Recviem pentru țara pierdută

Chipul sublim

Camera mea era compusă

din mai multe camere

ușa din mai multe uși

umbra din mai multe umbre

mîna din mai multe mîini.

Cu una deschideam

cu alta închideam ușile ce se căscau în fața mea;

rămîneam nemișcat

în același loc, rotindu-mă mereu,

și totuși colindam nenumărate străzi,

intram prin case necunoscute,

întîlneam mereu oameni

pe care îi mai întîlnisem cîndva:

fețe pe care le întrezărisem

într-un alt timp,

umeri și picioare și guri

și scaune în fața cărora

îngenuncheasem de nenumărate ori;

stăteam și acum ghemuit în mine însumi

strîngîndu-mi genunchii

cu înfrigurare la piept;

privind în gol, așteptam

ca totul să se termine

ca mulțimea de clipe

pe care îmi era dat să le trăiesc

să se scurgă într-o singură clipă:

da, îmi strîngeam cu înfrigurare genunchii

la piept,

dar strîngeam în același timp

la piept și alți genunchi, străini,

fiind conștient că fiecare

dintre voi are nevoie de iertare – strigam în gol:

mă priveam în oglindă –

buzele mele erau năpădite de aripile altor buze,

ochii mei de alți ochi,

zîmbetul meu de alte zîmbete:

atunci mi-am spus că trăisem un vis urît

care trebuia să se termine:

am apucat în mîini un pahar

și odată cu el alte mîini au apucat alte pahare,

și am aruncat în oglindă,

am spart-o în mii de bucăți,

călcînd-o-n picioare:

abia atunci mi-am văzut chipul

adevărat răsfrînt de alte chipuri

prelingîndu-se tăcut pe sub uși,

din patria noastră din cer

spre patria noastră pierdută.

Prag

Drumul pînă la pragul casei tale

l-am pavat cu versete din Dante,

dar și cu cele zece porunci,

precum și cu alte precepte morale

pe care iată, acum,

învîrtind un set de chei între degete,

ca pe un șirag scump de mătănii,

le călcam în picioare

Recviem pentru țara pierdută

Căram pumni de pămînt dintr-o țară în alta,

Le vărsam în grămăjoare mai mari

și mai mici în piața publică.

Cu ochii ațintiți la cer, ne rugam în fața steagurilor

Mereu coborîte în bernă

La morții noștri rătăciți în cer

Să coboare din nou pe pămînt,

Sfințind țărîna pe care le-o așternem la picioare.

Scormoneam mereu sub trunchiurile copacilor,

Brazi și molizi, și stejari cu coroana arzînd:

Le pipăiam cu frînghii, ca pe niște artere

(sau ca pe niște corzi de harpă la care trebuia să cîntăm)

Stăteam cu urechea ciulită la foșnetul frunzelor

și la cîntecul păsărilor pitulate printre crengi;

priveam luna și semnele zodiacale,

Calea lactee încrustată

în palmele noastre bătătorite de muncă;

odată cu pămîntul aduceam

și firele d iarbă răsărite pe cîmp,

norii îi mutam dintr-un loc în altul, și vîntul;

număram totul – fiecare pumn de pămînt

trecut dintr-o parte în alta a graniței

îl consemnam aliniindu-l frumos în coloanele unui catastif

deschis la o pagină moartă.

Vameșii ne priveau în treacăt

consemnînd în registrele lor

sacii de pămînt cărați cu migală.

Coloane de cifre răsăreau în registre,

aliniindu-se ca niște soldați înainte de luptă;

cîinii adormiți pe fîșia arată își ridicau botul

adulmecîndu-ne de departe umbra,

lătrau scurt și lugubru,

după care se cufundau din nou într-un somn

ce nu avea parcă nici început și nici sfîrșit.

Odată cu pămîntul căram și firele de iarbă,

clamele de păr și mucurile de țigări adunate de pe străzi,

duceam într-o parte și alta

mormintele morților noștri

ca să ne binecuvînteze țărîna,

duceam și apele, și vîntul,

momeam norii de pe cer

și păsările ce-și fîlfîiau aripile

deasupra sîrmei ghimpate;

dresam porumbeii călători să facă drumul

acolo și îndărăt; le legam sub aripi cenușa

străbunilor adunată în urne ce fumegau încă,

le legam de gheare bucăți de prapuri și cruci

și le trimiteam ca pe niște soli,

ca pe niște arhangheli luminoși

în țara străină și apoi îi chemam înapoi.

Cărînd saci de pămînt dintr-o parte

În alta, refăceam țara noastră din vis,

țara noastră pierdută, pe care dușmanii noștri

nevăzuți ne-o traseră de sub picioare

ca pe un preș, transformînd spinările noastre

în cîrpe, în mopuri de șters murdăria și praful;

cărînd pămînt cu sacii și pumnii,

le arătam copiilor noștri,

celor născuți și celor nenăscuți încă,

calea cea dreaptă ce duce spre lumină;

înarmați cu credință și răbdare,

înaintînd un pas și făcînd doi îndărăt,

apoi iarași înaintînd, și iarași retrăgîndu-ne,

reușisem să-i îmblînzim încetul cu încetul

pe dușmanii noștri

ce-și făceau simțită prezența în umbră…

Singurii dușmani rămăseserăm noi înșine,

căci ceea ce clădeam ziua,

noaptea distrugeam, ca pe niște somnambuli, fără milă,

călcam în picioare pămîntul cărat,

adus cu trudă în saci și în pumni peste graniță,

adunîndu-l în căuș îl duceam îndărăt,

strecurîndu-ne umbrele prin sîrmă ghimpată;

tîrîndu-ne în genunchi

pe urmele strămoșilor cărora le

luam, fără să ne dăm seama,

pămîntul fumegînd de sub creștet,

pentru a-l duce în țară străină

și-a-l așeza în fața steagurilor coborîte în bernă.

închinîndu-ne la idoli străini cu picioare de lut,

îl duceam îndărăt sub privirile pline de ură

ale cîinilor ce-și făceau

somnul de veci tolăniți pe fîșia arată.

Tinerii se lăsau în genunchi

în fața urnelor; rotulele lor pîlpîiau

ca niște candele aprinse de lumina

lunii: îndepărtîndu-ne în noapte,

le spuneam: „Pentru voi am adus

pămîntul acesta, pentru voi am îndurat

umilința și frigul unor vieți fără rost,

ca să aveți parte de o viață mai bună…”

Iar ei, renunțînd o clipă la plăceri, la tinerețea lor zbuciumată,

se gîndeau la noi, la vitregiile sorții

pe care le-am avut de îndurat,

și se rugau pentru noi, pentru liniștea noastră,

pentru bucuria pe care trebuia s-o simțim

înainte ca firele de nisip ale vieții

să ni se scurgă din clepsidra desenată în palmă;

părul lor, ochii lor luminau

ca niște leduri în noapte.

Căram pumni de pămînt dintr-o țară în alta,

găseam într-o parte cîte un braț,

în alta  o claviculă cu epoleți,

sau o gambă cu tot cu vipușcă;

într-o parte găseam o sabie;

în alta un tun sau o pușcă;

pe toate le înghesuiam în saci împletiți din rafie

le luam cu noi peste graniță

plecînd pe urmele cailor morți

luminați de razele reci ale lunii

ce ne lungea umbrele

proiectîndu-le pe fîșia proaspăt arată.

Timpul părea că se oprise în loc,

iar spațiul se revărsase scurgîndu-se

tăcut dintr-o parte a clepsidrei în alta;

eram aici și dincolo,

plecînd rămîneam pe loc;

întorcîndu-ne, ne regăseam siluetele

ghemuite în jurul focurilor

pîlpîind tăcut în piața publică:

tot ce era aici, se afla și dincolo

schimbat într-o oarecare formă.

Cine suntem noi? Ne întrebăm

și rămînem cu întrebările

în palme răsfirate peste

chipurile noastre contorsionate de teamă.

Reclamele luceau stins

luminînd capetele îngenuncheate ale mulțimii.

Îmbrăcați în veșminte strălucitoare,

idolii cu picioare de lut

își ridicau fața din cenușă.

Ne tîram scheunînd ca niște cîini

la picioarele lor înfășurate

în steaguri fumegînde,

uitînd de Dumnezeul nostru bun,

uitînd de noi și de țară,

în timp ce pămîntul

se tansforma într-o mîzgă cleioasă,

ne ungeam trupul cu el,

încingînd un dans în jurul

idolilor ce vegheau groapa comună…

Cînd treceam înapoi cu pumnii strînși

granița, veneau vameșii buni

și ne dezlegau desăgile,

scormoneau ca niște cîini în pămîntul

pe care-l duceam îndărăt (aici și acolo

ne era țara promisă; aici o jumătate de rai,

și o jumătate de iad,

dincolo altă jumătate)

purtată de balanțele unei sorți

ce nu voia să se încline

nici  la stînga, nici la dreapta,

și rîul ca un braț retezat de la cot, ca o cumpănă ruptă

albea în lumina calmă a lunii,

scuturîndu-și ciuturele goale;

ne desfăceam sacii, traistele,

sacoșele murdare, tagîrțele pline

de oseminte și pumnii plini de pămînt.

Ne întrebau ce ducem cu noi,

iar noi, bîlbîindu-ne, răspundeam că nimic,

ei însă nu se lăsau convinși

cu una cu două și desfăcîndu-ne pumnii

găseau cîte un ochi mort, înghețat,

cîte o ureche murdară de var sau țărînă

sau cîte un nor agățat de un horn,

cîte o umbră prelinsă pe străzi,

din care răsăreau degete de om,

gheare de vultur și gheare de cîine.

Ei, vedeți, ne spuneau

rînjînd pe sub mustăți,

de ce ne mințiți, de ce vreți să ne induceți în eroare?!

Și în timp ce noi, poticnindu-ne, bîiguiam cuvinte

fără sens, căutînd în minte un răspuns cît de cît plauzibil,

ei ne închideau în tăcere pumnii la loc,

și lîngă ochiul mort îndesau și unul de sticlă.

Să mergeți pe drumul vostru, ne îndemnau,

orbecăiți în continuare prin beznă,

nicăieri nu veți găsi țara pe care o căutați,

țara voastră din vis, țara voastră eternă,

peste tot pe unde vă veți duce,

veți da numai de beznă…

Printre ochii orbi strînși în pumni,

noi ascundeam și cîte un zar,

cîte un ochi viu ce ne putea schimba destinul.

Băteam zarurile în palmă

și le aruncam la picioarele idolilor falși,

la picioarele manechinelor

potopite de  reclame,

sperînd de fiecare dată

ca din cupa palmelor noastre

să se rostogolească ochiul cîștîgător,

ochiul menit să ne lumineze destinul;

de fiecare dată însă din căuș

se rostogoleau zornîind surd

ochii orbi, ochii nemișcați,

acoperiți de-o peliculă albă, opacă,

care ne priveau fără să ne vadă

și înlăuntrul imaginea noastră răsturnată

se proiecta peste lume;

trăiam o nesfîrșită și dulce iluzie.

Reclamele luceau stins

luminînd capetele îngenuncheate ale mulțimii.

Îmbrăcați în veșminte strălucitoare,

idolii cu picioare de lut

își ridicau fața din cenușă.

Ne tîram scheunînd ca niște cîini

la picioarele lor înfășurate

în steaguri fumegînde,

uitînd de noi și de țară,

în timp ce pămîntul cărat

se transformă într-o mîzgă cleioasă,

ne ungeam trupul cu el,

încingînd un dans în jurul

idolilor ce vegheau în beznă.

Fără să ne dăm seama,

noi singuri ne ignoram soarta,

cărînd pămînt dintr-o țară în alta,

ne săpam și într-o parte

și în cealaltă parte a rîului groapa comună.

Cărînd pamînt, ne gîndeam

la țara noastră din cer,

la țara pierdută.

Peisaj de vară

Purtînd o pușcă veche legată de umăr,

o pana la pălărie și cizmele vechi

ale tatei năpădite de rouă,

reintru în peisajul campestru călcînd

cu pași mari prin lanul de grîu proaspăt secerat

potopit de-o blîndă lumină de seară.

Privind în zare, îi zic vîntului:

„Fii cîinele meu de vînătoare!”

„Da, fii cîinele meu de vînătoare!”

îi șoptesc și o pornesc cu el alergînd

să vînez norii greu ce se rostogolesc

acum, iată, pe cîmpul proaspăt arat,

în țara noastră din vis,

în țara pierdută.

Și iată

Morții noștri se întorceau

tineri de pe meleagurile străine

scuturîndu-și hainele năpădite de praf

și trupurile năpădite de furnici și albine

căci, de cînd plecaseră vremea i-a trasnformat în scorburi

în cuiburi și în mușuroaie

ce atîrnă în pod, dar și sub

streșinile putrede ale casei căzute-n ruină

Chipul și sufletul

Mă aplec peste fereastră

și-mi scutur hainele în stradă:

Copacii își desprind tălpile

de pe trotuar și se înalță

fîlfîind din aripi spre luna plină.

Din căptușeala veche a hainei

se rostogolesc zornăind pe trotuar

brelocuri și chei,

și alte mărunțișuri.

Un glas venit de undeva de sus

mă întreabă unde mi-e umbra

și unde mi-e sufletul.

Ridic mîinile și strîng în căuș sudoarea rece

ce curge de pe acoperiș:

îmi sorb odată cu ea

chipul, și sufetul.