Faţetele morale ale ocupantului: M. I. Kutuzov în Principatele Române

M. I. Golenişcev-Kutuzov (светлейший князь Михаил Илларионович Голенищев-Кутузов: 5/16 septembrie 1745 – † 16/28 aprilie 1813; conform altor date, mai recent depistate, anul naşterii pare a fi – 1747 sau 1748)¹ este considerat în istoriografia rusă ca fiind „salvatorul” Rusiei în timpul invaziei napoleoniene. Dar foarte multe laturi ale vieţii acestui înalt demnitar rus au fost trecute sub tăcere sau sunt încă muşamalizate. Aprecierea rolului mareşalului ţarist în legătura cu dramatica Pace de la Bucureşti nu poate fi deplină fără cunoaşterea chipului moral al persoanei semnatare, la 1812, a verdictului Moldovei². Personaj istoric venerat de majoritatea ruşilor, erou victorios al Războiului din 1812 cu Franţa napoleoniană, Kutuzov este generalul care a decis, totodată, semnarea Păcii de la Bucureşti, la 16 (28) mai 1812 – drept urmare Moldova dintre Prut, Dunăre şi Nistru fiind anexată pentru mai bine de un secol la Imperiul ţarist (1812-1917). Chiar dacă vestitul istoric rus E. V. Tarle menţionase că Kutuzov nu este un Suvorov şi nici un Bonaparte, istoriografia sovietică şi cea rusă contemporană îl plasează pe Mihail Illarionovici Kutuzov în panteonul marilor comandanţi de oşti, erou victorios, a cărui autoritate este de necontestat. „...El este un inteligent şi prudent general, care a reuşit să joace un imens rol moral de lider național în momentele dificile ale istoriei Rusiei. Și acest lucru este mai mult decât suficient pentru gloria sa. Pentru a-l echivala cu Suvorov și Napoleon – înseamnă doar o dată în plus să-l umileşti, să provoci o respingere profundă și decisivă a cititorilor informaţi.”³ 

Nu urmărim scopul de a-l umili pe feldmareşalul conte M. I. Golenişcev-Kutuzov, dar este de datoria istoricului şi necesar de a scoate din anonimatul istoriografic unele creionări, mai mult sau mai puţin cunoscute, în ceea ce priveşte comportamentul lui în cadrul Războiului ruso-turc din 1806-1812, purtat pe teritoriul Principatelor Române. În calitatea sa de comandant de oşti şi comandant suprem al Armatei Dunărene, generalul de infanterie Kutuzov s-a manifestat drept un satrap al ţarismului, care a exploatat la maximum resursele umane şi economice ale Moldovei şi Ţării Româneşti⁴. Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici menţionase într-un interviu: „Generalul Kutuzov, care are reputaţia de a fi spus infama frază Nu voi lăsa românilor decât ochii, ca să plângă!, era un antiromân visceral. Victoria lui asupra lui Napoleon i-a asigurat o poziţie importantă, dar e un ticălos. Atât de urât s-a comportat faţă de români, încât chiar Alexandru I s-a sesizat şi l-a înlocuit cu altul, dar a fost prea târziu⁵”.

Într-adevăr, în aprilie 1812, amiralul P. V. Ciceagov, în timpul audienţei sale la împăratul rus, înainte de a pleca în calitate de comandant suprem al Armatei Dunărene, primise de la Alexandru I şi „o notă detaliată cu plângerile nefericiţilor locuitori ai Moldovei și Țării Românești faţă de armata lui Kutuzov”. Ulterior, amiralul consemnase că „documentându-mă
la faţa locului, am constatat că acestea sunt întru totul întemeiate și am aflat că la toate aceste plângeri Kutuzov avea un singur răspuns: Le mai rămân ochii ca să plângă. Suveranul, dându-mi această petiţie, mi-a spus: „Eu nu mai pot să tolerez în continuare astfel de orori” ⁶.

De remarcat că celebra frază circula în Principatele Române de mai multă vreme, deoarece despre aceasta relatase şi diplomaţia franceză, precum a scris, la 5 februarie 1808, în raportul său Lamare către Champagny: „Generalii ruşi continuă sa ridice din aceste nefericite provincii contribuţii enorme: ei nu vor lăsa ţăranilor munteni şi moldoveni decât ochii ca să plângă”⁷.

De rând cu comportamentul său dur, considerat un comandant militar „deştept” (de fapt, fiind mai mult hâtru), diplomat iscusit şi demnitar slugarnic, M. Kutuzov, poreclit „vulpoiul bătrân”, „ibric de cafea” şi „satir cu un ochi”, avea drept trăsături distinctive şi o iritabilitate extremă, irascibilitate și grosolănie⁸.

Joseph de Maistre menţionase, în corespondenţa sa, faptul că faţă de Kutuzov împăratul Alexandru I „simţea o ostilitate nedisimulată. El i-a pus în vină, cel puţin în ochii săi proprii, ipocrizia, egoismul, viaţa desfrânată ș. a... Împăratul, indiferent de motiv, nu-l agrea, probabil, din cauza servilismului exagerat al acestuia”⁹.

Ca o faţetă mai puţin cunoscută se remarcă şi acea imoralitate izbitoare a generalului rus (ce reflectă comportamentul moral al unui ofițer căsătorit), trecut de vârsta tinereţii, în raport cu sexul frumos... După cum relatau contemporanii, bătrânul general era ştiut ca un afemeiat, căutând femei „de orice calitate ar fi fost” şi „care obţineau orice de la el”¹⁰.

Această slăbiciune pentru femei a bătrânului general a fost confirmată la 1812 de mai mulţi contemporani: „Generalul L. Benningsen i-a scris lui Alexandru I, din tabără de la Tarutino, despre faptul că Kutuzov nu făcea nimic, dormea mult, și nu de unul singur. El şi-a adus cu sine o moldoveancă, deghizată kazaciok, care-i „încălzea patul”... („генерал Леонтий Беннигсен действительно писал из Тарутинского лагеря Александру I, что Кутузов ничего не делает, много спит, причем не один. С собой он привез молдаванку, переодетую казачком, которая „греет ему постель”). Scrisoarea a primit următoarea rezoluţie din partea generalului Karl Knorring: „Rumeanțev (celebrul general din timpul Ecaterinei a II-a – n.n.), la vremea sa, purta cu sine patru (asemenea femei – n.n.). Nu este treaba noastră”¹¹.

F. V. Rostopcin în scrisoarea adresată lui Alexandru I, de la 8 septembrie 1812, în timpul retragerii armatei ruse pe drumul spre Tula, la 34 de verste de la Moscova, remarcase: „Cneazul Kutuzov parcă nu mai există – nu-l vede nimeni; stă numai culcat și doarme mult. Soldaţii îl dispreţuiesc şi îl urăsc. El la nimic nu se poate decide; o fată tânără, purtând straie căzăceşti, îl preocupă mai tot timpul. (...) Kutuzov – babă-bârfitoare bătrână”¹².

De menţionat că distinsul general era căsătorit. Soția sa, Ecaterina Ilinicina (1754-1824), era fiica generalului-locotenent Ilia Alexandrovici Bibikov și sora lui A. I. Bibikov, un mare om de stat și militar (prieten cu Al. Suvorov şi comandant suprem în lupta cu confederaţii polonezi și în reprimarea răscoalei lui Em. Pugacev). Ea se căsătorise cu colonelul Kutuzov în 1778 și-i născuse cinci fiice (singurul fiu, Nicolae, a murit de variola în copilărie, fiind îngropat în Elisavetgrad, în prezent Kirovograd). Ipocrizia lui nu poate fi combătută prin citatele frumoase din scrisorile sale adresate soţiei sau fiicelor şi nici prin afirmarea unor istorici ruşi, care continuă să susţină că „grija faţă de femei în familia sa... a fost o trăsătură distinctivă, foarte caracteristică pentru Kutuzov”¹³.

Francezul Alexandre Louis Andrault (în rusă: Александр Фёдорович Ланжерон) conte de Langeron, „marquis de la Coste, baron de la Ferté, de Sassy et de Cougny, seigneur du Mont, de Bazolle de l’Isle de Mars et d’Alligny” (născut la Paris, 13.01.1763 – mort în Rusia, 4.07.1831), l-a cunoscut personal pe M. Kutuzov şi a fost în serviciul Imperiului Rus sub comanda acestui erou al Războiului pentru apărarea Patriei din 1812 (Отечественная война 1812 года), descriind discret, în amintirile sale, activitatea cotidiană a comandantului trupelor ruse din Principatele Române în timpul Războiului ruso-turc din 1806-1812. În aceşti şase ani de război (au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiţii temporare), în armata ţaristă s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene (numită şi „Молдавская армия”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea – P. V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-şef de la M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace, în mai 1812). Astfel, când, în aprilie 1811, M. I. Kutuzov a preluat comandamentul armatei ruse de la Dunăre (a fost numit la 15 martie, dar a sosit la 1 aprilie), el, de îndată ce a ajuns din Lituania la Bucureşti, şi-a căutat o amantă...

Caracterizarea lui M. Kutuzov şi a anturajului său în timpul Războiului ruso turc din 1806-1812 (din relatările generalului armatei ruse Al. Langeron)¹⁴

„În timpul şederii la Bucureşti, generalul Kutuzov nu s-a mai jenat de nimic. S-a dedat celui mai ruşinos desfrâu, sfidând în chipul cel mai scandalos orice urmă de respect uman. Şi-a transformat casa într-un adevărat lupanar. A lăsat deoparte orice pudoare şi orice bună cuviinţă până într-atâta încât a rapit-o în mod public soţului ei pe această mică româncă de 14 ani de care am vorbit. Ea se numea doamna Guliano. Luxandra Bărcănescu era la acea dată „o copilă de 14 ani, nepoată a lui Varlaam, căsătorită cu un tânăr boier numit Guliano (Nicolae Guliano era căminar). Ulterior (1827-? ea a divorţat şi s-a măritat cu grecul Levendi din misiunea rusă la Constantinopol – n.n.)”¹⁵. A făcut din ea metresă oficială, sultană favorită. Venea la el în fiecare seară şi-şi permitea cu ea, în faţa tuturor, familiarităţi care degenerau în indecenţă, scandalizându-i pe toţi oamenii cinstiţi siliţi să se ducă la el.

Când era invitat la dejun, trebuia poftită şi Madame Guliano şi după masă se închidea cu ea într-un cabinet. Vicepreşedintele Ţării Româneşti, generalul Comnen, a avut imprudenţa să poftească la masă, odată cu această pereche fericită, pe soţiile generalilor, care au fost silite să părăsească casa. La baluri, în cluburi, în locurile publice mica neruşinată era văzută tot timpul alături de el. Se aşeza adesea pe genunchii amantului ei de 70 de ani, se juca cu decoraţiile lui şi se lăsa sărutată hohotind de râs.

Societatea intimă a lui Kutuzov era formată pe potriva moravurilor obiceiurilor casei. Iată care-i erau confidenţii, acoliţii şi prietenii intimi:

1) Mama doamnei Guliano – doamna Bărcănescu, care o învăţa în taină ce trebuie să facă pentru a deştepta dorinţele istovite ale generalului şi venea să se bucure de rezultatul lecţiilor ei.

2) Trişorul oficial, Coroneli, cel mai stupid şi mai infect dintre mizerabilii care formau acest tripou.

3) Un alt grec, numit Baroţi, folosit de 30 de ani în departamentul Afacerilor Străine ca spion, trimis ca atare la Constantinopol de ministrul de război, sub pretext de a face un schimb de prizonieri. Era un tip îndemânatic, fin, activ şi care adesea judeca foarte bine oameni şi fapte. Kutuzov 1-a cultivat şi el, a renunţat la misiunea şi la călătoria sa şi a rămas la Cartierul nostru general.

4) Un italian numit Bolianko, doctor şi antreprenor de club. Era cunoscut ca fost bancher în Arhipelag, falit, apoi pungaş condamnat la spânzurătoare.

5) Nevasta lui Bolianko, ieşită din pătura cea mai de jos a locuitorilor Bucureştilor şi întreţinută de un aghiotant al lui Kutuzov (Kaisarov).

6) Grecul Yhany (...).

7) Un polonez numit Chodkiewitsch, escroc notoriu, recunoscut ca atare şi lăudându-se cu aceasta, care din fragedă tinereţe câştigase, trişând la cărţi, în chip neruşinat, o avere imensă. Urmase apoi drapelul Republicii Franceze, participase la toate ororile cu care s-au mânjit iacobinii şi a comis crime înfiorătoare în Italia. Se lăuda că torturase şi chinuise el însuşi nobili şi preoţi la Napoli. Era arendaşul lui Kutuzov. Soţia sa – a şaptea pe care o luase – era drăguţă şi obţinuse protecţia bătrânului general. Venise la Bucureşti sub pretextul de a prezenta conturile lui Kutuzov şi a-şi băga fiul în serviciu, dar de fapt ca să joace cărţi şi să-i jefuiască pe români şi pe ruşi. Abia după două luni am reuşit, Kaisarov şi cu mine, să scăpăm de el şi asta numai pentru că a avut imprudenţa să joace cu ofiţeri ruşi, şi Kutuzov s-a temut ca împăratul, care nu putea suferi jocul de cărţi, să nu-i reproşeze că a ţinut acest escroc pe lângă sine. Chodkiewitsch a plecat cu 12 000 de ducaţi, pe care i-a şterpelit de la români.

8) În sfârşit, cu regret trebuie să amintesc, la capătul acestui şir de mizerabili, pe generalul Serghei Repninsky, om spiritual, politicos, de bună condiţie, cu totul nepotrivit să se afle într-o asemenea societate, dar care s-a complăcut în ea ca să ajungă vicepreşedinte al Divanului Ţării Româneşti, în locul lui Comnen, şi care a trebuit să plece în Polonia la armata principelui Bagration.

În această mocirlă se bălăcea, în mod public, un bătrân de 68 de ani, decorat cu toate ordinele ruseşti. În mijlocul acestei societăţi infecte şi-a dus viaţa.¹⁶

Nimic nu este mai dezgustător decât un moşneag desfrânat, iar ceea ce sporea dezgustul inspirat de purtarea lui Kutuzov era pericolul prezentat de asemenea legături şi influenţa condamnabilă pe care toate aceste specimene o aveau asupra lui. Nu se pricepea să refuze ceva acestor paraziţi, care dispuneau de toate posturile, de toate favorurile... Cabinetul, cancelariile lui Kutuzov erau astfel centrul tuturor intrigilor. Neputinciosul şi vinovatul moşneag era hărţuit de toţi aceşti indivizi care căutau să-i câştige încrederea şi care, îndată ce o aveau, abuzau de ea în chip neruşinat. (...)

Fiecare slujbaş, fiecare parazit, fiecare codoş dintr-aceştia avea un scop: speranţa unui post şi a unei averi... Nenorociţii ţărani români au fost atât de cumplit chinuiţi, încât mulţi au fugit în Transilvania. S-au văzut ispravnici aşezând femeile pe cărbuni şi biciuind copiii ca să le smulgă puţinii bani ce le rămăseseră după ce soţii sau taţii fugiseră..., dar niciunul din aceşti ucigaşi n-a fost pedepsit decât cu pierderea slujbei şi mulţi şi-au şi păstrat-o chiar. În această împrejurare Kutuzov a manifestat o indiferenţă absolut de neiertat...”.

Cele prezentate sunt doar unele din obiceiurile și laturile mai puțin cunoscute ale comportamentului lui M. I. Kutuzov, care-i completează caracteristica morală a marelui comandant de oști rus și aristocrat ortodox, ale cărui monumente continuă să fie instalate în Transnistria separatistă (osemintele sale zăcând în Catedrala Kazan din Sankt Petersburg)¹⁷.

Note:

¹ Л. Ивченко, Кутузов. (Серия ЖЗЛ).  М., 2012, с. 27-28. 

² Cf. abordări critice ale activității lui Kutuzov expuse de istoricii ruşi: Н. А. Троицкий, Фельдмаршал Кутузов. Мифы и факты. М., 2002; Л. Л. Ивченко, М. И. Кутузов в отечественной историографии. Проблемы изучения биографии полководца, în: Французский ежегодник – 2012: 200-летний юбилей Отечественной войны 1812 года. М., 2012, c. 174-190.

³ Из литературного наследия академика Е. В. Тарле / Е. В. Тарле; сост.: В. А. Дунаевский, В. И. Дурновцев, Е. И. Чапкевич. Москва: Наука, 1981, c. 241 („Кутузов – замечательный полководец, но он не Суворов и не Бонапарт. Он умный, осторожный генерал, сумевший сыграть громадную моральную роль народного вождя в труднейший момент русской истории. И этого более чем достаточно для его славы. Равнять его с Суворовым или Наполеоном – значит лишь без нужды унижать его, вызывая на основательные и решительные противоречия всех знающих читателей.”).

⁴ Vezi: Al. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806-1812). / Ediţia a 2-a revăzută şi completată, Chişinău, Editura Pontos, 2008, 386 p.

⁵ http://jurnalul.ro/special-jurnalul/nu-voi-lasa-romanilor-decat-ochii-ca-sa-planga-613916.html (accesat la 2.05.2016)

⁶ Из записок адмирала Чичагова (Дела Турции в 1812 году), în: Русский архив, № 9. М., 1870 г., стб. 1525; См: http://www.vostlit.info/Texts/Dokumenty/Turk/XIX/1800-1820/Cicagov_P_V/text1.htm „Государь, отпуская меня, передал мне пространную записку с жалобами несчастных жителей Молдавии и Валахии на армию Кутузова. Впоследствии, поверяя на месте, я нашел, что они совершенно справедливы и узнал, что на все заявления Кутузов отвечал: „У них останутся глаза, чтобы плакать”. Государь, отдавая мне означенную записку, сказал: „Я не могу далее дозволять такие ужасы”.

⁷ Hurmuzaki, vol. XVI, Bucureşti, 1912, piesa MDCCXXX, p. 833.

⁸ Н. А. Троицкий, Фельдмаршал Кутузов: мифы и факты. М., 2002, с. 349-352.

⁹ Жозеф Де Местр, Петербургские письма, 1803-1817. СПб.: Инапресс, 1995, c. 218, 237. („Он ставил ему в вину, по крайней мере в собственных своих глазах, двуличие, себялюбие, развратную жизнь и пр.”).

¹⁰ Violeta-Anca Epure, Războiul ruso-turc (1806-1812) şi societatea românească în viziunea consulilor şi voiajorilor francezi în Principate, în: Prin labirintul istoriei: stat, societate şi individ în perioada construcţiei naţionale / coord. D. Vitcu, Iaşi, Editura Junimea, 2009, p. 72.

¹¹ Виктор Безотосный (зав. отделом Государственного Исторического музея) http://gazeta.aif.ru/online/aif/1195/10_01 ultima accesare la 21.09.2012

¹² А. В. Шишов, Неизвестный Кутузов. М., 2001, с. 378. («Князя Кутузова больше нет – никто его не видит; он все лежит и много спит. Солдат презирает его и ненавидит его. Он ни на что не решается; молоденькая девочка, одетая казаком, много занимает его... Кутузов, старая баба-сплетница»).

¹³ Л. Ивченко, Кутузов. (Серия ЖЗЛ).  М., 2012, с. 27.

¹⁴ Apud: Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821) / Red. responsabil acad. P. Cernovodeanu. Bucureşti, 2004, p. 355-358; Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812 / culese de A. I. Odobescu. Bucureşti, 1889, p. 381-383; Ланжерон А.Ф. Из «Записок графа Ланжерона» о Русско-турецкой войне 1806–1812 гг., în: М.И. Кутузов, Тактика победы. М.: Эксмо, 2011, с. 295–412.

¹⁵ Cf.: Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812. Bucureşti, 1889, p. 382; Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821). Bucureşti, 2004, p. 349.

¹⁶ „Contele Voronţov spunea, cu răutate, dar foarte potrivit, că acestei societăţi nu-i lipsea ca să fie perfectă decât prezenţa soţiei şi a celor două fiice mai mari ale lui Kutuzov” <Nota lui Al. Langeron >.

¹⁷ И. Благодатских, М. И. Кутузов в военно-историческом наследии Приднестровья, în: Русин. 2012. №4, c. 39-48. URL: http://cyberleninka.ru/article/n/m-i-kutuzov-v-voenno-istoricheskom-nasledii-pridnestrovya (accesat: 30.04.2016): „La 11 octombrie 1997, la Tiraspol, în piaţa Borodino de lângă Casa ofițerilor, a fost instalat monumentul lui M. I. Kutuzov, lucrare a sculptorului Kuzneţov. Memoria lui M. I. Kutuzov este imortalizată în numele străzilor orașelor transnistrene (Dubăsari). Pe teritoriul cetăţii Bender, la intrarea în cetate, a demarat crearea Panteonului Slavei Ruse, dedicat celor mai proeminenţi comandanți militari ruși. În acest Panteon a fost instalat, în anul 2009, primul bust – general-feldmareșalului M. I. Kutuzov”.