O introducere în semantica structurală coşeriană

La Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, în colecţia Logos, a apărut de curând traducerea unei cărţi pe care intelectualii de formaţie umanistă, îndeosebi, o vor aprecia, fără îndoială. Este o lucrare care, în puţine pagini, reuşeşte, în principal, să expună teoria semantică a marelui lingvist de origine română (născut în Basarabia), Eugeniu Coşeriu. Cartea – Orientări în semantica structurală – este semnată de Eugeniu Coşeriu şi de Horst Geckeler, unul dintre primii discipoli coşerieni din Germania¹. Stilul expunerii ne sugerează că autorul unic ar fi Horst Geckeler, maestrul său acceptând să citească, să facă observaţii (probabil de natură critică) şi, mulţumit, să valideze textul prin semnătură. Este un procedeu nu foarte rar întâlnit în raporturile dintre magistru şi discipolul său, şi nu numai în artele plastice, ci chiar şi în lingvistică, de pildă în cazul tratatului de limba română contemporană scris de Vladimir Robu şi semnat şi de profesorul său, marele lingvist Iorgu Iordan. Este cumva rezultatul întâlnirii spirituale dintre un profesor şi unul dintre discipolii săi eminenţi, al fluidului intelectual care circulă între ei stimulând preţuirea şi respectul reciproc.

Scrisă în limba engleză şi publicată în 1981 la editura germană Gunter Narr din Tübingen, cartea a fost tradusă în limba română de Cristinel Munteanu, unul dintre cei mai avizaţi coşerieni din peisajul cultural românesc de astăzi. Ediţia românească, din 2016, a lucrării Trends in Structural Semantics (apărută acum 35 de ani), adaugă şi un fragment din prelegerea Semantica cognitivă şi semantica structurală, susţinută de Eugeniu Coşeriu în 1992 la Universitatea din Iaşi şi reluată în anul următor la Suceava şi Chişinău. Aşa-numita „semantică cognitivă”, spune E. Coşeriu, nu este cognitivă, „fiindcă nu ne spune care este cunoaşterea lingvistică” (p. 141), „nu este semantică de limbă şi nici nu priveşte limba, ci priveşte lucrurile şi clasificarea lor” (p. 136). Singura semantică cognitivă este semantica structurală „care ne spune care este şi cum este cunoaşterea lingvistică, cunoaşterea prin limbaj” (p. 141).

În ediţia românească, celor 125 de pagini ale monografiei lui E. Coşeriu şi H. Geckeler traducătorul le mai adaugă nota sa preliminară şi o postfaţă care se întinde pe 75 de pagini. Preambulul care deschide seria celor 6 capitole ale cărţii prezintă succint trei accepţii ale termenului semantică (lingvistică, logică şi generală), autorii precizând că se vor ocupa exclusiv de semantica lingvistică (lexicală). O sumară istorie a preocupărilor de semantică, începând cu secolul al XIX-lea, alcătuieşte materia capitolului întâi.

În capitolul Tipuri de semantică „structurală” se vorbeşte despre tipuri posibile de semantică „structurală”, plecându-se de la ideea de „raporturi asociative” a lui F. de Saussure şi a urmaşilor lui (Ch. Bally, P. Guiraud, G. Matoré, O. Ducháček, S. Ullmann) şi ajungându-se la semantica structurală coşeriană „pe care o considerăm adevărata semantică analitică” (p. 35-36).

Capitolul următor, Semantica structurală axată pe conţinut, caută în tradiţia lingvistică „abordări mai vechi ce pot fi numite «structuraliste» avant la lettre, cel puţin în ceea ce priveşte unele aspecte ale lor” (p. 38). Teoria câmpului lingvistic a lui Trier şi Weisgerber, discuţiile mai recente despre problema omonimiei şi a polisemiei (R. Godel, H. Frei, E. Benveniste) sau „contribuţia de o importanţă colosală a lui L. Hjelmslev la fundamentarea semanticii structurale” (p. 58), toate pot fi considerate precursoare ale semanticii structurale coşeriene.

Dezvoltări ale semanticii structurale în funcţie de metodă (distribuţie /comutare) este capitolul cel mai substanţial al cărţii în care, după prezentarea succintă a abordării prin metoda distribuţională a conţinutului (M. Joos, J. Dubois, S. M. Lamb), care „nu a trecut dincolo de fazele experimentale” (p. 63), se continuă cu evocarea celor mai importanţi reprezentanţi ai celeilalte orientări a semanticii structurale, cea care apelează la medoda comutării pentru a determina conţinutul. Aici va fi vorba despre „versiunile de semantică structurală” ale lui B. Pottier, A. J. Greimas, U. Weinreich, J. Lyons şi E. Coşeriu, cu care „ne găsim pe tărâmul adevăratei analize de conţinut, adică al lexematicii paradigmatice” (p. 69). Cel care „a propus cea mai cuprinzătoare concepţie a unei semantici de structuri lexematice de până azi” şi a reuşit „să evite inadecvările abordărilor celorlalţi lingvişti” şi „să reducă toate problemele unei semantici structurale la un singur sistem, doar schiţat până în prezent” (p. 79) este însă E. Coşeriu. Pentru aceasta, E. Coşeriu a apelat la şapte distincţii care ne spun că „structurile lexematice privesc conţinuturile lingvistice, şi nu realitatea extralingvistică; se bazează pe limbajul primar, şi nu pe metalimbaj; ele au de-a face cu sincronia, şi nu cu diacronia; sunt determinate în cadrul tehnicii discursului, şi nu în discursul repetat; vizează, de fiecare dată, o limbă funcţională, şi nu, în mod global, o limbă istorică; se referă la sistemul limbii (langue), şi nu la norma limbii; constituie o problemă ce ţine de semnificaţie, şi nu de desemnare (adică doar indirect)” (p. 92). Pe această cale se poate ajunge la structurile lexematice paradigmatice (opoziţionale) primare (câmpul lexical şi clasa lexicală) sau secundare (modificarea, dezvoltarea şi compunerea) şi la structurile lexematice sintagmatice (combinatorice): afinitatea, selecţia şi implicaţia. Autorii rămân şi în cazul lui E. Coşeriu consecvenţi cu felul în care au prezentat concepţiile semantice ale celorlalţi lingvişti, menţionând atât realizările particulare, cât şi deficienţele sau limitele acestora. Limitele sistemului semantic coşerian, numit de autorul său lexematică, „sunt condiţionate de reducţia metodologică constând în aplicarea acelor distincţii preliminare” (p. 105) în număr de şapte.

În capitolul Încercări de semantică structurală diacronică se observă că dezvoltările semanticii înfăţişate în capitolul anterior sunt exclusiv descriptiv-sincronice şi că nu există până la 1981 „decât nişte încercări izolate de a aborda din punct de vedere structural semantica diacronică” (p. 107). Sunt prezentate pe scurt două asemenea încercări: a lui J. Trier, care a deschis „pentru specialişti perspectivele diacronice ale cercetării câmpului lexical”, şi a lui E. Coşeriu, care, într-un articol din 1964, Pour une semántique diachronique structurale, stabileşte ca obiect al semanticii diacronice structurale „dezvoltarea istorică a «câmpurilor conceptuale» considerate drept structuri lexicale de conţinut” (p. 109).

Ultimul capitol al cărţii, Sugestii pentru cercetările viitoare de semantică structurală, conţine o trecere în revistă a zece probleme rămase încă nesoluţionate mulţumitor în semantica structurală de pâna la 1981. Nu vom aminti aici decât una dintre sarcinile ce se proiectează în cercetarea viitoare: posibilitatea unificării perspectivelor analitic-structurală şi generativ-transformaţională în semantică. Şi aceasta mai ales pentru că la pagina 35 autorii afirmaseră că „tipul de semantică GT nu va mai fi discutat în această lucrare”.

În prefaţa semnată de E. Coşeriu şi H. Geckeler, lucrarea lor este numită „monografie”. O monografie este o lucrare amplă şi detaliată, ceea ce nu se poate spune despre Orientări în semantica structurală. Traducătorul, Cristinel Munteanu, a remarcat, cu siguranţă, caracterul oarecum schematic al cărţii – „cărticica” (p. 8) –, mai degrabă un „ghid” (p. 8), în care „este expus cititorului neiniţiat tabloul celor mai semnificative momente şi preocupări legate de semantica structurală” (p. 7-8), „într-o manieră foarte concentrată, aproape laconică uneori” (p. 7). De aceea, recomandă cititorilor interesaţi să meargă la un alt gen de lucrări, fie monografii, fie istorii mai întinse ale lingvisticii (p. 8). Tot de aceea, Cr. Munteanu adaugă în finalul cărţii o postfaţă, cu scopul „de a prezenta in extenso unele concepte fundamentale ale teoriei coşeriene care nu au fost deloc tratate (ori nu au fost suficient tratate) în cartea scrisă de E. Coşeriu în colaborare cu H. Geckeler” (p. 143). Aici va detalia ideile lui Coşeriu despre semnificat, conceptul central al teoriei lingvistice coşeriene, insistând asupra faptului că semnificatul ia naştere printr-o operaţie a intelectului, prima operaţie a înţelegerii, o intuiţie globală a esenţei obiectului, anterioară „raţionalului” şi „logicii”. În atenţia lui Cr. Munteanu intră apoi problema semnificatului unitar pe care Coşeriu îl distinge de semnificatul unic. Într-o limbă există şi forme care au mai mult de un semnificat, dar fiecare dintre semnificatele acestei forme polisemice au un semnificat de bază, un semnificat unitar la nivelul limbii, care, actualizat la nivelul vorbirii prin contextualizări diferite, dă posibilitatea unor semnificaţii diferite. În aceste condiţii, determinarea semnificatului unitar la nivelul limbii este „adevărata misiune a lingvisticii” (p. 163). Şi Cr. Munteanu va arăta practic cum se aplică semnificatul unitar la sfera semantică a cuvântului român, termen polisemantic căruia îi înregistrează cinci semnificaţii în utilizarea limbii române.

Capacitatea autorului postfeţei de a aplica teoria semantică a celui pe care îl consideră magistrul său în domeniul lingvisticii, dar şi în domeniul fundamentării filosofice a cercetării lingvistice (ceea ce e aproape o excepţie în lingvistica românească de astăzi) se manifestă şi în dezvoltarea aplicativă a lexematicii coşeriene pe terenul lexico-frazeologiei româneşti. Discutând compusele româneşti de tipul papă-lapte, pierde-vară etc., create după un model romanic, Cr. Munteanu demonstrează că „semantica structurală de tip coşerian ne ajută să înţelegem şi modul în care unele frazeologisme [...] ajung să se preschimbe în compuse” (p. 144) şi evidenţiază „felul original în care s-a manifestat pe teren românesc tipul de compunere general romanic discutat aici” (p. 207).

Note:

¹ Eugeniu Coşeriu, Horst Geckeler, Orientări în semantica structurală, Traducere din limba engleză, notă preliminară, comentarii şi postfaţă de Cristinel Munteanu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2016, 222 pag.