Moldovenism versus Românism (I)

ORIGINEA

Poporul moldovenesc conceput în laboratoarele Moscovei

Ideologia moldovenismului sau „fundamentalismul moldovenesc”, cum mai este cunoscută, a fost fondată „ştiinţific” de istoriografia sovietică, unul dintre reprezentanţii de frunte ai acesteia fiind academicianul Artiom Lazarev care, printr-o ironie a istoriei, avea să conducă, în calitate de decan de vârstă al deputaţilor, şedinţa de deschidere a primului Parlament al Republicii Moldova, rezultat din cele dintâi alegeri libere şi democratice, desfăşurate la 27 februarie 1994.

Aceasta a fost creată din ordinul centrului (secţia de propagandă a PCUS), din două considerente:

– din nevoia de a atribui o identitate unor teritorii şi populaţiilor care le locuiau, rupte prin forţă din trupul unor ţări integre din punct de vedere teritorial, care au fost transformate în entităţi teritorial-administrative, respectiv republici unionale ale imperiului sovietic;

– dintr-o previziune sau perspectivă istorică, pe care Moscova ţaristă şi, mai ales, cea sovietică a luat-o în calcul, anume aceea a posibilităţii ca aceste teritorii să revină la patriile-mamă într-un context internaţional sau regional favorabil.

În această matriţă se încadrează perfect cazul teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru care, în urma dezmembrării imperiului sovietic, s-a proclamat ca stat independent, sub numele Republica Moldova, în baza dreptului la autodeterminare, principiu lansat, pentru prima dată, la începutul secolului al XX-lea, de către preşedintele american W. Wilson.

Pseudoistoricii sovietici au creat mai întâi, în mod artificial, un popor denumit „moldovenesc”, căruia i-au atribuit o limbă numită, desigur, „moldovenească”, caracteristici rupte complet de prototipul populaţiei româneşti din dreapta Prutului. Apoi, pentru a legitimiza existenţa acestui „popor moldovenesc” şi a-i asigura continuitatea istorică şi apartenenţa la spaţiul imperial ruso-sovietic, i-au creat un trecut statal. În realizarea acestei construcţii, au plecat de la un adevăr istoric: întemeierea statului feudal Moldova la mijlocul secolului al XIV-lea (1359). În continuare însă eşafodajul este clădit pe mistificare şi o interpretare tendenţioasă a proceselor istorice, izvorâte din interese politice imperiale. Potrivit istoricilor sovietici, aşa-zisa statalitate (o noţiune improprie, de sorginte sovietică – n.n.) a voievodatului Moldova ar fi servit intereselor cotropitorilor străini. Odată cu formarea statului român modern, la 24 ianuarie 1859, „statalitatea moldovenească” ar fi fost lichidată şi doar revoluţia bolşevică ar fi permis reconstituirea „statalităţii sovietice moldoveneşti”.

Republica Democratică Moldovenească – marca independenţei faţă de „cotropitorii români”

În opinia reprezentanţilor istoriografiei sovietice, „statalitatea poporului moldovenesc” a cunoscut mai multe etape, trecând prin declararea, la 2 decembrie 1917, a Republicii Democratice Moldoveneşti, transformată la 24 ianuarie 1918 în Republica Moldovenească Independentă. Următorul pas ar fi fost formarea Republicii Moldoveneşti Autonome pe malul stâng al Nistrului în 1924, ca „rezultat al cerinţelor reprezentanţilor muncitorimii, ţărănimii şi intelectualităţii multinaţionale din zonă”.

Idealul naţional al moldovenilor, pretinde acad. A. Lazarev, s-ar fi înfăptuit în 1940, când „masele muncitoare din Basarabia au restabilit puterea sovietică (necunoscută de acest teritoriu, deoarece revenise la Patria-mamă, la 27 martie 1918 – n.n.) şi s-au reunit cu Patria sovietică”, finalizându-se procesul de formare a „statalităţii poporului moldovenesc”, care s-ar menţine şi în ziua de azi.

Aceste artificii ale istoriografiei sovietice au fost promovate metodic, decenii la rând, de către propaganda comunistă din RSS Moldovenească. Aceasta s-a făcut pe toate căile şi prin mijloace diversificate, inclusiv prin izolarea de România a populaţiei din acest perimetru, inclusiv prin măsuri de rusificare a moldovenilor, de modificare a componenţei demografice, precum şi de înăbuşire a oricăror manifestări de renaştere naţională a autohtonilor.

Moldovenismul, folosit de Moscova pentru contracararea renaşterii naţionale a românilor

Aceasta era situaţia în anii de început ai Mişcării democratice pentru susţinerea restructurării, transformată la scurt timp în Frontul Popular din Moldova, când RSS Moldovenească a început să se desprindă de fosta URSS şi să iasă de sub influenţa ideologiei vechiului regim comunist.

În acest vid ideologic, mişcarea de renaştere naţională, condusă de intelectualitate, cea mai înaltă conştiinţă a societăţii, a readus în prim-plan adevăratele valori ale unei culturi şi spiritualităţi căreia îi aparţinea de drept şi de care a fost ruptă o lungă perioadă de timp. Această dimensiune temporală a fost de scurtă durată şi este cuprinsă între anii 1989 şi 1991, când, sub presiunea maselor, s-au înfăptuit marile realizări ale mişcării: revenirea la limba română, istoria şi etnonimul populaţiei majoritare româneşti. Procesul nu s-a produs în mod linear, firesc şi paşnic, ci într-o permanentă confruntare cu nomenclatura comunistă, educată, formată şi îndoctrinată la şcoala moldovenismului sovietic, care nu înţelegea să cedeze de bună voie în faţa noilor procese istorice.

Văzându-şi ameninţate poziţiile şi speriate de amploarea curentului renaşterii, care impunea o identitate reală, naturală formaţiunii statale rezultate din destrămarea imperiului sovietic, aşa-zisele elite politice comuniste au apelat la ideologia moldovenismului pe care o aveau la îndemână (gata pregătită), declanşând o ofensivă puternică împotriva realizărilor obţinute de mişcarea de renaştere naţională.

Istoria evenimentelor de după anul 1991 este comparată cu istoria unei lupte continue între ideologia moldovenismului şi curentul românismului, care reprezintă suportul existenţial şi veşmântul natural al populaţiei româneşti majoritare, luptă care nu s-a încheiat nici astăzi şi care va persista încă multă vreme de aici încolo.

INSTITUȚIONALIZAREA

Moldovenismul, reacţie la schimbările democratice proeuropene

Instituţionalizarea moldovenismului a cunoscut mai multe perioade. Prima şi cea mai lungă în timp a fost cea dintre anii 1991-1994. În acest interval, forţele politice neocomuniste aflate la putere şi clientelele lor, cuprinse de sindromul legitimităţii, au promovat teza moldovenismului, în primul rând, ca o contrareacţie faţă de contestarea menţinerii la guvernare, iar în al doilea rând, ca rezistenţă la valorile democratice occidentale, asociate forţelor de orientare proeuropeană şi proromânească. Îmbrăţişarea moldovenismului ca ideologie de stat a revenit unei părţi importante a nomenclaturii comuniste, forţelor de extremă stângă (comunişti, socialişti şi interfrontişti), cât şi unor grupuri aşa-numite
patriotice ale rusofonilor autohtoni. Printre primii promotori ai noii ideologii de stat a fost Victor Puşcaş (fost vicepreşedinte al Parlamentului sovietic de dinainte de primele alegeri libere din februarie 1994 şi preşedinte al Partidului Republican, iar apoi preşedintele Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova), care vedea în moldovenism „salvarea naţiunii moldovene” şi a „statului moldovenesc”.

„Pro Moldova” – asociaţia pentru formarea conştiinţei moldoveniste

În preajma alegerilor parlamentare, ideologia moldovenismului a cunoscut o recrudescenţă fără precedent, asigurându-şi sprijinul celor mai conservatoare şi ostile forţe faţă de curentul modernizării societăţii. Iniţial, în diferite raioane, au fost formate grupuri de rezistenţă pentru contracararea „eforturilor unioniste din Moldova şi România”, care, la scurt timp, au pus bazele mişcării patriotice „Pro Moldova”, „spontan constituită”. Iniţiatorul acestei mişcări, devenit ulterior ideologul moldovenismului, a fost pseudoistoricul Vasile Stati, care a semnat, cu numele P. P. Moldovan, şi prima lucrare consacrată noii ideologii de stat, intitulată Moldovenii în istorie.

Mişcarea „Pro Moldova” şi-a declarat sprijinul total pentru Partidul Democrat Agrar (PDAM), în al cărui program erau înscrise la loc de frunte tezele moldovenismului, care a câştigat alegerile parlamentare şi a devenit partid de guvernământ, ridicând fundamentalismul moldovenesc la rangul de politică de stat.

În primele sale declaraţii, mişcarea enunţa principalele obiective politico-programatice: revizuirea critică a concepţiei „integrării spirituale moldo-române”, dezvoltarea unei politici de stat privind „formarea conştiinţei moldoveneşti”, aprofundarea integrării în CSI şi necesitatea adoptării unei ideologii de stat în Republica Moldova.

Propunându-şi, în acest scop, „salvarea statalităţii, integrităţii şi suveranităţii statului”, „Pro Moldova” cerea autorităţilor să excludă din procesul de învăţământ studenţii şi profesorii „care nu respectă dreptul moldovenilor de a rămâne o naţiune distinctă de cea română”.

Moldovenismul lui Mircea Snegur

Moldovenismul dobândeşte o mare extensiune şi cuprinde întreaga clasă politică neocomunistă, de la centru la extrema stângă a eşichierului politic. Acesta cunoaşte o efervescenţă pe măsura apropierii datei alegerilor parlamentare, devenind o redutabilă armă politică în lupta cu forţele de dreapta, pro româneşti, precum şi o cale sigură de a obţine un important capital electoral. Ideologia moldovenismului îl molipseşte inclusiv pe şeful statului, Mircea Snegur, care organizează o amplă manifestare la 5 februarie 1994, cunoscută sub numele de Congresul „Casa noastră – Republica Moldova”, în cadrul căruia a rostit o importantă cuvântare, dedicată tezelor moldoveniste. Preşedintele făcea trimitere la „viabilitatea tradiţiei multiseculare a statalităţii noastre”, la „legitimitatea şi temeiul istoric al dreptului nostru de a fi un stat, de a ne numi popor moldovenesc”. Recunoscând „adevărul istoric că poporul moldovean are aceleaşi rădăcini romanice ca şi neamurile din România”, Mircea Snegur afirma că „nu avem dreptul să ascundem că dorinţa de a fi stăpâni în propria casă a fost prezentă în inimile moldovenilor chiar şi în perioada dintre anii 1918-1940, când, s-ar părea, nu se putea visa o altă libertate decât cea de a trăi împreună cu fraţii de sânge”. Ca şi istoricii sovietici, Mircea Snegur dă o ripostă celor care „încearcă să pună la îndoială existenţa Republicii Moldova”, reafirmând „tradiţia naţional-istorică a moldovenilor” şi „dorinţa de nestrămutat a poporului... de a-şi vedea realizată năzuinţa de a trăi într-un stat liber şi independent”.

Demersurile susţinătorilor moldovenismului au căpătat o valoare deosebită în momentul în care forţele care şi-au însuşit această ideologie nocivă au preluat puterea în stat, iar reprezentanţii lor majoritari în noul Parlament au început lucrul la elaborarea primei Constituţii democratice a Republicii Moldova. Ideologii moldovenismului, Artiom Lazarev, Vasile Stati, Valeriu Senic şi alţii, ajunşi în Parlament în calitate de deputaţi, au făcut ca dezbaterile în jurul tezelor principale ale acestei ideologii (sintagmele „popor moldovenesc” şi „limba moldovenească”) să fie deosebit de dure şi controversate. Cu toate că textul Constituţiei, adoptat la 29 iulie 1994, stipulează în Art. 5(2) că „nicio ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”, preambulul acesteia şi Art. 13 (1) fixează şi consacră noţiunile definitorii ale moldovenismului („popor moldovenesc” şi „limba moldovenească”), ridicându-l la rangul de politică de stat.

Ţinta moldovenismului: statul ultranaţionalist Republica Moldova

Importanţa anului 1994 pentru instituţionalizarea moldovenismului ca doctrină oficială este apreciată în mod relevant de politologii Valeriu Moşneaga şi Gheorghe Rusnac în monografia „Republica Moldova. Alegerile Parlamentare (1994) şi Geografia Politică a Electoratului” apărută în Editura „Tipografia Centrală” din Chişinău, în 1997.

Potrivit acestora, „anul 1994 se caracterizează prin consolidarea pe mai departe a poziţiilor statului independent moldovenesc”. În rezultatul primelor alegeri pluripartidiste democratice în Parlamentul republicii, au fost puse bazele politice de întărire a independenţei. Rezultatele sondajului „La sfat cu poporul” (6 martie 1994) au pus bazele politico-sociologice reale ale statalităţii moldoveneşti. Pentru prima dată, în istoria poporului moldovenesc, majoritatea absolută a cetăţenilor s-a pronunţat prin vot direct „pentru” un stat moldovenesc integral şi independent, a confirmat dorinţa de a trăi în pace, înţelegere şi colaborare atât în „Casa noastră – Republica Moldova”, cât şi pe întreaga planetă.

Adoptarea Constituţiei Republicii Moldova – continuă autorii monografiei – a devenit baza politico-juridică fără de care este imposibilă construirea temeinică a statului independent moldovenesc.

Astăzi, principalul obiectiv constă în a pune temeliile, a demonstra eficacitatea reală politico-economică şi perspectiva statalităţii moldoveneşti. Anumite mişcări pozitive în această direcţie deja sunt atestate (stabilizarea valutei naţionale, de exemplu, practica economico-culturală a „pactului dintre Vest şi Est şi altele”).

Moldovenismul, arma lui Mircea Snegur în combaterea separatismului

În legătură cu semnificaţia sondajului sociologic „La sfat cu poporul”, organizat imediat după câştigarea alegerilor de către promotorii moldovenismului, la care autorii monografiei de mai sus fac trimitere, preşedintele Mircea Snegur făcea următoarele comentarii:

„Sondajul constituie un eveniment de o importanţă majoră pentru destinul poporului. Pentru prima dată, oamenii acestui pământ au avut, în sfârşit, posibilitatea să decidă ei înşişi ce politică urmează să promoveze statul lor.

În pofida multiplelor tentative ale opoziţiei de a împiedica desfăşurarea normală a sondajului, acesta totuşi a avut loc.

Am înalta onoare de a aduce la cunoştinţa dumneavoastră şi a întregii lumi răspunsul pe care l-a dat poporul la întrebarea sondajului.

Rezultatele finale: total cetăţeni cu drept de vot 2.407.964; total cetăţeni care s-au prezentat la urne 1.808.294, adică 75,1%. Dintre aceştia, 95,4% au răspuns cu «Da», 2% cu «Nu», iar 2,6% din buletine au fost anulate.

S-au demonstrat astfel dorinţa nestrămutată de a construi un stat suveran şi independent, precum şi justeţea politicii promovate în această direcţie de către conducerea Republicii Moldova.

S-au demonstrat voinţa şi înţelepciunea poporului cunoscute acum în mod convingător de către întreaga lume. Instituţiile statale şi componenţii lor au prima şi sfânta obligaţie de a le respecta şi pomova.

Răspunsul la sondaj pune bazele viitoarei Constituţii a Republicii Moldova. Aceasta este liantul care garantează restabilirea integrităţii teritoriale şi politice a statului nostru.

«Da»-ul hotărât şi convingător demonstrează enormul interes al maselor populare faţă de viitorul lor, punând capăt diverselor speculaţii vehiculate până acum în numele poporului (de cine nu-i era numai lene să o facă).

De acum înainte astfel de speculaţii nu mai sunt valabile nici pentru cei care au format Consiliul Naţional al Unirii, nici pentru cei care, profitând de lozincile provocatoare ale ultrapatrioţilor, au speriat populaţia din raioanele de est ale republicii, provocând escaladarea conflictului armat, soldat cu mari pierderi de vieţi omeneşti.

Rezultatele îi vor ajuta pe compatrioţii din această zonă a ţării să înţeleagă cu desăvârşire cine le-a spus în ultimii ani adevărul şi cine i-a minţit, speculând pe seama viitorului Republicii Moldova.

Viitorul este unul singur: un stat independent, unitar şi indivizibil.

Împreună cu noul Parlament vom face faţă acestor aspiraţii sacre, salutate şi acceptate de către întreaga comunitate mondială.

Să ne amintim mereu de marile adunări naţionale din 1989, 1990 şi 1991, unde s-au scandat «suveranitate», «independenţă», «stăpâni la noi acasă»”.

Moldovenismul a fost, astfel, justificat de Mircea Snegur prin încercarea de combatere a separatismului. Faptul că tentativa de justificare a fost superfluă o demonstrează nesoluţionarea problemei nistrene până astăzi.

Instituţionalizarea moldovenismului şi legitimarea acestuia ca ideologie a statului a marcat triumful sindromului „naţiunii divizate” în Republica Moldova şi a creat cadrul juridic necesar manifestării fundamentalismului moldovenesc pentru o lungă perioadă de timp.

FORME DE MANIFESTARE, CĂI ȘI MIJLOACE DE ACȚIUNE

Salvarea naţiunii moldovene: lupta împotriva românismului

În plan nestatal, „salvarea statalităţii, integrităţii şi suveranităţii statului” a revenit unor organizaţii neguvernamentale, special create în acest scop şi sprijinite de către unele forţe politice aflate în structurile puterii sau în afara acesteia: Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM), Partidul Socialist din Moldova (PSM), Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), Mişcarea „Unitate-Edinstvo” şi altele. Cele mai active dintre acestea s-au dovedit a fi şi rămân Mişcarea patriotică „Pro Moldova”, Uniunea Veteranilor şi Asociaţia oamenilor de ştiinţă (sovietici) „Nicolae Milescu Spătaru”. În perioada ulterioară adoptării Constituţiei, activitatea acestora se intensifică şi se radicalizează, invocându-se cu persistenţă şi în mod consecvent respectarea textului şi spiritului acesteia privind etnonimul şi glotonimul „moldovenesc” și „moldovenească”.

Pe parcursul anilor 1995-1996, Mişcarea „Pro Moldova” a apelat la un discurs politic agresiv şi virulent, cerând Guvernului Sangheli în mod ultimativ să recheme studenţii şi doctoranzii moldoveni din România, să anuleze deciziile şi decretele care nu acceptă termenul „limba moldovenească” şi să stopeze aşa-zisa ofensivă a românizării. Alte măsuri preconizate de Mişcare şi care trebuiau întreprinse de Executiv vizau: „depistarea şi prevenirea promovării ideilor ostile poporului şi statului”, identificarea şi „corectarea acţiunilor antimoldoveneşti şi eliminarea unor idei false, cum este integrarea spirituală a celor două state românești, eliminarea profesorilor şi studenţilor care au participat la acţiunile de protest din martie 1995...”. „Iată de ce – arătau autorii manifestului Mişcării – organizarea centralizată la cel mai înalt nivel a luptei împotriva ideologiei românismului este unicul mijloc care poate salva naţiunea moldovenească de la pieirea ei inevitabilă”.

Moldovenismul practicat deschis de Guvernul Sangheli

Partidul Democrat Agrar (PDAM) de guvernământ, îndeosebi aripa sa radicală în frunte cu deputaţii Dumitru Moţpan, Vasile Stati, Anatolie Popuşoi, Victor Cecan şi ex-premierul Andrei Sangheli, s-a dovedit a fi cel mai receptiv la cererile Mișcării patriotice „Pro Moldova”, asigurând prezenţa materialelor elaborate de aceasta în publicaţiile „Moldova Suverană” şi „Nezavisimaia Moldova”, controlate de Guvern şi Parlament şi finanţate din banul public, precum şi susţinerea activă a comitetelor executive raionale în organizarea unor seminarii în diverse localităţi, în vederea popularizării şi îndoctrinării „maselor largi” cu tezele ideologiei de stat – moldovenismul. Relevante au fost şi contactele periodice ale fostului prim-ministru Sangheli cu liderii Mişcării, care, pentru sprijinul promis acestuia în alegerile prezidenţiale din noiembrie 1996, au beneficiat de mijloace financiare necesare lansării publicaţiei „Glasul Moldovei”, o replică la ziarul unionist „Glasul naţiunii”.

O consecinţă directă a conlucrării între Mişcare şi putere au reprezentat-o acţiunile întreprinse de către Ministerul Învăţământului şi rectorul Universităţii de Stat din Moldova, Gheorghe Rusnac, relative la încercarea de schimbare a cursului de „Istorie a românilor”, predat de instituţiile de învăţământ superior, care au provocat deşteptarea conştiinţei naţionale generaţiilor tinere şi declanşarea marilor demonstraţii ale studenţilor şi elevilor din martie-aprilie 1995 din Republica Moldova.

În prima jumătate a anului 1996, între „Pro Moldova” şi partidul de guvernământ raporturile s-au consolidat şi s-a iniţiat o tentativă de regrupare a forţelor de stânga şi extrema stângă într-un Bloc electoral al forţelor populare patriotice, constituit din PDAM, PCRM, PSM şi Mişcarea „Unitate-Edinstvo” şi unele societăţi naţional-culturale, care au la baza programelor lor ideologia moldovenismului, în scopul susţinerii candidaturii liderului agrarian Andrei Sangheli pentru mandatul de preşedinte al Republicii Moldova. Numai inadvertenţele interne şi jocurile politice ale adversarilor (Petru Lucinschi, Mircea Snegur şi Vladimir Voronin) au făcut ca această tentativă să eşueze lamentabil, ca şi candidatul partidului aflat la putere.

Moldovenismul, sinonim al existenţei statale a Republicii Moldova

Fundamentarea teoretică a ideologiei moldovenismului a continuat şi s-a dezvoltat şi după instituţionalizarea politică a acesteia. Pe lângă promotorii clasici ai acestei ideologii, a apărut acum o pleiadă de discipoli ai acestora grupaţi în jurul Asociaţiei politologilor, Facultăţii de Știinţe Politice a Universităţii de Stat, Academiei de Ştiinţe şi Academiei de Studii Economice. Cei mai reprezentativi au fost: prof. dr. Gheorghe Rusnac, rectorul Universităţii de Stat; conf. dr. Valeriu Moşneaga, şeful Catedrei de politologie a Facultăţii de Știinţe Politice; prof. dr. Alexandru Zavtur, şeful laboratorului „Conflictologia” al Facultăţii de Știinţe Politice; Alexei Tulbure, deputat, fostul şef al Direcţiei relaţii externe a Parlamentului; conf. dr. Valentin Beniuc, şeful Catedrei de relaţii internaţionale a Facultăţii de Știinţe Politice; dr. Belostecinic Ala, colaborator ştiinţific superior la Institutul de filosofie, sociologie şi drept al Academiei de Ştiinţe.

Acest grup a organizat la Chişinău, în perioada 13-18 octombrie 1996, un simpozion moldo-german cu tema „Statul naţional în societatea polietnică: Moldova în anii ’90”, la care au participat aproximativ 50 de cercetători şi oameni de ştiinţă din Republica Moldova, Germania şi Austria.

Comunicările susţinute de unii dintre participanţi au fost adunate şi publicate în volumul cu acelaşi nume de către UP „MART” din Chişinău, în 1997.

Au reţinut atenţia în mod deosebit studiile care tratează problemele „statalităţii Republicii Moldova” şi „identităţii moldoveneşti”, implicit ideologia moldovenismului:

– „Învăţământul şi consolidarea statului Republicii Moldova”, de Gheorghe Rusnac;

– „Identitatea moldovenilor din Republica Moldova”, de Alexei Tulbure;

– „Reformele politice şi consolidarea statalităţii independente moldoveneşti”, de Alexandru Zavtur şi Alexandru Roşca;

– „Consolidarea statalităţii Republicii Moldova în contextul relaţiilor internaţionale europene: probleme şi soluţii”, de Valentin Beniuc.

Ne vom referi, în continuare, doar la studiul prof. dr. Gheorghe Rusnac, figura cea mai proeminentă a grupului.

În preambulul acestuia, rectorul Universităţii de Stat îşi propune să definească noţiunea de „statalitate”, devenită, după declararea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991), una din cele mai actuale probleme şi cea mai controversată.

Potrivit acestuia, „societatea moldovenească” s-ar fi împărţit între „statalişti” şi „antistatalişti”, majoritari fiind primii. „Antistataliştii”, minoritari, ar vedea existenţa Republicii Moldova „doar în componenţa altor state: România, Rusia ori Ucraina”, ceea ce reprezintă „un joc politic de prost gust”, deoarece „statalitatea” acestui teritoriu a devenit o realitate recunoscută de întreaga comunitate internaţională.

În ceea ce priveşte noţiunea de „statalitate”, Gheorghe Rusnac afirmă că aceasta ar însemna „o etapă istorică de dezvoltare a ţărilor (…) care au reuşit să-şi creeze propriul stat, ori să reanimeze statalitatea pierdută anterior (fie că şi-a pierdut independenţa sub presiunea statelor vecine, fie că s-a unit benevol cu un alt stat). Statalitatea – constată autorul – nu este doar un atribut al societăţii şi un indice al dezvoltării acesteia, dar şi o ideologie, o orientare social-politică şi culturală îndreptată spre dezvoltarea statului, protecţia lui şi perfecţionarea organizării politice a societăţii”.

De la statalitate la ultranaţionalism revizionist moldovenesc

Rectorul Universităţii de Stat merge mai departe cu dezvoltarea noţiunii şi relevă că „Statalitatea automat presupune folosirea limbii oficiale de stat, a simbolicii de stat (imnul, drapelul şi stema), a normelor specifice de organizare politică a societăţii (forme de guvernare, construcţia statală, relaţii internaţionale, structura puterii de stat)”.

Aplicând noţiunea definită în acest mod la situaţia Republicii Moldova, Gheorghe Rusnac relevă că aceasta reprezintă „un caz aparte”. „Moldovenii, naţiunea titulară a republicii, au avut statul lor naţional. Ţara Moldovei a existat cu statutul său juridic din anul 1359, până când expansioniştii din Austro-Ungaria (1775) şi Rusia (1812) au dezmembrat teritoriul naţional, au inclus cu forța în componenţa lor pe strămoşii noştri. Populaţia autohtonă dintre Prut şi Nistru (…) a fost lipsă la unirea Principatelor Dunărene, la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn pe viaţă al noii formaţiuni naţional-statale – România (1859)”.

În încheiere, autorul conchide că „Aflaţi în componenţa altor state, moldovenii din teritoriile anexate în repetate rânduri au demonstrat fidelitate propriei statalităţi”, împlinită la 27 august 1991, … „reieşind din trecutul milenar al poporului nostru şi din statalitatea neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale...”.

După cum se poate lesne observa, rectorul Universităţii de Stat, deşi istoric de formaţie, nu analizează fenomenul legat de organizarea statală a unei părţi a poporului român, moldovenii, în evoluţia sa istorică, ci operează cu preceptele fundamentalismului moldovenesc, uneori mergând până la conturarea abilă, inductivă, a tezei iredentiste a „Moldovei Mari”, în încercarea de a răspunde unei comenzi politice. Din acest punct de vedere, Gheorghe Rusnac nu aduce nimic nou, original faţă de înaintaşii săi, reprezentanţii istoriografiei sovietice clasice.

Părinţii teoriei moldovenismului, decani de vârstă ai Parlamentului ales democratic

Câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Petru Lucinschi a atenuat mult formele de manifestare şi amploarea moldovenismului şi ale campaniei de românofobie. Dar, acestea rămân atât timp cât nu s-a schimbat nimic din cadrul juridic care le favorizează. De asemenea, continuă să fie prezente în programele partidelor de stânga şi de extremă stânga, care le exacerbează îndeosebi în momente de mare încărcătură politică, cum a fost campania pentru alegerile parlamentare din 22 martie 1998, pentru a câştiga capital electoral.

Astfel, în plină campanie electorală a fost lansată pe piaţă lucrarea „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, publicată în limba rusă, de un colectiv de autori care reprezintă garda veche a istoriografiei sovietice: V. Andrușceak, P. Boiko, P. Bârnea, I. Jarkuţki, V. Platon, N. Rusev, A. Skvorţova, C. Stratievski, N. Telinov, N. Ciaplâghina, P. Şornikov şi V. Ţaranov (coordonator).

De remarcat că printre autori se află Piotr Şornikov, deputat în fostul Parlament, lider al Mişcării naţionaliştilor ruşi „Unitate-Edinstvo”, precum şi V. Ţaranov, care a devenit deputat în actualul legislativ, candidând pe listele Partidului Comuniştilor şi care, ca o ironie a istoriei, a prezidat şedinţa de deschidere a acestuia în calitate de decan de vârstă, întocmai cum A. Lazarev, unul dintre principalii întemeietori ai ideologiei moldovenismului, procedase în urmă cu patru ani, aflându-se în aceeaşi postură.

Lucrarea a apărut la Editura Academiei de Ştiinţe, cu avizul Ministerului Învăţământului şi sprijinul financiar al Guvernului, care a virat din bugetul statului suma de 30.000 lei moldoveneşti în contul Asociaţiei nonguvernamentale „Nicolae Milescu Spătaru”, ca sponsor unic.

Monografia este structurată în 17 capitole şi prezintă succint istoria actualei Republici Moldova, începând cu perioada dacilor şi mergând până la destrămarea fostei URSS şi constituirea unei formaţiuni statale independente în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Accentul este pus pe formarea la est de Carpaţi a „naţionalităţii moldovene” şi apariţia, la mijlocul secolului al XIV-lea, a „statului medieval moldovean”. O parte considerabilă a lucrării este consacrată „situaţiei şi evoluţiei poporului moldovenesc în componenţa imperiului rus şi, ulterior, a Uniunii Sovietice, renaşterii şi dezvoltării statalităţii sale naţionale”.

Parcurgerea volumului Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre relevă că materialul faptic, bazat exclusiv pe surse ale istoriografiei sovietice ruse şi moldoveneşti, relansează tezele moldovenismului şi promovează, implicit, interesele geostrategice ale Rusiei în zonă.

Momentul apariţiei monografiei este semnificativ. Lansarea lucrării s-a produs odată cu declanşarea oficială a campaniei electorale pentru alegerile parlamentare şi a fost menită să aducă un surplus de capital electoral forţelor de extremă stânga, care au făcut uz în mare măsură de „cartea moldovenismului” în confruntarea politică la scară naţională. În acest sens s-a înscris şi Declaraţia CC al PCRM, intitulată „Să oprim românizarea ţării!”, care a fost prezentată personal şefului statului, Petru Lucinschi, de către liderul comunist Vladimir Voronin.

De asemenea, monografia a apărut în contextul dezbaterilor din Duma de Stat pe marginea ratificării Tratatului politic de bază dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova, care au fost blocate de Tiraspol, prin intermediul lobbyului pe care acesta îl are în Camera inferioară, invocând „pericolul unionismului românesc”. De menţionat că la aceste dezbateri a participat şi Piotr Şornikov, unul dintre autorii lucrării, care a fost singurul „reprezentant” al Chişinăului şi care, contrar conduitei ce decurge din calitatea sa de deputat în Parlamentul Republicii Moldova, a susţinut poziţia delegaţiei transnistrene.

În altă ordine de idei, se impune precizarea că lansarea monografiei şi circumstanţele prezentate reeditează o tactică pe care a folosit-o Partidul Democrat Agrar, fost partid de guvernământ, pentru prima dată, în preajma alegerilor parlamentare din 1994, când a scos pe piaţă lucrarea Moldovenii în istorie, cu conţinut ideologic similar şi cu aceleaşi scopuri electorale.

Singura schimbare pe care au adus-o alegerile parlamentare a fost atitudinea Mişcării „Pro Moldova”, care, realizând falimentul politic total al fostului partid de guvernământ, a trecut „cu arme şi bagaje” în tabăra comuniştilor, deveniţi noii protagonişti ai luptei electorale şi, implicit, noul portdrapel al ideologiei moldovenismului pe scena politică din Republica Moldova.