Discursul postmodern: Nichita Danilov

Scriitorul, din perspectiva postmodernităţii, se află în căutarea noilor dispozitive de elaborare a obiectelor estetice. Dacă modernitatea este un mod de gândire, şi nu o epocă, postmodernitatea, în opinia lui Francois Lyotard, nu este o nouă vârstă, ci este rescrierea câtorva trăsături revendicate de modernitate și, înainte de toate, a pretenţiei de a fi fondat legitimitatea sa prin ştiinţă şi tehnică.

La rândul său, David Harvey, în lucrarea Condiția postmodernității, susține ideea trecerii de la modernismul „înalt” la „flexibilitatea posmodernă”, postmodernismul fiind caracterizat prin „acceptarea necondiționată a efemerității, fragmentării, discontinuității și haosului, care alcătuia jumătate din concepția lui Baudelaire cu privire la modernitate” [1, p. 52]. Putem desprinde mai multe elemente comune în interpretările diferitor autori preocupați de această temă. Astfel, în opinia lui Gilles Lipovetsky, protagonistul postmodern tipic își construiește itinerarul de o manieră în care interacțiunea dintre spațiu și istorie participă la punerea în chestiune a unui subiect în căutare de sine. Căci postmodernitatea e definită de către autorul lucrării Era vidului drept o epocă marcată prin cultul prezentului, al unui prezent la care accesul este larg deschis pentru o mare majoritate datorită revoluției comunicării și a consumului în masă. Triumfă valorile hedoniste, narcisismul, gustul răgazului, atracția pentru noutate, plăcerea existenței, elemente care contribuie la situarea în prim-plan a individualismului hedonist într-o societate democratică a consumului: „Consumul este o structură deschisă și dinamică: ea îl eliberează pe individ de legăturile sale de dependență socială și accelerează mișcările de asimilare și de respingere, ea produce indivizi flotanți și cinetici, ea universalizează modurile de viață, permițând maximum de singularizare a oamenilor ” [2, p. 160-161].

Cu alte cuvinte, omul își pierde reperele în lume în condițiile în care pare că nu mai are referințe sigure. Schimbarea brutală a vieții cotidiene sub influența vitezelor, a ritmurilor rapide ale vieții îl pune pe om în situația de a-și schimba mereu obișnuințele, adaptabilitatea devenind condiția omului postmodern. Clipa, momentul sunt divinizate în așa mod, încât putem percepe fixarea în prezent detașată de alte dimensiuni temporale: tot ce e în trecut nu mai contează, la fel ca și ceea ce ține de viitorul care apare drept lipsit de sens. Omul trăiește doar cu prezentul, cu mereu noile instantanee, în afara istoriei. Plonjarea în atemporal, așa se traduce, de fapt, fixarea în prezent, acest mod radical de a pune accentul pe imediat, riscând să ne lipsească de sensul istoric al lumii. Intensitatea trăirii în imediat este doar aparentă și nu face altceva decât să disimuleze inautenticitatea care ne paște în zilele noastre. În definitiv, mutațiile lumii moderne constau în faptul că valorile universale (Adevărul, Binele, Frumosul) au pierdut puțin câte puțin referința transcendentă, pentru ca, în cele din urmă, să nu fie mai mult decât opțiuni individuale variabile și efemere.

O pistă favorabilă pentru a urmări itinerarul întortocheat al gândirii dinspre modernitate către postmodernitate o aflăm la Gianni Vattimo, care precizează că „modernizarea nu se petrece prin intermediul abandonării tradiției, ci printr-un soi de interpretare ironică a acesteia, o «distorsiune» (...), care o conservă, dar, în parte, o și golește de conținut” [3, p. 48]. În aceste condiții, deși prezentă în cultura modernă europeană, nostalgia trecutului religios, bunăoară, se explică nu doar printr-un raport „de depășire, emancipare, dar și, inseparabil, printr-un raport de conservare – distorsiune – golire: progresul are un fel de natură nostalgică, așa cum ne-au învățat clasicismul și romantismul din secolele trecute. Dar semnificația acestei nostalgii devine manifestă numai prin experiența demitizării dusă până la capăt”. Procesul acesta presupune că „demitizarea e dezvăluită ca mit, mitul recuperează legitimitate, dar numai în cadrul unei experiențe generale «slăbite» a adevărului”. Iată de ce prezența mitului în cultura noastră actuală, după cum explică în continuare Gianni Vattimo, nu exprimă o mișcare de alternativă sau de opoziție la modernizare; este, dimpotrivă, „un rezultat ce derivă din ea, punctul ei de sosire, cel puțin până acum. Momentul demitizării, mai mult, poate fi considerat adevăratul moment de trecere de la modern la postmodern” . În opinia lui Vattimo, anume în acest context, subiectul postmodern aflat în căutarea unei certitudini prime „nu găsește siguranța cogito-ului cartezian, ci intermitențele inimii proustiene, poveștile mediilor, mitologiile evidențiate de psihanaliză” [3, p. 49-50]. Mai trebuie spus că, din perspectiva postmodernității, există o relație strânsă între degradarea mitului și discursul artistic: dacă o trăsătură caracteristică a modernismului este conştiinţa istorică, subiectul modern simțindu-se condamnat la scurgerea iremediabilă a timpului, atunci intrarea în perioada postmodernă înseamnă nu doar luarea în calcul a degradării mitului, ci şi a efortului de a regăsi naraţiunea, discursul, istorisirea. În postmodernism sensul naraţiunii, al discursului este minat de ironie, discursul mizând pe idee, intrigă, pe construcția personajului, acestea, de fapt, fiind considerate de către specialiștii în domeniu drept cele trei ingrediente majore ale naraţiunii. Amintim că pe parcursul istoriei literare se schimbă raportul dintre ele şi, în funcţie de aceasta, putem defini o anumită perioadă a istoriei literare: în naraţiunea romantică predomină personajul, iar în modernitate predomină ideea (Ex.: Străinul de A. Camus, Castelul de Kafka). După aceste două perioade, postmodernismul se află în căutarea modalității de a reînnoda firul cu vechea înţelepciune şi a reinstala omul în mijlocul istoriilor încă tatonabile.

Transpusă în limbajul creației recente a lui Nichita Danilov, din volumul Recviem pentru țara pierdută [4], reţeaua labirintică a textului se ordonează în funcţie de raporturile care se stabilesc între imaginar şi raţionalitate, imaginile devoalând o modalitate ascunsă de a fi a individului în istorie și în lume: „Țara acoperită de întuneric / în care strălucesc palid suflete răsărite din beznă: / în jurul lor se învârt alte suflete, / rotindu-se de la stânga la dreapta și înapoi / într-o mișcare continuă / pe care n-o poate opri decât / răsuflarea altor suflete ițite din beznă” (Beznă). Orașul apare ca un lanț uriaș prins din loc în loc cu lacăte grele. În fiece fereastră, în fiece balcon bărbați și femei, bătrâni și copii își arată mâinile prinse-n cătușe ruginite de lanțuri. Protagoniști târându-și pașii pe străzi se opresc la fiecare semafor, ridicându-și pumnii în aer, privesc manechinele goale din vitrine și simt cum le pătrunde prin piele teama, amestecată cu neliniște, ridică ochii și pumnii în gol spre spărtura prin care se întrevede „patria noastră din cer / patria noastră eternă”. Sentimentul de înstrăinat în propria casă predomină: „Locuiesc în casa mea ca într-o casă străină: cu pașii altuia / măsor în lung și în lat camera goală; / Cu ochii altuia scrutez tavanul și pereții / pe care stau agățate o mulțime de chipuri... Fiecare din noi își duce chipul / ca pe o urnă în brațe. Fiecare își agită / inima smulsă din piept ca un steag găurit” (Casă străină). Un peisaj bolnav în care „copacii se înfioară, / prin oraș, strada fuge desculță / în stânga și în dreapta ploii / bătând darabana în geam. / Casele o cotesc la vale / pneurile, camioanele, / cisternele duduie / pe fiecare piatră din caldarâm, / acolo unde pașii și umbrele trecătorilor / se rostogolesc odată / cu norii ce lunecă pe cer” (Lucarnă). O mișcare tumultuoasă cuprinde lucrurile într-un univers casnic în deplină destrămare: „casele își suflecă / mânecile până la cot, / înfundându-și burlanele / în gurile de canal deschise / ca într-un uriaș feribot/ / Scot dinăuntru / tot felul de lucruri / legate între ele cu ață subțire: / ochelari, pălării, bastoane, pantofi / și, bineînțeles, costume de mire” (Recviem). Trecerea graniței dintre lucruri și umbre, alunecarea dincolo de văzut și nevăzut și revenirea ulterioară în lumină caracterizează acest spațiu în care domină un imaginar extrem de bogat și în care eul postmodern este situat în raport cu istoria și cu eternitatea: „Convins că eternitatea / încape la fel de bine / într-o clipă ca și într-un veac, / îmi simt sufletul apăsat / de o tristețe de moarte” (Lucruri și umbre). Confuzia identitară accentuează labirinticitatea identităţii în această ficţiune discursivă narativă. Chipul sublim al personajului se reflectă într-o multitudine de oglinzi: „mă priveam în oglindă – / buzele mele erau năpădite de aripile altor buze, / ochii mei de alţi ochi, / zâmbetul de alte zâmbete; / atunci mi-am zis că trăisem un vis urât / care trebuia să se termine: / am apucat în mâini un pahar / şi odată cu el alte mâini au apucat alte pahare, / şi am aruncat în oglindă, / am spart-o în mii de bucăţi, călcând-o în picioare: / abia atunci mi-am văzut chipul / adevărat răsfrânt de alte chipuri / prelingându-se tăcut pe sub uşi / din patria noastră din cer / spre patria noastră pierdută” (Chipul sublim). Este o viziune din perspectiva evoluţiilor contradictorii din lumea contemporană. Este un univers în care transpar mai multe dintre paradoxurile postmodernismului. Amintim că cercetătorul Fabio Carlo de Castro, într-un studiu intitulat Postmodernul sau hemoragia discursului, evidenția trei paradoxuri ale postmodernismului: eterogenitate – omogenitate, viteză – inerție, relativismul sensului – sensul relativismului și că haosul postmodern nu se susține pe sine însuși [5].

La baza viziunii postmoderne a lui Nichita Danilov stă autosugestia și conștiința faptului că societatea de azi, din perspectivă postmodernă, se pliază pe o nouă metafizică, începuturile căreia autorul nostru le află la Rainer Maria Rilke: „Ca să poți scrie un vers bun, spunea undeva Rilke, trebuie să colinzi prin mai multe orașe, să străbați nenumărate piețe și străzi. Să aduni în tine multe trăiri și multe impresii. La un moment dat, toate acestea se vor concentra într-un vers. În fond, poezia nu e altceva decât o fărâmă de viață. E picătura de rouă ce atârnă pe marginea unui fir de iarbă, reflectând tot universul în interiorul său” [6, p. 175]. Postmodernul însă cade într-un metafizic inversat, însușindu-și o nouă manieră de fixare în prezent. În aceste condiții, hemoragia discursului, la care se referă Fabio Carlo de Castro în eseul amintit, se prezintă ca o încercare de a distorsiona semnul, cu alte cuvinte, de a distorsiona raportul între semnificant și semnificat. Postmodernul constată că lumea postmodernă este relativă.

În aceste condiții, atât nevoia de reluare a discursului dintr-o altă perspectivă, care să depășească postmodernismul, cât și conștiința unei alte lumi pe cale de a veni sunt evidente.

Note bibliografice:

1. David Harvey, Condiția postmodernității, O cercetare asupra originilor schimbării culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 2002.

2. Gilles Lipovetsky, L’ere du vide. Essais sur l’individualisme contemporain, Editura Gallimard, Paris, 1993.

3. Gianni Vattimo, Societatea transparentă, Editura Pontica, Constanța, 1995.

4. Nichita Danilov, Recviem pentru țara pierdută, Editura Cartea Românească, București, 2016.

5. Fabio Carlo de Castro, Le postmoderne ou l’hemoragie du discours, în revista „Sens public”, www.sens-public.org

6. Nichita Danilov, Portrete fără ramă, Editura Tracus Arte, București, 2012.