Determinare şi cadru: după 60 de ani

1. Introducere

Una dintre lucrările cele mai importante din prodigioasa perioadă coşeriană de la Montevideo este articolul Determinare şi cadru, publicat în „Romanistisches Jahrbuch” în 1955-56.¹ Aici apare faimoasa inversiune a doctrinei atribuite lui Saussure şi tot aici Coşeriu pune sub semnul întrebării întâietatea conceptului de langue, dându-i prioritate absolută vorbirii; aici Coşeriu prezintă o întreagă teorie a determinării nominale şi tot aici pune bazele, prin intermediul conceptului de cadre, a ceea ce mai târziu va numi lingvistica textului, acea lingvistică a nivelului individual atât de diferită de „gramatica transfrastică” a altor medii şi, în acelaşi timp, atât de relaţionată cu ceea ce se va numi lingvistică pragmatică. Este cu adevărat excepţional că tocmai conceptul de cadru, pe care l-a elaborat plecând de la Bühler (1934), intră în manualele de pragmatică actuale (cf., în schimb, de exemplu, Escandell Vidal 2006, 31-32). Totuşi, există diverse lucrări scrise de autori actuali care aplică conceptul de cadre la aspecte concrete (cf. Kirstein 1997, Aschenberg 1999, Kabatek 2005). Alţii reiau aspecte ale teoriei determinării (Wall 2015). Cu toate acestea, cu excepţia romanisticii, concepţiile lui Coşeriu au trecut în mare măsură neobservate, şi până în prezent lipseşte un studiu sistematic al anvergurii şi al limitelor acestei lucrări de pionierat şi al relaţiei sale cu evoluţia viitoare a pragmaticii.

În paginile care urmează nu voi putea oferi un astfel de studiu sistematic, dar voi pune, în acest sens, două întrebări:

– care este locul studiului Determinare şi cadru în interiorul traiectoriei teoriei limbajului a lui Coşeriu?

– care este impactul pe care l-a avut acest text în lingvistică?

Datorită faptului că suntem la o sută de ani de la publicarea volumului Cours de linguistique générale, iar ideile Cursului sunt punctul de plecare al reflecţiilor coşeriene din Determinare şi cadru, îmi permit să încep cu nişte comentarii despre relaţia dintre Coşeriu şi Saussure.

2. Coşeriu şi Saussure

În 1916 discipolii lui Ferdinand de Saussure publică faimoasa compilaţie a celor trei cursuri de lingvistică generală, predate de profesorul genevez în 1906-1907, 1908-1909 şi 1910-1911 (Saussure 1916/1972). Plecând de la textul Cursului, se dezvoltă diferite şcoli structuraliste, bineînţeles nu cu referinţă exclusivă la Saussure, ci şi la alţi lingvişti ai epocii şi de la sfârşitul secolului anterior, dar preluând ideile expuse în Curs drept punct de plecare. Fără CLG, sunt de neconceput atât concepţiile Şcolii lingvistice de la Praga despre fonologie, cât şi ideile Şcolii glosematice din Copenhaga; atât orientările structuraliste europene, cât şi cele din alte locuri, inclusiv teoria genurilor discursive atribuită lui Bahtin. În cazul lui Coşeriu, practic toate concepţiile fundamentale ale anilor 1950, tot fundamentul propriei teorii a limbajului se dezvoltă într-un dialog continuu cu Saussure: Saussure din Curs, bineînţeles, un Saussure care oferă un sistem clar şi radical şi căruia Coşeriu poate să-i opună propria concepţie. Totuşi, după un secol, graţie lucrărilor lui Godel şi Engler şi a unei întregi tradiţii de critică textuală care a încercat să-l recupereze pe adevăratul Saussure faţă de „falsificarea” editorilor săi ², ştim că adevăratul Saussure probabil nu ar fi nici atât de tranşant, nici atât de radical şi că unele dintre ideile cele mai discutate ale Cursului (precum separarea clară dintre langue şi parole sau dintre sincronie şi diacronie) au fost prezentate într-o manieră atât de unitară de editori, în timp ce în manuscrisele lui Saussure şi ale asistenţilor la cursurile sale se găsesc alte concepţii: în parte distincte, în parte mai puţin emblematice ³. Ştim acum că ultima frază a Cursului a fost adăugată cu litere cursive de către editori şi că ideea primatului clar al lui langue faţă de parole se pare că niciodată nu a fost postulată atât de tranşant de Saussure însuşi.

Când Coşeriu şi-a dezvoltat propria concepţie asupra limbajului, nu se cunoşteau încă nici manuscrisele discipolilor, nici numeroasele surse ale filologiei saussuriene. Lingvistica lui Coşeriu este o lingvistică care pleacă de la Curs, nu de la o exegeză critică ce îşi propune să ajungă la „adevăratul Saussure”. De aceea, noile descoperiri ale criticii saussuriene nu impun o modificare a ideilor coşeriene, întrucât în ele contrastează un Saussure fictiv faţă de un edificiu propriu, şi ceea ce contează la Coşeriu este această concepţie proprie. Ba mai mult: probabil a fost mai uşor şi mai eficace să se dezvolte concepţia proprie a lui Coşeriu faţă de Curs şi ar fi fost mai difícil faţă de adevăratul Saussure. Cursul, cu principiile sale radicale, oferă un contrast potrivit pentru critică. În acest sens, Coşeriu are nevoie de „son Saussure”⁴ drept sursă pentru stabilirea de opoziţii. Aşa cum saussurianismul actual încearcă să caute în adevăratul Saussure o oglindă a concepţiilor proprii, Coşeriu vedea în Saussure din Curs un interlocutor demn de tot respectul, care îi permitea dezvoltarea fertilă de idei în parte opuse, în parte complementare.

3. Determinare şi cadru

3.1. Determinare şi cadru se publică, cu subtitlul „Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii”, în 1955, în „Romanistisches Jahrbuch”, una dintre revistele clasice ale romanisticii. Ne aflăm în atât de pomenita epocă glorioasă de la Montevideo, în care văd lumina zilei opere cu adevărat fundamentale precum Sistema, norma y habla, Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje, La geografía lingüística şi Sincronía, diacronía e historia ⁵, şi se pregătesc marile manuscrise, încă nepublicate, Teoría lingüística del nombre propio şi La corrección idiomática. Este epoca în care Coşeriu îşi organizează edificiul său teoretic şi iniţiază o serie de măsuri strategice pentru a-l face cunoscut în lume. Mijlocul cel mai important pentru difuzare este poşta: în faţa unei biblioteci aproape goale în Universidad de la República din Montevideo, Coşeriu organizează, cu o serie de discipoli şi după modelul pe care l-a adus de la Milano, un cerc lingvistic cu o serie proprie de publicaţii. Acestea se trimit unei liste exhaustive de instituţii şi lingvişti de renume ai epocii, cerându-le schimbul de publicaţii şi îndeplinind astfel un dublu obiectiv: încet-încet se umplea biblioteca şi se răspândeau propriile idei produse în epoca Montevideo. Nu puţine dintre lucrările care se publică sunt ale lui Coşeriu însuşi, împreună cu cele ale altor lingvişti din jurul său⁶.

A doua măsură este prezenţa internaţională, la congrese şi întâlniri în universităţi sud-americane şi, mai rar, europene⁷.

Determinare şi cadru este o lucrare excepţională în comparaţie cu altele de epocă, cel puţin cu cele care se editează în Germania. Dar se publică în spaniolă şi Coşeriu însuşi obişnuia să se lamenteze pe tema „hispanica non leguntur”⁸. Textul abordează, după cum ştim, o temă de mare complexitate, ceea ce a făcut dificilă receptarea ei. A contribuit, într-adevăr, la faima mondială a lui Coşeriu întrucât, asemeni celorlalte texte ale sale din epocă (şi asemeni operei coşeriene în general), impunea respect datorită argumentării sale clare şi convingătoare, însoţită de o mare cantitate de înţelepciune şi cunoştinţe lingvistice. Dar, în mod curios, nu a avut un ecou asemănător altor opere precum Sistema, norma y habla sau Sincronía, diacronía e historia. Şi, deşi era vorba de o lucrare care mergea, în multe sensuri, „dincolo de structuralism”, nu a servit pentru a evita caracterizarea generală a lui Coşeriu drept structuralist, probabil şi pentru că în anii europeni ai decadei următoare, în faimoasele sale lucrări de semantică – publicate, de această dată, în franceză –, Coşeriu elabora chiar o ramură a analizei structurale, fără a continua, pentru moment, cu lingvistica vorbirii. Doar mult mai târziu va relua tema, ca reacţie la lingvistica textului creată în mediul academic german începînd cu anii ’70, pentru a cere recunoaşterea primatului propriei sale lingvistici a textului, schiţată chiar în studiul din 1955, care în mod evident se referea la altceva decât la gramatica textului a lui Weinrich şi a altora, dar care avea acelaşi nume⁹.

Nu înseamnă că Determinare şi cadru nu a avut succes sau nu a fost citat: ceea ce distinge acest text de altele din perioada respectivă este că ideile de bază, faţă de Sistem, normă şi vorbire sau alte varietăţi schiţate în Geografia lingvistică, nu au intrat, la prima vedere, în canonul lingvisticii romanice şi generale. Odată l-am întrebat pe Coşeriu însuşi despre cauzele acestui fapt¹⁰:

J.K.: Cazul studiului Determinare şi cadru pune probabil o problemă interesantă. Acest studiu este, cu siguranţă, unul dintre cele mai importante din seria operelor de început, dar poate şi opera cea mai puţin înţeleasă şi cea mai puţin luată în consideraţie. Sistem, normă şi vorbire este poate eseul cel mai cunoscut şi mai acceptat de toţi, care a şi început a face parte, foarte rapid, din ştiinţa canonică generală. Sincronie, diacronie şi istorie deja este mai puţin răspândit, dar, cel puţin printre cei care se ocupă de problema schimbării lingvistice, este general cunoscut. Și invers, Determinare şi cadru este frecvent citat, este adevărat, dar de puţine ori asumat sau dezvoltat cu adevărat. Găsiţi o explicaţie pentru aceasta?

La care Coşeriu răspunde:

E.C.: Înainte de toate, acest fapt este, din păcate, relaţionat cu tipul de text. Este un întreg tratat condensat într-un studiu. Totul este atât de comprimat, încât se poate înţelege cu dificultate. Acum am scris, cu puţin timp în urmă, un studiu despre deixis, în care, printre altele, explic că Determinare şi cadru a fost elaborat cu un anume scop, întrucât voiam doar să demonstrez în ce măsură numele proprii sunt nume individuale, şi de aceea mă interesa principiul individuaţiei şi cel al individualizării istorice. Exemplele sunt, aproape toate, relaţionate chiar cu numele proprii, adică, de pildă, nu cu tot ceea ce Wittgenstein afirmă, ci doar cu observaţia sa după care, în Iulius Caesar, „Caesar” este un semn în interiorul altui semn.

În consecinţă, Determinare şi cadru este, în primul rând, extrem de dens şi ar fi necesară scrierea unui amplu tratat pe această temă. În al doilea rând, totul fusese spus, cum se zice, cu privire la interpretările numelor proprii. Şi, în al treilea rând, pe vremea aceea, totul era complet nou şi continuă să fie, întrucât în lingvistică era prima oară când textul apărea ca obiect al unei lingvistici autonome. Acest lucru a şi fost constatat în recenzii; astfel, Karl Horst Schmidt observa, cu multă perspicacitate, că în acest studiu se găseşte deja o anticipare timpurie a lingvisticii textului. Aici ia naştere, pentru prima oară, şi ideea unei lingvistici a vorbirii, a uzului verbal (Sprachverwendung) care, ca atare, până astăzi nu a fost concepută încă. Facem sau o lingvistică a textului, sau o lingvistică a limbii şi a structurilor lingvistice, dar această tranziţie de la limbă la vorbire (sau discurs) nu este cercetată, şi toată lingvistica vorbirii rămâne încă de construit.

În continuare, Coşeriu vorbeşte despre complexitatea terminologiei în Determinare şi cadru, spunând că complexitatea, nu a terminologiei, ci a faptelor înseşi, a fost pentru el o „descoperire” şi el însuşi nu o anticipase. Terminologia, la rândul său, urmărea, după el, principiul complexităţii adecvate, în acord cu complexitatea lucrurilor.

3.2. Faţă de alte opere precum Sistem, normă şi vorbire sau Formă şi substanţă în sunetele limbii, Determinare şi cadru este mult mai radicală. În Sistem, normă şi vorbire se adaugă, în esenţă, termenul de normă la dihotomia saussuriană langue-parole, dar în acelaşi timp rămâne intact sistemul fundamental al lui Saussure. Ba mai mult: cu termenul de normă se accentuează valoarea conceptului de sistem, insistându-se astfel pe valabilitatea concepţiei lui Saussure. Este o lucrare „simpatetică”, marcată de respectul pentru Saussure şi pentru concepţiile fundamentale din Curs.

În schimb, prima frază din Determinare şi cadru o ia deja în alt sens¹¹:

De vez en cuando, aunque no con mucha frecuencia, se vuelve a advertir la estrechez de los límites que se imponen a la lingüística cuando se la entiende saussureanamente como ciencia de la „lengua” (Coseriu 1955-56/1962, 282)¹².

Lingvisticii limbii i se opune lingvistica vorbirii, inversând doctrina priorităţii limbii proclamată în Curs¹³:

il faut se placer de prime abord sur le terrain de la langue et la prendre pour norme de toutes les autres manifestations du langage (Saussure 1916/1972, 117).

Opoziţia lui Coşeriu este radicală, calificând-o astfel: „parece necesario un cambio radical de punto de vista, no hay que explicar el hablar desde el punto de vista de la lengua, sino viceversa” (Coseriu 1955-56/1962, 287)¹⁴:

hay que... colocarse desde el primer momento en el terreno del hablar y tomarlo como norma de todas las otras manifestaciones del lenguaje (inclusive de la „lengua”). (Coseriu 1955-56/1962, 288)¹⁵.

Aici nu vorbeşte structuralistul. Aici vorbeşte cel care îi va atribui un loc important, dar în acelaşi timp limitat metodei structuraliste: structuralismul trebuie să se ocupe de structurile lui langue în toată amploarea lor, dar structurile limbii sunt doar o parte, un aspect al limbajului, şi de bună seamă că nu limbajul în totalitatea lui.

Determinare şi cadru este mostra cea mai vizibilă a maturizării concepţiei teoretice a lui Coşeriu în decursul anilor ’50: aici deja nu se mai limitează la critica şi amplificarea concepţiei structuraliste; aici apare ceea ce mai târziu va numi „lingvistică integrală”: o lingvistică a cărei  primă sarcină constă în a-şi afla propria identitate prin unele distincţii fundamentale, pentru a putea astfel atribui fiecărei probleme lingvistice locul care îi corespunde sau i-ar corespunde în acest edificiu. Mult mai târziu, Coşeriu va spune că cea mai importantă contribuţie a lui pentru lingvistică a constat în distingerea celor trei niveluri fundamentale de organizare lingvistică (Coseriu 1985, XXV): nivelul universal al vorbirii în general, nivelul istoric al limbilor şi nivelul individual al textului, sub cele trei aspecte: al activităţii, al cunoaşterii (competenţei) şi al produsului. Ulterior această distincţie fundamentală se va vizualiza în felul următor:

Deja în Determinare şi cadru (Coseriu 1955-56/1962, 286-287), schema apare clar trasată când Coşeriu identifică cele trei niveluri:

Vorbirea κατα δύναμιν este „ştiinţa” de a vorbi [sp. saber hablar], în care se pot distinge o treaptă universală, una particulară şi alta istorică: aceasta din urmă este tocmai „limba” ca avere lingvistică, adică „ştiinţa” de a vorbi în conformitate cu tradiţia unei comunităţi. Vorbirea κατ’ ενέργειαν este, în plan universal, vorbirea pur şi simplu: activitatea lingvistică concretă, privită în general; în plan particular, este discursul – actul sau seria de acte al(e) – cutărui individ în cutare împrejurare; iar în plan istoric, este limba concretă, adică un mod de a vorbi specific unei comunităţi, care se stabileşte, ca element esenţial, în activitatea lingvistică a comunităţii. În ceea ce priveşte vorbirea  κατ’ έργον, nu poate exista un punct de vedere propriu-zis universal, căci avem de-a face totdeauna cu „produse” particulare: cel mult se poate vorbi de „totalitatea textelor”. Vorbirea ca „produs” este, în plan particular, tocmai textul, iar în plan istoric se identifică iarăşi cu „limba”, căci „produsul istoric”, în măsura în care se păstrează (adică în măsura în care se acceptă ca model pentru acte ulterioare şi se inserează în tradiţie), devine vorbire κατα δύναμιν, adică „ştiinţă” lingvistică¹⁶.

În acelaşi timp (ibidem, 289), defineşte cele trei discipline corespunzătoare celor trei niveluri: o lingvistică a faptului de a vorbi, o lingvistică a limbilor şi, în sfârşit, o lingvistică a textului.

Cum spune Coşeriu însuşi în paragraful din interviul citat mai sus, în spatele Determinării şi cadrului există o operă de o mai mare anvergură: Teoria lingvistică a numelui propriu, această operă măreaţă care nu a fost publicată niciodată şi care se întrevede în diferite opere concrete ale epocii şi în concepţia lingvistică fundamentală a lui Coşeriu. Este vorba probabil de opera care conţine concepţia exhaustivă a lui Coşeriu, cu 200 de pagini complet elaborate şi redactate în versiunea lor finală, alături de numeroase notiţe pentru capitolele incomplete. Despre această operă Coşeriu spune următoarele (Kabatek / Murguía 1997, 126):

E.C.: [...] Sunt scrise aproape 500 de pagini, dar mai lipsesc încă 500.

A.M.: Citim, aici, „Montevideo 1955”. S-a întâmplat acum aproape 40 de ani. De ce nu s-a publicat niciodată acest manuscris?

E.C.: Pentru că lipsesc alte 500 de pagini, jumătate din lucrare. Lipsesc diferite capitole. Există un capitol întreg despre John Stuart Mill, un capitol despre Brøndal, apoi Gardiner, Bertrand Russell şi Whitehead – cu înaltă consideraţie pentru Whitehead – şi apoi teoria propriu-zisă.

E bine scris, cu suficiente detalii. Unele părţi le-am publicat separat: Determinare şi cadru este un unul dintre capitolele acestui manuscris, şi Categoriile verbale, altul¹⁷.

Trebuie adăugat că şi Pluralul numelor proprii (1954)¹⁸, şi Logicism şi antilogicism în gramatică (1957)¹⁹ sunt opere ale aceluiaşi context şi că tema l-a preocupat pe Coşeriu de-a lungul anilor, de la propunerea sa iniţială în cadrul Cercului lingvistic de la Montevideo până la numeroasele notiţe şi la diversele reelaborări ale manuscrisului conservate în Arhiva Coşeriu. Până în ultimii săi ani de viaţă, Coşeriu a avut în minte publicarea acestei opere exhaustive în care demonstra, plecând de la cazul concret al numelor proprii şi de la chestiunea determinării nominale, plenitudinea gândirii sale lingvistico-filosofice şi întreaga sa teorie a limbajului²⁰. Determinare şi cadru, văzut în acest context, se caracterizează, deci, prin două aspecte importante în contextul operei coşeriene: pe de o parte, este nucleul cel mai dens al teoriei limbajului care apare în epoca Montevideo şi, pe de altă parte, sugerează doar esenţa unei gândiri mult mai elaborate, dar niciodată oferită publicului. Există, este adevărat, o serie întreagă de detalii reluate în opere posterioare: menţionarea unei „lingvistici a textului”, înţeleasă nu ca gramatică textuală sau transfrastică, ci ca lingvistică a nivelului individual, mai târziu dezvoltată ca „hermeneutică a sensului.” Sau ideea schimbării lingvistice, rău abordată, după cum se spune pe scurt aici, în termeni cauzali, având în vedere că „nu este o problemă cauzală”; idee care în aceiaşi ani va fi amplu dezvoltată, tot în spaniolă, în Sincronie, diacronie şi istorie²¹.

Dar în afară de toate acestea, ce a rămas cu adevărat din Determinare şi cadru? Unde s-au aplicat categoriile dezvoltate în textul determinării nominale? Unde a fost dezvoltată teoria cadrelor? După 60 de ani putem spune că este vorba despre un studiu clasic?

4. Determinare şi cadru şi pragmatica

4.1. Când, la începutul anilor ’80, Brigitte Schlieben-Lange, una dintre discipolele cele mai independente ale lui Coşeriu, îi dăruieşte cartea sa Traditionen des Sprechens (Tradiţiile vorbirii), cu subtitlul Elemente einer pragmatischen Sprachgeschichtsschreibung (Elemente ale unei pragmatici istorice)²², Coşeriu îi mulţumeşte pentru dar – un text „despre o disciplină inexistentă”. O lingvistică istorică pragmatică nu putea să existe, după Coşeriu, întrucât ceea ce tocmai fusese numit „pragmatică” şi care provocase chiar o „cotitură” în ştiinţele culturii nu era, în opinia lui Coşeriu şi în coerenţă absolută cu edificiul său teoretic, o disciplină a limbilor particulare şi, drept urmare, nu ar fi putut să existe o pragmatică istorică: universalul este universal şi este mereu, chiar şi fără istorie. Şi cu aproape jumătate de secol înainte ca Wulf Oesterreicher să postuleze „recontextualizarea”²³ ca sarcină fundamentală a lingvistului care se ocupa de istoria limbii, Coşeriu se pronunţase, în Determinare şi cadru (şi acesta este un altul dintre paragrafele uitate ale lucrării) în favoarea unei lingvistici istorice de reconstrucţie a cadrelor:

En general, una lingüística propiamente funcional no puede descuidar los entornos, ni siquiera los „extraverbales”, pues las funciones reales no se dan en la lengua abstracta, sino en el hablar concreto. Ello es cierto aun por lo que concierne a la lingüística diacrónica, que no puede ignorar las circunstancias generales en las que una lengua se ha hablado (Coseriu 1955-56/1962, 320)²⁴.

Şi într-o notă de subsol adaugă despre rolul filologiei:

Esto implica reconocer el carácter propiamente lingüístico del comentario “filológico”, cuyo cometido consiste, en gran parte, en revelar los entornos en los que el texto estudiado adquiere su pleno sentido (Coseriu 1955-56/1962, 321, nota 66)²⁵.

Ce este asta dacă nu postulatul unei „pragmatici istorice”? De ce Coşeriu nu participă la dezvoltarea pragmaticii şi a includerii acesteia în lingvistică? După cum se ştie, pragmatica se dezvoltase, la originile sale, cu Morris şi Carnap şi mai târziu cu Austin, în exteriorul lingvisticii. Totuşi, odată cu discipolul acestuia din urmă, Searle, pragmatica încearcă deja să pătrundă în domeniul cu adevărat lingvistic: Searle (1969, 17) discută care ar fi locul actelor de vorbire într-o concepţie saussuriană a limbajului şi plasează în mod expres actul ilocuţionar şi regularităţile în planul langue. Într-un anumit sens, în spatele acestei idei există ceva care se aseamănă cu ideile lui Coşeriu când în Determinare şi cadru vorbeşte de gramatica generală, a planului universal, şi categoriile sale (Coşeriu 1955-56/1962, 319)²⁶. Totuşi, din punct de vedere coşerian, marea problemă a filosofiei limbajului de la Oxford, marea carenţă faţă de lingvistica lingvistică, era lipsa recunoaşterii limbilor particulare şi a structurării lor. La fel se întâmplă şi în filosofia analitică nordamericană, în care limba particulară nu e considerată entitate proprie faţă de limbajul universal, iar langue a lui Saussure, bineînţeles sistem al unei limbi particulare, se echivalează cu principiile vorbirii în general. În cartea de interviuri din 1997, Coşeriu se pronunţă astfel²⁷:

se intenta hacer una lingüística del hablar en general, presentándose esta después como lingüística de las lenguas o de una lengua. Por ejemplo, cuando se hace pragmática general y esta se presenta como pragmática del alemán; en realidad, es pragmática del hablar con ejemplificaciones alemanas. No hay categorías pragmáticas en cada lengua particular²⁸.

Respingerea pragmaticii de către Coşeriu a avut loc din două motive: mai întâi, pentru că ceea ce se numea „pragmatică lingvistică” fusese creat într-o tradiţie hibridă dintre filosofie şi lingvistică, necunoscând unele dintre principiile lingvistice fundamentale, precum menţinerea unei distincţii clare dintre text, limbă şi vorbire²⁹. După Coşeriu, pragmatica se ocupă de nivelul universal şi o „pragmatică istorică” nu ar fi, deci, altceva decât analiza de texte istorice produse prin intermediul semnelor de o limbă particulară în acte de enunţare marcate de configurarea particulară a acestor semne şi a cadrelor lor, fără a subaprecia niciunul dintre aceste niveluri. În al doilea rând, Coşeriu considera că ceea ce pragmatica descria a fost deja schiţat, într-un mod mai coerent şi mai clar, în Determinare şi cadru. Coşeriu nu adera la un curent care câştiga teren în lingvistica internaţională: mai degrabă se izola reproşându-i acestui curent incoerenţă şi lipsă de cunoaştere a operelor sale. Ca şi în critica adusă gramaticii generative şi, mai târziu, lingvisticii cognitive, strategia lui Coşeriu consta în insistenţa asupra propriilor idei şi în crearea unei puternice şcoli opuse celorlalte: nu încerca reconcilierea cu ele; insista, în schimb, asupra a ceea ce pentru el erau axiome fundamentale faţă de cei care plecau de la altele, în parte opuse alor lui şi incompatibile cu ele. În cazul pragmaticii, nici măcar nu publică o scriere de tipul „Alcances y límites” („Deschiderile şi limitele”), cum o făcuse, în schimb, cu alte curente, precum gramatica transformaţională (Coseriu 1975). În ciuda încercărilor unor discipoli precum Brigitte Schlieben-Lange de a face cunoscută teoria lui Coşeriu în afara mediilor strict coşeriene (cele două introduceri ale sale, publicate în germană şi traduse mai târziu în spaniolă, au avut un ecou pozitiv chiar în afara lumii specifice romanisticii)³⁰, „răzbunarea” reprezentanţilor pragmaticii a fost aceea de a-l ignora pe Coşeriu, necitindu-l sau rezervându-i, cel mult, un loc izolat în lingvistica romanică (mereu minoritară, în Germania, faţă de germanistică şi în prezent şi faţă de anglistică şi lingvistica generală).³¹

Numele lui Coşeriu nu apare în introducerile în pragmatică. Dacă în cazul lingvisticii textului (şi trebuie să insistăm că lingvistica textului nu este altceva decât ceea ce alţii ar numi pragmatică) avem o certă prezenţă în  bibliografia lui Dressler şi Schmidt (1973), într-un volum editat de prietenul său Stempel (1971) şi în cele două volume ale lui Gülich şi Raible (1977), nu se întâmplă acelaşi lucru în pragmatica propriu-zisă: este frapant faptul că Eugeniu Coşeriu nu apare citat nici măcar o singură dată în influentul volum colectiv al lui Wunderlich (1972)³², nici în volume clasice viitoare, precum cel al lui Levinson (1983). Când Coşeriu menţionează în Determinare şi cadru posibila importanţă a tăcerii în comunicare („el silencio, o sea, la suspensión intencional de la actividad verbal”, Coseriu 1955-56/1962, 290),³³ cu siguranţă nu se gândea că tocmai propria lucrare va fi trecută sub tăcere în viitor³⁴.

În Die Lage in der Linguistik, din 1973 (publicat, mai târziu, cu variaţii, în diferite limbi), Coşeriu oferă un diagnostic pesimist al lingvisticii actuale, marcată, din punctul său de vedere, de o profundă criză: în această lingvistică se confundă nivelurile, mai ales nivelul universal cu cel al limbii. După 25 de ani, în capitolul cărţii noastre de interviuri care repetă titlul acelei lucrări, Coşeriu încă susţine că acea criză continuă, adăugând că unica excepţie era cea a discipolilor săi³⁵: probabil nu e o atitudine care să poată garanta succesul în afara propriei şcoli.

Alt aspect care limitează receptarea are legătură – dincolo de limitarea accesului dată de bariera lingvistică – cu deja menţionata dedicare altor teme din anii ’60: Coşeriu scria despre tipologia romanică, despre etimologie şi despre structura lexicului: mai ales acest domeniu de cercetare i-a dat, în afara romanisticii, faima de structuralist. Rezultă evident că este neînsemnat numărul temelor mai puţin relaţionate cu analiza structurală a limbii decât chestiunile pragmatice.

4.2. Dar e mai bine să fii criticat decât să fii trecut sub tăcere. În afară de tăcere, există şi câteva exemple de critică deschisă şi vreau să menţionez pe scurt, drept exemplu, doar două cazuri concrete.

4.2.1. Primul caz este cel al lui Ingelore Oomen care, în teza sa de doctorat din 1977, critică lipsa unei baze empirice şi lipsa de aplicabilitate într-o limbă concretă a ierarhiilor lui Coşeriu. Despre prima critică trebuie spus că nu este vorba de o clasificare a unei limbi concrete, ci de o teorie generală, şi că exemplele nu derivă dintr-o lucrare empirică concretă, ci, precum în multe lucrări coşeriene, din argumentarea logică şi din cunoaşterea multor realități lingvistice³⁶. Nu sunt lipsite deci de fundament empiric, dar nici nu pretind să descrie categorii ale unei limbi, ci principii generale. Drept urmare, şi cu privire la a doua critică, aceste principii nu vor fi reflectate într-un mod imediat într-o limbă concretă, ci servesc ca instrumente pentru clasificarea categoriilor întâlnite în orice limbă particulară.

4.2.2. Al doilea caz este mai recent şi îl menționez deoarece conține afirmații care ar putea fi interpretate, oarecum, drept un reproş de plagiat adresat lui Coşeriu. Este vorba despre cartea La corrente di Humboldt, a Federicăi Venier, publicată în 2012, în care autoarea îi reproşează lui Coşeriu că nu a creat nimic nou, întrucât în realitate ideea lingvisticii vorbirii ar fi a lui Humboldt:

Una traduzione indipendente in spagnolo del tedesco di Humboldt avrebbe dato comunque origine al linguaggio di Coseriu: tutto l’articolo è fortemente humboldtiano e rappresenta una sorte di sviluppo linguistico della matrice aristotélica del pensiero di Humboldt (Venier 2012, 71).

Afirmaţia pare cumva surprinzătoare dacă ne gândim că Eugeniu Coşeriu îşi fundamentează în mod explicit propria concepţie pe cea a lui Humboldt, dar că, în ciuda acestui fapt, nici dezvoltarea categoriilor de determinare nominală, nici cadrele nu se găsesc la Humboldt.

Alt reproş face referire la faptul că lingvistul român nu îl citează pe Benvenuto Terracini care, în 1946, într-o cărticică despre marii lingvişti publicată la Tucumán, în Argentina, vorbeşte în capitolul consacrat lui Schuchardt despre „activitate lingvistică” şi despre „actul individual”. Nu ştiu care a fost relaţia dintre Coşeriu şi Terracini (nu am găsit încă în Arhiva Coşeriu niciun indiciu în această privinţă). Coşeriu îl citează în diferite locuri; dar nu pot să-mi imaginez că nu îl menţionează în Determinare şi cadru intenţionat: pur şi simplu nu i s-a părut oportun sau necesar. De fapt, drept sursă a „lingvisticii vorbirii”, temă care „plutea în aer” în acea epocă, îi citează pe Scalička şi pe Pagliaro ca surse.

4.3. Dar există şi o receptare pozitivă, deşi nu prea exhaustivă. În mediul hispanic, una dintre puţinele introduceri în pragmatică ce recunoaşte valoarea teoriei cadrelor şi care îi rezervă un loc proeminent în istoria disciplinei este cea a Victoriei Escandell (1996, 31-32).³⁷ În interiorul propriei şcoli coşeriene, cel care s-a ocupat cel mai mult de teoria cadrelor este Heidi Aschenberg (1999). Dispunem, în plus, de o serie întreagă de lucrări care aplică schema cadrelor, precum lucrarea lui Kirstein (1997) despre cadrele textelor jurnalistice, propriile mele analize de texte juridice medievale (Kabatek 2005) sau aplicaţia teoriei cadrelor în teza de doctorat a Adrianei Robu (2015) asupra discursului publicitar, pentru a cita doar câteva cazuri. Şi în lucrări despre determinarea nominală este utilă aplicarea criterilor coşeriene, după cum vedem în teza de abilitare a Brendei Laca (din păcate nepublicată) asupra genericităţii; în lucrările lui Reinhard Meisterfeld (2000) sau ale Elisabethei Stark (2006) despre determinarea nominală, sau într-un studiu recent al lui Albert Wall (2015) despre substantivele simple în portugheza din Brazilia. Se poate spune, aşadar, că după 60 de ani textul lui Coşeriu nu a căzut în uitare şi că unii autori recunosc utilitatea celor două părţi ale articolului coşerian.

4.4. Aş vrea să adaug un alt domeniu, la care probabil nu ne gândim la prima vedere: chestiunea tradiţiilor discursive³⁸. Nu doar pentru propriul meu interes în acest domeniu îl menţionez aici, ci mai ales pentru că îmi pare o chestiune profund relaţionată cu Determinare şi cadru în diferite sensuri. În primul rând, relaţionarea se face imediat datorită faptului că distingerea clară ale celor trei niveluri ale vorbirii se face în această lucrare a lui Coşeriu, de la ea plecând Peter Koch, în teza de abilitare în care creează termenul, chiar de la schema citată mai sus (Koch 1987). Dar cred că pot să spun că în propriile mele contribuţii la această problemă se pot vedea diferite alte puncte de conexiune cu Determinare şi cadru. În primul rând conceptul de evocare relaţionează o tradiţie textuală cu ceea ce obişnuim să numim o constelaţie discursivă (Kabatek on line). De exemplu, întâlnirea a două persoane dimineaţa evocă salutul „bună dimineaţa!” (deşi uneori evocă alte lucruri). Dar ce vrea să zică sintagma constelaţie discursivă, dacă nu o constelaţie determinată de cadre, recognoscibilă şi categorizabilă? Tradiţiile discursive sunt tocmai tradiţii de texte în integritatea lor, nu doar ca texte, ci ca tradiţii ale vorbirii care încorporează secvenţe de semne lingvistice şi cadrele lor.

În al doilea rând, faţă de alte concepţii ale tradiţiilor discursive, care pleacă de la tradiţii ca de la ceva deja stabilit, pentru a căuta apoi realizarea lor, am propus, exact pe linia „schimbării radicale” evocate de Coşeriu în Determinare şi cadru, să plecăm de la tradiţionalitatea elementelor, şi nu de la tradiţii ca ceva stabilit:

Toda la discusión sobre las tradiciones discursivas sufre, según mi opinión, de un problema de perspectiva: se parte de ciertas categorías de lo repetido o repetible y después se pregunta qué tradición discursiva aparece en cada caso.  Sin embargo, desde el momento en que partimos desde el terreno de las categorías, bloqueamos la vista hacia el propio proceso de categorización (Kabatek, sub tipar).

Ca în toate, şi în studiul tradiţiilor discursive plecăm, așadar, de la activitatea vorbirii, şi nu de la ergon³⁹. Şi deşi se pare că ne mişcăm într-o nouă paradigmă, este evident că suntem fideli unei tradiţii şi unor principii descrise pentru prima oară acum 60 de ani.

Concluzii

Determinare şi cadru nu este doar o operă clasică, ci continuă să fie un text care provoacă, un text care face propuneri totalmente actuale. Principiul său al primatului vorbirii este absolut valabil. Categorizarea ierarhico-lineară a posibilităţilor de determinare nominală continuă să fie coerentă şi clară; categorizarea sa detaliată a cadrelor continuă să fie mai adecvată decât noţiunile monolitice obişnuite în pragmatica actuală, ca cea a „cunoaşterii enciclopedice”. Putem să discutăm pe marginea cutărei sau cutărei categorii: în Kabatek (2005) am propus o revizie a categoriilor de „regiune” şi stabilirea a două continuumuri: un continuum de cunoaştere de semne şi un continuum de cunoaştere a referenţilor. S-a discutat şi despre amplitudinea noţiunii de „univers discursiv”, unul dintre puţinele cazuri în care Coşeriu însuşea modificat, deşi doar lejer, propria concepţie (cf. Coseriu 2002). Ceea ce putem face cel mai bine, dacă suntem convinşi de utilitatea concepţiei coşeriene, este să demonstrăm în lucrări concrete valabilitatea şi claritatea ei, nu izolându-ne, nici limitându-ne la ele, ci într-o discuţie interactivă cu alte idei şi alte tradiţii. Nu este vorba de o falsă nostalgie, de o atitudine de tipul „Coşeriu ştia deja acest lucru şi ceilalţi nu sunt conştienţi de asta”. O atare atitudine arogantă, încă prezentă în unele locuri, duce doar la calea fără ieşire a izolării. Ar trebui să ne gândim la cele mai bune instrumente de dezvoltare disponibile şi la utilitatea, alături de acestea, a celor pe care ni le-a dat Coşeriu.

Se spune că omul devine înţelept la 60 de ani. Coşeriu era deja atunci când, la 34 de ani, scria acest text excepţional, text care la cei 60 de ani ai săi nu şi-a pierdut înţelepciunea şi poate că acum, la această maturitate, când i se recunoaşte adevărata valoare, e chiar mai înţelept decât atunci când a fost conceput.

Traducere din limba spaniolă, note şi comentarii de Dorel Fînaru şi Cristina Bleorţu

Note:

¹ Iată datele bibliografice ale variantei originale şi ale traducerilor româneşti:

Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar, în „Romanistisches Jahrbuch”, 7, 1955-1956, p. 24-54 [apărut în 1957].

Traduceri româneşti:

Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii, traducere parţială în română din textul spaniol, în vol. Lingvistică saussuriană şi postsaussuriană. Texte adnotate, Editat de Lucia Wald şi Elena Slave, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1985, p. 208-248; traducere şi note de Constantin Dominte; cu explicaţiile traducătorului (p. 234-248);

Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii, în „Forum”, XL, 1998, nr. 469-470-471 (I), p. 22-28; nr. 472-473-474, p. 13-22 (II); XLI, 1999, nr. 478-479-480, p. 36-41 (III), (traducere integrală din limba spaniolă de Constantin Dominte);

Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii, în vol. Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 287-329. Această variantă este reluată în Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Antologie, argument, note, bibliografie şi indici de Dorel Fânaru, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p. 198-233 [nota traducătorilor].

² Cf. de ex. Béguelin 2011, Bouquet 2012.

³ Să se vadă, cu privire la aceasta, mai ales textele conţinute în Saussure 2002.

⁴ Cf. cele prezentate în Coşeriu 1996. Că Saussure a servit pentru diferite apropieri şi detaşări de-a lungul secolului al XX-lea o demonstrează, pentru diverse medii culturale, Harris 2002.

⁵ Să se vadă lista de publicaţii pe www.coseriu.de/cospubli.html, cu posibilitatea de a descărca majoritatea textelor în pdf.

⁶ În Arhiva Coşeriu se păstrează foarte multe scrisori primite de  Coşeriu în această epocă şi din care se poate deduce această iniţiativă. Lista numelor cu care are contacte Coşeriu este lungă şi cuprinde lingvişti precum Hjelmslev, Martinet, Malkiel, Firth, Menéndez Pidal, printre mulţi alţii.

⁷ Un moment-cheie în traiectoria lui Coşeriu este prezenţa sa la Congresul Internaţional al lingviştilor de la Oslo din 1957. Aici îi întâlneşte pe câţiva dintre cei mai importanţi lingvişti ai epocii. Totuşi, după cum ne-a spus într-o discuţie personală Göran Hammarström – unul dintre participanţii la congresul de la Oslo –, Coşeriu nu era prea cunoscut, pentru că majoritatea lingviştilor nu citeau în spaniolă şi receptarea reală a lucrărilor lui era mai mică decât difuzarea lor.

⁸ Într-adevăr, Coşeriu se plângea de multe ori că, scriindu-şi cea mai mare parte a operei sale în limba spaniolă, şi nu în engleză sau franceză, aceasta era mai puţin citită şi cunoscută [nota traducătorilor].

⁹ Din perspectiva distanţei temporale trebuie spus că insistenţa lui Coşeriu asupra unei terminologii proprii (de ex. lingvistica textului, normă, înţeles, sociolingvistică, situaţie, registru etc.), care se suprapune cu cea a altora în formă, dar nu în conţinut, a produs mai multă confuzie decât înţelegere şi a contribuit la o oarecare izolare a „coşerienilor” în anumite domenii.

¹⁰ Citez traducerea spaniolă (nepublicată încă) a Cristinei Bleorţu şi a Albei García Rodríguez. Originalul german (Kabatek / Murguía 1997, 127) spunea astfel:

J.K.: Das istvielleichteininteressanterPunkt, die Frage von Determinación y entorno. DieserAufsatzist von den frühenWerkenbestimmteiner der wichtigsten, abervielleicht das am wenigstenverstandeneundbeachteteWerk. System, Norm und Redeistwahrscheinlich das bekannteste und akzeptierteste von allen und wurdeauchschnellzuallgemeinemKanonwissen. Synchronie, Diachronie und Geschichte istschonwenigerverbreitet, aberzumindestunterdenjenigen, die sichmit der Frage des Sprachwandelsbeschäftigthaben, allgemeinbekannt. Determinación y entornohingegenwirdzwarauchsehrhäufigzitiert, aberseltenwirklicherarbeitetoderweiterentwickelt. FindenSieeineErklärungdafür?

C: Das hängtzunächsteinmalleidermit der Textsortezusammen. EsisteineganzeAbhandlung in einemAufsatz. Esistalles so komprimiert, daß man eskaum verstehen kann. JetzthabeichvorkurzemeinenAufsatzüber die Deixisgesch-riebe, wo ichunteranderemerkläre, daßDeterminación y entornozueinembestimmtenZweckgeschriebenwurde, dennichwolltenurzeigen, inwiefern die EigennamenIndividualnamensind, und deshalbinteressiertemich das Prinzip der Individuation und der historischenIndividualisierung. Die Beispielebetreffenmeistgerade die Eigennamen, d.h. also dannnichtz.B. alles, was Wittgenstein sonstsagt, sondernnur, daßerbemerkt hat, daß in Julius Caesar “Caesar” einZeichen in einemZeichenist.

Esist also erstenssehrkomprimiert, und man müßtedarübereinelangeAbhandlungschreiben. ZweitensistalleswiegesagtimHinblick auf die Interpretationen der Eigennamengeschrieben, und drittens war das völligneudamals und istesimmernoch in der Sprachwissenschaft, denn da erscheintzumersten Mal der Text alsGegenstandeinerautonomenLinguistik. Das wurdeauch in den Rezensionenfestgestellt; so hat Karl Horst Schmidt ganzscharfsinnigbemerkt, in demAufsatzfindesicheinefrüheAntizipation der Textlinguistik. Dort erscheintauchzumersten Mal die IdeeeinerLinguistik der Sprachverwendung, die bisheu-tenochnichtalssolcheentwickeltwurde. WirmachenentwedereineLinguistik des TextesodereineLinguistik der Sprache und der Sprachstrukturen, aberdieserÜbergang von der SprachezurRedewirdnichtuntersucht, und die ganze Lin- guistik der Sprachverwendungistnochzukonstruieren.

[Există şi începutul unei traduceri în română a volumului Die Sachen sagen, wiesiesind…, realizate de Cristina Bleorţu şi Lavinia Seiciuc, cu note şi comentarii de Dorel Fînaru (nota traducătorilor)].

¹¹ Citez ediţia publicată la Gredos în 1962, care este cea mai răspândită şi cunoscută.

¹² „Din când în când, chiar dacă nu în mod foarte frecvent, se remarcă stricteţea limitelor impuse lingvisticii atunci când aceasta este înţeleasă, în sens saussurian, ca ştiinţă a limbii” (Coşeriu 2004, 287) [nota traducătorilor].

¹³ Cf. ideile expuse mai sus: se pare că exagerarea acestui primat se datorează mai mult editorilor decât lui Saussure însuşi.

¹⁴ „pare necesară o schimbare radicală a punctului de vedere: nu trebuie explicată vorbirea din punctul de vedere al limbii, ci invers” (Coşeriu 2004, 292) [nota traducătorilor].

¹⁵ „trebuie să ne situăm din primul moment pe terenul vorbirii şi să luăm vorbirea ca normă a tuturor celorlalte manifestări ale limbajului (inclusiv ale limbii) (Coşeriu 2004, 293) [nota traducătorilor].

¹⁶ Rămân în afara limbajului propriu-zis – şi, prin urmare, în afara lingvisticii – atât „putinţa de a vorbi” condiţionată fiziologic şi psihic („facultatea de a vorbi”) şi „impulsul expresiv”, cât şi textul ca realizare de valori (practice, logice sau fantastice). Lingvistica se ocupă numai de limbaj „ca atare”, adică de ceea ce Aristotel a definit ca „logos semantic” [Nota 11 în Coşeriu 2004: 292 subsol].

¹⁷ Originalul german spune: „E.C.: [...] Es sind so ungefähr 500 Seiten geschrieben,  aber es fehlen noch weitere500.

A.M.: Hier lesen wir „Montevideo 1955”. Das ist fast vierzig Jahre her. Wieso haben Sie dieses Manuskript nicht veröffentlicht?

E.C.: Weil noch 500 Seiten fehlen, die Hälfte des Ganzen. Es fehlen verschiedene Kapitel. Es gibt ein ganzes Kapitel über John Stuart Mill, ein ganzes Kapitel über Brøndal, dann Gardiner, Bertrand Russell und Whitehead – mit Hochachtung für Whitehead – und dann die eigentliche Theorie.

Es ist schon ziemlich gut geschrieben, ziemlich genau. Einiges habe ich dann getrennt veröffentlicht, Determinación y entorno ist ein Kapitel davon und Las categorías verbales ebenso.”

Realmente în manuscrisul Numelui propriu de care dispunem nu rezultă clar care este locul Determinării şi cadrului şi pare că mai degrabă va trebui să se spună că e vorba de un studiu relaţionat cu teoria numelui propriu. În orice caz, dacă ar fi existat la dispoziţia cititorilor o monografie despre numele propriu, poate Coşeriu ar fi avut un alt ecou în discuţiile despre semantică şi despre referinţă, dincolo de semantica structurală.

¹⁸ Trad. rom. fragmentară în Coşeriu 2004, 265-285 [nota traducătorilor].

¹⁹ Trad. rom. în Coşeriu 2004, 239-264 şi în Coşeriu 2009, 234-254 [nota traducătorilor].

²⁰ În anii 1990 a existat un proiect finanţat de Deutsche Forschungsgemeinschaft şi coordonat de Brigitte Schlieben-Lange şi de mine, al cărui obiectiv a constat în clasificarea manuscriselor coşeriene (sarcină dusă la capăt, a se vedea www.coseriu.de/klassif.htm) şi în publicarea de diferite manuscrise importante, între care şi cel al Numelui propriu, obiectiv care, din păcate, încă nu a fost posibil să fie dus la bun sfârşit.

²¹ Trad. rom. Coşeriu 1997 [nota traducătorilor].

²² Brigitte Schlieben-Lange, Traditionen des Sprechens. Elemente einer pragmatischen Sprachgeschichtsschreibung, Verlag W. Kohlhammer, Stuttgard/Berlin/Köln/Mainz, 1983 [nota traducătorilor].

²³ Oesterreicher 2001.

²⁴ „În general, o lingvistică propriu-zis funcţională nu poate neglija cadrele, nici măcar pe cele «extraverbale», căci funcţiile reale nu apar în limba abstractă, ci în vorbirea concretă. Acest lucru este adevărat şi pentru lingvistica diacronică: nici ea nu poate ignora circumstanţele generale în care s-a vorbit o limbă.”: Notă de subsol: „Contrar a ceea ce pretinde formalismul lingvistic, limba nu poate fi studiată «în sine şi pentru sine», şi cu atât mai puţin istoria ei. Cine ar putea înţelege, de exemplu, istoria lexicului romanic fără cunoaşterea civilizaţiei occidentale şi a creştinismului?” (Coşeriu 2004, 326) [nota traducătorilor].

²⁵ „Aceasta implică recunoaşterea caracterului propriu-zis lingvistic al comentariului «filologic», al cărui obiect constă, în mare parte, în revelarea cadrelor în care textul studiat dobândeşte înţelesul său deplin.” (Coşeriu 2004, 327) [nota traducătorilor].

²⁶ V. Coşeriu 2009, 230 [nota traducătorilor].

²⁷ Citez din nou traducerea Bleorţu / García; versiunea originală germană spune: „man versucht, eine Linguistik des Sprechens im allgemeinen zu machen und diese dann als Linguistik der Sprachen oder einer Sprache hinzustellen. Z.B. wenn man allgemeine Pragmatik macht und sie als Pragmatik des Deutschen darstellt; in Wirklichkeit ist es Pragmatik des Sprechens mit deutscherExemplifizierung. Es gibt keine pragmatischen Kategorien in der Einzelsprache.“

²⁸ „se încearcă realizarea unei lingvistici a vorbirii în general, care e prezentată apoi  ca lingvistică a limbilor sau a unei limbi. De exemplu, când se face pragmatică generală şi aceasta e prezentată ca pragmatică a germanei; în realitate, este pragmatică a vorbirii cu exemplificări germane. Nu există categori pragmatice în fiecare limbă particulară” [nota traducătorilor].

²⁹ Un caz asemănător este respingerea, din partea lui Coşeriu, a concepţiilor lui Frege Wittgenstein sau ale lui Russell în domeniul semanticii.

³⁰ Schlieben-Lange 1977 şi 1987.

³¹ Există alt factor: cotitura pragmatică venea în acelaşi timp cu revolta din ’68 împotriva valorilor învechite; Coşeriu, de tradiţie antistângistă, se opusese postulatelor studenţeşti de la începuturile revoltei şi avea faimă de conservator sau de dreapta, ceea ce a dus şi la o respingere a operei sale din partea a numeroase sectoare de germanişti apărători ai ideilor din ’68. Brigitte Schlieben-Lange, fiică stângistă a lui ’68, a avut meritul de a deschide uşile pentru ideile coşeriene şi în cercuri care îl respingeau pe Coşeriu, în principiu, din motive ideologice.

³² Wunderlich însuşi a publicat cu Utz Maas, care ca romanist ar fi trebuit să fie mai aproape de Coşeriu decât germaniştii care dominau acel volum; dar marxistul Maas niciodată nu-l va cita pe conservatorul Coşeriu, nici viceversa, să se vadă nota anterioară.

³³ „tăcerea, adică suspendarea intenţionată a activităţii verbale” (Coşeriu 2009, 205) [nota traducătorilor].

³⁴ Trebuie să ne întrebăm totuşi în ce măsură tăcerea este intenţională sau se datorează simplei lipse de cunoaştere.

³⁵ „Ich würde sagen, fast nur bei meinen Schülern, bei den direkten und bei den indirekten, die meine Fragestellungen angenommen haben, findet man solche Verwechslungen nicht“ (Kabatek / Murguía 1997, 263).

³⁶ Critica lucrărilor lingvistice care aparent nu au un fundament empiric a devenit un loc comun în ultimii ani; totuşi pare o critică nu prea potrivită în cazul lingvisticii. Nu cred că se poate spune că lucrările lui Douglas Biber (cf., între altele, Biber / Davies / Jones / Tracy-Ventura 2006), de exemplu, sunt mai valabile decât cele ale lui Peter Koch şi Wulf Oesterreicher (2007), deşi în ambele cazuri se ajunge – în unul pe cale „empirică”, în celălalt pe calea reflecţiei – la modele care descriu ceea ce Koch şi Oesterreicher numesc „i-mediere” (nemediere) şi „distanţă”. Lingviştii sunt şi ei vorbitori şi analizează în mod continuu realitatea lingvistică. Nu există, în realitate, nici observaţia pură, vis iluzoriu al behaviorismului, nici teoria pură, întrucât niciun lingvist nu-şi poate dezactiva propria condiţie de vorbitor.

³⁷ Autoarea vorbeşte de „cazul cel mai cunoscut pentru lingvişti” şi enumeră pe scurt diferite tipuri de contexte identificate în Determinare şi cadru. Totuşi schema nu este reluată după aceea şi rămâne ca o simplă referinţă.

³⁸ În română s-a publicat volumul Johannes Kabatek, Tradiţii discursive. Studii, Editori  Cristina Bleorţu, Adrian Turculeţ, Carlota de Benito Moreno şi Miguel Cuevas, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2015 [nota traducătorilor].

³⁹ Aceasta pare paradoxal: tradiţia discursivă se defineşte ca tradiţie de érgon-uri, dar activarea sa este şi enérgeia: ergon în enérgeia.

Bibliografie:

1. Heidi Aschenberg, (1999): Kontexte in Texten: Umfeldtheorie und literarischer Situationsaufbau. Tübingen: Niemeyer.

2. Marie-José Béguelin, (2011): „Linguistique de la langue et linguistique de la parole”, În Mélanges en l’honneur d’Alain Berrendonner. Bruxelles: De Boeck-Duculot,  641-661.

3. Douglas Biber / Mark Davies / James K. Jones / Nicole Tracy-Ventura (2006): „Spoken and written register variation in Spanish: A multidimensional analysis”. Corpora 1, 7-38.

4. Simon Bouquet (2012): „Principes d’une linguistique de l’interprétation: une épistémologie néosaussurienne”, Langages 2012/1 (n° 185), 21-33.

5. Bühler, Karl (1934): Sprachtheorie. Die Darstellungsfunktion der Sprache. Jena, Fischer.

6. Eugenio Coseriu (1955-56): „Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar”. Romanistisches Jahrbuch 7, 1955-56, 24-54 (şi În: Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios, Madrid: Gredos 1962, 281-323.

7. Eugenio Coseriu (1975): Leistung und Grenzen der transformationellen Grammatik, hrsg. und bearb. von G. Narr. Tübingen: Narr.

8. Eugenio Coseriu (1981): Lecciones de lingüística general. Madrid: Gredos (1ª ed. În italiană: Torino 1973).

9. Eugenio Coseriu (1985): „Linguistic Competence: What is it Really?“, The Presidential Address of the Modern Humanities Research Association, The Modern Language Review, vol. 80, part 4, XXV-XXXV.

10. Eugenio Coseriu (1996): „Mi Saussure”. În: Actas do IV Congresso Inter- nacional da língua galego-portuguesa na Galiza. Em homenagem a Ferdinand de Saussure. Universidade de Vigo, 379-382.

11. Eugenio Coseriu (2002): „Prolusione. Orationis fundamenta: La preghiera come testo“, În: Giuseppe De Gennaro (ed.): I Quattro Universi di Discorso. Atti del Congresso Internazionale „Orationis Millenium“, Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 24–47.

12. Eugeniu Coşeriu (2009): Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Antologie, argument, note, bibliografie şi indici de Dorel Fânaru, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.

13. Eugeniu Coşeriu (1997): Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Versiune în limba română de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică.

14. Eugeniu Coşeriu (2004): Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică.

15. Wolfgang U. Dressler / Siegfried J. Schmidt (1973): Textlinguistik: kommentierte Bibliographie. München: Fink.

16. Victoria Escandell Vidal (2006): Introducción a la pragmática. Barcelona: Ariel.

17. Elisabeth Gülich / Wolgfang Raible (Hrsg.) (1977): Linguistische Textmo- delle: Grundlagen und Möglichkeiten. München: Fink.

18. Roy Harris (2003): Saussure and his interpreters. 2nd. ed. Edinburgh: Edinburgh University Press.

19. Johannes Kabatek (2005): Die Bolognesische Renaissance und der Ausbau romanischer Sprachen. Juristische Diskurstraditionen und Sprachentwicklung in Südfrankreich und Spanien im 12. und 13. Jahrhundert. Tübingen: Niemeyer.

20. Johannes Kabatek (sub tipar): Lingüística coseriana, lingüística histórica, tradiciones discursivas, ed. de Cristina Bleorțu şi David Gerards, Frankfurt: Vervuert.

21. Johannes Kabatek (online): Algunas reflexiones sobre las tradiciones discursivas.   http://www.romling.uni-tuebingen.de/discurso/reflex.pdf  [2004]

22. Corinna Manuela Kirstein (1997): Textlinguistische Analyse informationsbeton- ter Textsorten der Spanischen Zeitung ‘El Pais’: Textumfelder und Methoden der Bezugnahme auf das Leserwissen im Rahmen der Linguistik des Sinns. Frankfurt/Main: Lang.

23. Peter Koch / Wulf Oesterreicher (2007): Lengua hablada en la Romania, Madrid: Gredos.

24. Stephen C. Levinson (1983): Pragmatics. Cambridge: Cambridge University Press.

25. Meisterfeld, Reinhard (2000): „Die unbestimmte Bestimmung. Zur Ent- stehung des unbestimmten Artikels in den romanischen Sprachen“, În: Bruno Staib (ed.), Linguistica romanica et indiana. Festschrift für Wolf Diet- rich zum 60. Geburtstag. Tübingen: Narr, 303–332.

26. Wulf Oesterreicher (2001): „La ‘recontextualización’ de los géneros medievales como tarea hermenéutica”. În: Daniel Jacob / Johannes Kabatek (eds.), Lengua medieval y tradiciones discursivas en la Península Ibérica. Descripción gramatical – pragmática histórica – metodología. Frankfurt / Madrid, Vervuert / Iberoamericana,  199–232.

27. Ingelore Oomen (1977): Determination bei generischen, definiten und indefiniten Beschreibungen im Deutschen. Tübingen: Niemeyer.

28. Adriana Robu (2015): Discursul publicitar din perspectivă pragmalingvistică. Iaşi: Editura Universității „Al. I. Cuza“.

29. Ferdinand de Saussure (1916/1972): Cours de Linguistique Générale, ediţie critică de Tullio de Mauro (după ediţia originală de Bally, Sechehaye şi Riedlinger din 1916). Paris: Payot.

30. Ferdinand de Saussure (2002): Écrits de linguistique générale, ed. de Simon Bouquet şi Rudolf Engler. Paris: Gallimard.

31. Brigitte Schlieben-Lange (1977): Iniciación a la sociolingüística. Madrid Gredos.

32. Brigitte Schlieben-Lange (1983): Traditionen des Sprechens. Elemente einer pragmatischen Sprachgeschichtsschreibung. Stuttgart: Kohlhammer.

33. Brigitte Schlieben-Lange (1987): Lingüística pragmática. Madrid: Gredos. Searle, John (1969): Speech acts. Cambridge: CUP.

34. Elisabeth Stark (2006): Indefinitheit und Textkohärenz: Entstehung und semantische Strukturierung indefiniter Nominaldetermination im Altitalienischen. Tübingen: Niemeyer.

35. Wolf-Dieter Stempel (1971): Beiträge zur Textlinguistik. München: Fink.

36. Benvenuto Terrracini (1946): Perfiles de lingüistas, Tucumán: Universidad de Tucumán.

37. Federica Venier (2012): La corrente di Humboldt, Roma: Carocci.

38. Albert Wall (2015): Bare Nominals in Brazilian Portuguese – an Integral Approach. Tesis de Doctorado, Universidad de Zúrich.

39. Dieter Wunderlich (1972): Linguistische Pragmatik. Frankfurt am Main: Athenäum.