-ne la cele întâmplate în 1918, istoricii, care operează cu documentul autentic şi aplică rigoarea ştiinţifică, constată în unanimitate că Unirea Basarabiei cu România a fost un act de dreptate istorică, a fost voinţa întregii populaţii dintre Prut şi Nistru, liber exprimată de deputaţii Sfatului Ţării, aleşi în mod democratic. În 1917-1918, oamenii politici din Basarabia au procedat ca o generaţie de luptători, s-au manifestat ca adevăraţi cavaleri ai faptelor bune şi mesageri ai adevărului. În pofida pericolului ce-i pândea la fiece cotitură a istoriei, dând dovadă de înţelepciune, de luciditate perfectă, de o strălucită abilitate politică, de o conştientă asumare a responsabilităţilor, cu riscul propriei vieţi, cu modesta experienţă politică, dar cu conştiinţa curată, ei au decis cu mult curaj destinul basarabenilor, eliminaţi din istorie mai bine de un veac.

Unirea românilor la 1918 şi desăvârşirea unităţii naţional-statale, privite de la înălţimea zilelor de azi, se prezintă ca evenimentele cele mai importante din istoria milenară a poporului român. Pentru românii basarabeni, actul politic respectiv are semnificaţii mult mai profunde: Unirea Basarabiei cu România a pus capăt unei îndelungate perioade de oprimare politică, naţională şi socială, de înstrăinare de neam, i-a salvat pe românii basarabeni de la un dezastru naţional, dar care, spre regret, nu a putut fi evitat definitiv.

În triada desăvârşirii unităţii naţionale româneşti de la 1918, Basarabia a fost prima. Provincia dintre Prut şi Nistru a decis să se unească cu ţăra în situaţia în care soarta României era incertă. Fiii Basarabiei au votat Unirea din ferma convingere că drepturile și libertăţile politice, sociale şi naţionale ale românilor basarabeni, cucerite în contextul revoluției ruse din februarie 1917, puteau fi asigurate şi garantate doar în cadrul unităţii naţional-statale românești. Liderii basarabeni votând Unirea nu au ochit câştiguri, nu au vânat favoruri, nu au țintit beneficii personale. Din contra, ei puteau să obţină profituri personale conservându-şi o stare privilegiată în afara spaţiului politic românesc.

Prin votarea actului Unirii Basarabiei, anarhia şi războiul civil ce se rostogoleau peste noi din Est au fost oprite la Nistru, dând posibilitate României, în parte şi Europei de Vest, să beneficieze de condiţii normale și democratice de dezvoltare.

Amintind mai sus că, în 1918, Basarabia a fost prima dintre provinciile înstrăinate care s-a unit cu Ţara, nu am urmărit scopul de a face un clasament al meritelor şi a stabili locuri pe podiumul naţional. Am făcut această constatare pentru a sublinia că românii din Basarabia, alături de cei din Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, au participat efectiv la constituirea României moderne. Astăzi, noi, urmaşii ctitorilor statului naţional român, suntem în drept să pretindem calitatea de cetăţeni ai României, iar odată onoraţi cu această calitate să acţionăm în consecinţă.

Actul Unirii Basarabiei cu România, votat la 27 martie 1918 de către Sfatul Ţării, alcătuit din reprezentanţii tuturor etniilor şi forţelor politice din ţinut, s-a înscris ca parte componentă a firescului proces de constituire a naţiunii române. După unire, la fel de firesc, s-a desfăşurat procesul de desăvârşire a unităţii naţional-statale: a urmat democratizarea societăţii româneşti prin adoptarea Constituţiei de la 1923, la elaborarea căreia au participat reprezentanţii tuturor provinciilor unite; a urmat unificarea administrativă, economică, culturală şi bisericească a întregului popor.

Progresele înregistrate ulterior de Basarabia în dezvoltarea sa politică, economică, culturală şi socială nu sunt altceva decât materializarea dezideratelor generaţiei Unirii de la 1918. Atunci, în anii interbelici, românii din Basarabia, integraţi în hotarele politice şi etnice firești, recunoscuți și sprijiniți de celelalte popoare de pe bătrânul continent, au devenit parte a civilizaţiei europene, au beneficiat de drepturi și libertăți democratice, de condiţii de dezvoltare naţională firească.

Acţiunea Sfatului Ţării a întrunit adeziunea unor reprezentanţi ai etniilor conlocuitoare, politica parlamentului şi guvernului basarabean a fost orientată spre satisfacerea intereselor tuturor etniilor și păturilor sociale din provincie, în fine, s-a bucurat de sprijinul comunităţii europene, dacă ar fi să utilizăm o sintagmă din limbajul politic actual. Dovadă în acest sens este recunoaşterea legitimităţii actului Unirii de către Conferinţa păcii de la Paris (1919-1920).

Dar adevărul nu trebuie pronunţat doar de dragul constatărilor academice, faptele înaintaşilor ne obligă să tratăm cu maximă responsabilitate acţiunile noastre de moment şi cele de perspectivă.

Omagierea fruntaşilor basarabeni de la 1917-1918, readucerea în atenţia publică a evenimentelor ce s-au produs în acest spaţiu, aproape un veac în urmă, sunt subiecte cu rezonanţă în realitatea actuală. Viaţa, repetat, ne-a pus, astăzi, în faţă unor noi provocări: cetățeanul este chemat să conştientizeze locul şi rolul său în istorie, să se pătrundă de ideea apartenenţei la civilizaţia românească și cea europeană, să-şi asume conştient identitatea lingvistică, culturală şi naţională, să aprecieze şi să onoreze simbolurile naţionale etc.

Actul Unirii Basarabiei cu România şi evenimentele ce s-au consumat imediat, privite din perspectiva istoriei, pot fi apreciate ca o experienţă reuşită de integrare a românilor dintre Prut şi Nistru în spaţiul naţional şi, concomitent, în cel european.

Însă forţele răului au făcut în aşa fel ca Unirea declarată de Sfatul Ţării „de-a
pururi şi pentru totdeauna” să fie de scurtă durată. Din păcate, procesul firesc de integrare politică şi economică, acţiunile de sudură sufletească au fost întrerupte brutal de forţele revizioniste care, pe la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, devin stăpâne pe scena politică din Europa. Semnarea Pactului Molotov – Ribentropp (23 august 1939) şi punerea în aplicare a prevederilor acestuia, proiectează destinul românilor basarabeni într-un alt spaţiu geopolitic, mult mai feroce decât cel ţarist. Acțiunile represive ale regimului sovietic instaurat în Basarabia în 1940 au țintit, în primul rând, asupra acelor care au înfăptuit Unirea. Astfel, efectele benefice ale actului Unirii Basarabiei cu România au fost anulate în urma intervenției armate a trupelor sovietice asupra României în vara anului 1940.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, românilor de la extremitatea estică le-a fost dat să treacă printr-un diabolic experiment social şi politic, să devină obiectul abuzului şi represiunii, să cunoască totalitarismul în esenţa sa comunistă, să treacă printr-un şir de cataclisme sociale, derivate ale regimului totalitar sovietic. După cel de-al
Doilea Război Mondial, românii din Basarabia au avut statutul de captivi, destinul lor fiind decis în laboratoarele Kremlinului, tot străini scriind și istoria spaţiului basarabean.

În perioada postbelică, când o parte considerabilă a Europei s-a pomenit sub controlul cvasitotal politic şi militar al Uniunii Sovietice „învingătoare”, românii basarabeni au cunoscut o nouă ediţie de înstrăinare de neam, de ţară, de valorile naţionale şi cele general-umane. De astă dată, sub noul regim, de sorginte totalitară, represiunea, îndoctrinarea politică şi deznaţionalizarea au atins cote inimaginabile. Deportările de la baștină, teroarea înfometării au desfigurat profilul uman şi cel naţional al românilor basarabeni. Consecinţele cataclismului social, naţional şi uman, pe care l-au trăit basarabenii „în lagărul sovietic şi socialist”, astăzi fac anevoios parcursul de integrare a Republicii Moldova în spaţiul naţional şi cel european.

Din aceste două experienţe – prima de viaţă liberă naţională şi cea de-a doua de exterminare naţională, una benefică şi alta amară – trebuie să tragem unele învățăminte, să formulăm concluziile de rigoare, aşa încât să fim în stare să ne proiectăm viitorul nostru.

Astăzi, la distanţa de circa un secol de la prima opţiune europeană şi naţională, exprimată în 1918, Basarabia din nou se află la răspântie.

Prin parafarea Acordului de asociere cu Uniunea Europeană, semnat în cadrul Summitului parteneriatului estic de la Vilnius (26-27 noiembrie 2013), Republica Moldova a deschis un nou capitol în istoria sa –
un capitol ambiţios, riscant și periculos. Problemele de integrare a Republicii Moldova în spaţiul național și cel comunitar european au apărut chiar în momentul semnării documentului respectiv. Decizia Ucrainei de a se abține de la semnarea Acordului de asociere a creat serioase obstacole în parcursul european al Republicii Moldova. Situația s-a complicat prin anexarea Crimeii de către Federația Rusă în 2014, demararea ostilităților în regiunile Donbas și Lugansk, lansarea proiectului Novorosiia, acțiuni ce constituie un avertisment serios la opțiunea de integrare europeană a Republicii Moldova. Problemele ce există în relaţia cu Federaţia Rusă, cum ar fi, de exemplu, dependenţa Republicii Moldova de resursele energetice ale „partenerului strategic” din Răsărit, cea privind exportul produselor agricole și a vinurilor moldoveneşti pe piaţa rusă alimentează o stare de tensiune în această zonă geostrategică.

La aceşti factori de natură externă, se adaugă o serie de factori de natură internă, care, de asemenea, nu trebuie neglijaţi. În suita factorilor ce perturbează parcursul european al Republicii Moldova, principalul este, lucru paradoxal, însăşi statalitatea moldovenească. Republica Moldova, apărută ca stat în rezultatul destrămării URSS, într-un spaţiu răpit prin forţa armelor din trupul României, este un stat atipic, atât în spaţiul ex-sovietic, cât şi în cel european. Format în rezultatul proceselor democratice de care a beneficiat societatea moldovenească la hotarul anilor ’80-’90 ai secolului trecut, totuşi, în momentele-cheie, trecutul totalitar al noului stat proclamat la 27 august 1991 răzbate la suprafaţă şi îşi pune amprenta asupra evenimentelor. O problemă nerezolvată rămâne a fi caracterul naţional indefinit al statului şi criza identitară a populaţiei majoritare a formaţiunii statale din stânga Prutului.

În procesul de apropiere de Uniunea Europeană Republica Moldova întâmpină piedici greu de surmontat. Pe lângă cele despre care am vorbit mai sus, menționăm și corupţia, aproape generalizată, justiţia nereformată, capacităţile slabe ale instituţiilor statului la nivel local şi central, discrepanța dintre legislaţia naţională la iq-ul comunitar etc. Există şi probleme de identitate şi mentalitate, de percepere distorsionată a perspectivei de integrare europeană. Sumând toate aceste probleme, trebuie să fim conştienţi că, la momentul de față, s-a conturat un context internațional nefavorabil și o perspectivă nebuloasă pentru cetăţenii Republicii Moldova.

Dar mulţimea de probleme de ordin economic, istoric, identitar etc. nu trebuie să ne plaseze într-o zonă de disperare. Trebuie să fim convinşi că viitorul este în mâinile noastre.

Exemplu elocvent în acest sens este decizia Curţii Constituţionale a Republicii Moldova din 5 decembrie 2013, prin care s-a recunoscut că denumirea corectă a limbii vorbite în spaţiul dintre Prut şi Nistru este limba română. Prin această decizie s-a respins conceptul de sorginte sovietică despre existenţa în spaţiul carpato-danubiano-pontic a două limbi romanice (română şi moldovenească), despre existenţa în acelaşi spaţiu a două popoare / naţiuni distincte (română şi moldovenească), despre existenţa a două istorii diferite. Decizia Curții Constituționale trebuie înțeleasă în sensul că în spațiul dintre Nistru, Dunăre și Carpați există o singură naţiune, cea română, organizată din punct de vedere politic în două state: România şi Republica Moldova. Faptul că o parte din populația Republicii Moldova, la momentul de față, percepe acest adevăr prin altă optică nu sunt altceva decât efectele ideologiei perfide, diseminate pe parcursul deceniilor de îndoctrinare politică.

Evenimentele recente de pe scena politică din Republica Moldova au demonstrat că sechelele trecutului încă sunt destul de puternice. La alegerile prezidențiale din decembrie 2016 forţele progresiste româneşti din Republica Moldova au suferit o grea înfrângere, la cârma ţării revenind, după mulţi ani, adepţii lui Voronin, în frunte cu Igor Dodon, care face eforturi intense să abată Republica Moldova de la integrarea ei în Uniunea Europeană, orientând-o spre Federația Rusă. În raport cu România sunt reanimate vechile concepte de sorginte sovietică.

Parcurgem un moment decisiv pentru viitorul Republicii Moldova, care necesită acţiuni pe măsură. Importanţa momentului reclamă o maximă concentrare a tuturor resurselor pentru atingerea scopului propus. Clasa politică de la Chișinău se află în fața unui serios examen de responsabilitate. Dar trebuie să înţelegem că succesul integrării europene a Republicii Moldova nu depinde doar de Chișinău. Situația post-Vilnius dictează necesitatea implementării unor politici sectoriale rapide şi bine gândite din partea factorilor de decizie de la Chişinău, Bruxelles şi Washington, reclamă acțiuni concrete chemate să asigure securitatea şi bunăstarea regiunii şi a continentului european.

În cazul în care demersul pro-european al Republicii Moldova va avea o finalitate reuşită, atunci acesta va constitui cea de a doua pagină de istorie politică scrisă în spațiul basarabean. Deocamdată, unica și cea mai frumoasă rămâne a fi cea de la 1917-1918.

P.S. În timp ce lucram la acest material, a parvenit știrea că, la 14 martie a. c., Camera Deputaţilor, forul decizional al Parlamentului României, a adoptat proiectul de lege privind declararea zilei de 27 martie – ziua Unirii Basarabiei cu România – ca zi de sărbătoare naţională. Anterior, în octombrie 2015, proiectul respectiv de lege a fost aprobat de Senat. Anual, în această zi, Guvernul României şi autorităţile publice locale vor arbora drapelul de stat, iar împreună cu alte instituţii (muzee, biblioteci etc.) şi organizaţii, inclusiv neguvernamentale, vor organiza evenimente ştiinţifice şi cultuale, dar şi manifestări publice dedicate acestei sărbători. În expunerea de motive, deputatul Eugen Tomac, autorul proiectului, a precizat că „Ziua de 27 martie 1918 este una din cele mai semnificative din istoria poporului român. Atunci, după 106 ani de ocupaţie ţaristă, Basarabia a revenit în graniţele ei fireşti, fiind prima provincie românească care s-a unit cu România. Este obligaţia noastră, a celor care astăzi răspundem în fața românilor, de a demonstra că preţuim valorile româneşti de veacuri şi pe cei ce ni le-au lăsat moştenire. Uitarea eroilor neamului românesc, uitarea istoriei este totuna cu trădarea”.

Oficializarea zilei Unirii Basarabiei cu România constituie o manifestare a recunoștinței din partea actualei generații de politicieni români a faptelor oamenilor politici basarabeni, care, în 1917-1918, în condiții destul de complicate și riscante, au reprezentat cu onoare și demnitate interesele populației în legislativul basarabean și și-au asumat responsabilitatea pentru destinul poporului din rândurile căruia proveneau. Totodată, gestul res-
pectiv constituie un act de reabilitare publică a deputaților Sfatului Țării, care au devenit victime ale regimului totalitar sovietic.

Sărbătoarea națională a Unirii Basarabiei cu România ne oferă o oportunitate de promovare a adevărului istoric, limbii și culturii naționale românești, un prilej de afirmare a identității naționale și europene a întregii populații a Republicii Moldova.