O carte provocatoare, deconstructivă

Cartea lui Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit (Editura Humanitas, 2015), se dorește o reactualizare a receptării cronologice eminesciene, pentru aceia care nu erau deja familiari cu aceasta, dar și o anumită provocare aruncată celor care încă mai au nevoie de modele... Volumul respectiv nu se adresează, așadar, specialiștilor și cercetătorilor, care, desigur, nu au cum să afle nimic nou despre etapele afirmării poetului, însă nici lectorului obișnuit, căruia întreaga desfășurare de amănunte i se poate părea fastidioasă. De asemenea, autorul, deși este istoric, de altfel foarte cunoscut, se încumetă să pășească pe terenul istoriei literare și chiar al esteticii, semănând astfel cu un conchistador din vechime, care, în afara gestului civilizator, aduce destule neajunsuri celor pe care vrea să îi lămurească, într-un fel sau altul. Or, „descrierea pas cu pas a mecanismului de creare şi de constantă revizuire a mitului eminescian seamănă cu procesul unui detectiv plecat pe urmele unor fapte şi făptaşi ascunși în faldurile istoriei, deopotrivă literare şi politice” (Marius Chivu, Cum a ajuns Eminescu poet național, „Dilema veche”, nr. 621, 14-20 ianuarie 2016).

Dacă îl parafrazăm chiar pe autor și opiniile oferite de acesta în cadrul unui interviu, atunci mitul nu este o realitate, ci o construcţie imaginară, care adună unele segmente de realitate, doar că acestea sunt înfățișate într-o anumită lumină, înălțate la un rang foarte înalt. De asemenea, mitul are o încărcătură simbolică, extrem de puternică şi de semnificativă. Numai că mitul Eminescu a fost construit treptat de către Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, A. C. Cuza, G. Ibrăileanu, Octav Minar, G. Călinescu, Mircea Eliade, Perpessicius, Ion Vitner, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, George Munteanu, Edgar Papu, Petre Ţuţea, Constantin Noica, iar așa-zisa descoperire a proaspătului inițiat în ale eminescologiei nu mai poate să surprindă. Însă „este o evidentă confuzie între mit şi cultul pentru o mare personalitate. Eminescu s-a impus în rândul personalităţilor emblematice din culturile naţionale precum Dante, Shakespeare, Goethe, Hugo, Puşkin, ceea ce afirmă textual Tudor Vianu, de pildă. Aşadar, Eminescu este o realitate pe care L. Boia, din raţiuni obscure, o agresează cu o mână şi dă de înţeles că o apără cu alta. Este soluţia unei tipice conştiinţe sfâşiate, ivite în urma unui traumatism sau a unui experiment (...). Am mai invocat experimentul unui celebru neurofiziolog (...), care a întrerupt, la un pacient, legătura neuronală dintre cele două emisfere ale creierului şi a constatat un fapt uluitor: individul a început să se agreseze cu o mână şi să se apere cu cealaltă!” (Theodor Codreanu, Un Roller al eminescologiei, „Contemporanul”, nr. 10, 24 octombrie 2016).

Este de la sine înțeles că demitizarea operată de Lucian Boia se agață de părerile insuficiente ale unora dintre detractori precum Aron Densusianu, Anghel Demetriescu, Gr. Gellianu, Alexandru Grama care i-au reproşat lui Eminescu mai ales îndepărtarea de la normele limbii române, care oricum nu erau tocmai definitivate la vremea aceea.

Deși titlul volumului este seducător, orice exeget obiectiv știe din capul locului că termenul mit, aplicat lui Eminescu, este investit cu plus-valoare, că de fapt un anumit efect Pygmalion (ca acela întâlnit în domeniul educației), de augmentare a realității și de accentuare a trăsăturilor pozitive, este aplicabil acestui scriitor. „Pentru ca discursul uman asupra naturii să nu se prăbușească, ruinat de la interior de maniera vechilor mituri, nu este suficient ca dumnezeii să fie lăsați la poartă; trebuie ca gândirea să fie complet transparentă pentru ea însăși, să nu comporte nici cea mai mică incoerență sau umbră a unei contradicții interne” (J.-P. Vernant, Originile filozofiei în De la certitudine la dubiu – Filozofie și raționalitate, Robert Paradis, Georges Ouellet, Pierre Bordeleau, E.R.P.I., 2001). Mai departe, dacă Lucian Boia rămâne totuși axat pe componenta mit–mitologie, cum intenționează încă de la început, în cele din urmă, și de cele mai multe ori, se depărtează de aceasta, aducând argumente superflue și alambicate, cum ar fi invocarea unui nume absolut minor precum Russu-Șirianu. Cel mai deranjant fapt însă este că autorul supralicitează aprecierea de care s-ar fi bucurat creația eminesciană în timpul socialismului / comunismului timpuriu și târziu: „Nu doar comuniștii au celebrat centenarul lui Eminescu, ci și anticomuniștii de toate nuanțele ideologice, refugiați în Occident. În timp ce primii căutau să-și legitimeze prin Eminescu recent instauratul regim, ceilalți, tot prin el, își justificau rezistența față de regim, în numele spiritului național românesc, întruchipat de poet. Eminescu părea simbolul potrivit în jurul căruia se putea strânge o emigrație nu numai dispersată geografic, dar mai ales dezbinată ideologic și măcinată de simpatii și antipatii personale sau de grup” (pag. 139). Ceea ce este scandalos de-a dreptul este că L. Boia operează cu procedeele cenzurii comuniste și omite cu desăvârșire să amintească numeroasele ediții interzise din opera eminesciană din acea perioadă. De asemenea, istoricul de azi nu spune că propaganda comunistă își argumenta ideologia printr-un Eminescu falsificat, prin scoateri din context, trunchieri ale textelor și printr-o masivă selecție; de exemplu, piesa Împărat și proletar n-a apărut niciodată întreagă în vreun manual de limba română de atunci. În fapt, în România nu s-au mai putut publica operele politice și jurnalistice ale lui Eminescu decât abia după 45 de ani de la instaurarea comunismului, în 1989, la 100 de ani de la moartea scriitorului.

Autorul mai remarcă, pe drept cuvânt până la un punct, că paradigma Eminescu își face simțită prezența în conștiința națională, în ultimul timp mai ales prin intermediul comemorărilor – formale, ocazionale desigur, inconsistente –, însă nu amintește măcar câteva nume de referință ale specialiștilor care s-au ocupat după așa-numita Revoluție de aspecte mai puțin cunoscute ale creației eminesciene. Inevitabil sociologizant, demersul lui Lucian Boia încearcă să repereze mai degrabă cum se reflectă mitul Eminescu în conștiința colectivă a românilor, mai ales în actualitate. (Considerăm, în acest context, că era necesară și o nuanțare între aceste noțiuni – mentalul colectiv și conștiința colectivă, însă volumul dă dovadă de oarecare superficialitate în acest sens.) Însă, neraportându-se așa cum se cuvine la istoria literară, nu reușește să facă limpede distincția între eminescologi și eminesco-centrici, rămânând să fie el însuși taxat ca eminescofob. De altminteri, „Externalizarea criticii eminescologice va solicita un discurs critic, suplimentat de cruciada anti-ideologică post-decembristă și fundamentat pe câștigurile recent înființatei școli românești de studiu al imaginarului istoric / cultural. Dar trecerea de la abordarea internă la abordarea externă, acutizarea atitudinii critic-polemice și redirecționarea dinspre operă / biografie înspre constructul mental al mitului au presupus și o treptată schimbare a atitudinii culturale în fața lui Eminescu: neutralitatea spiritului obiectiv al abordării externe de poetică și hermeneutică a fost urmată de negativitatea spiritului opozitiv al unei atitudini polemice acute, la rândul ei urmată de o pozitivitate a spiritului restitutiv al criticii mitogenetice recente” (Luigi Bambulea, Cum ne raportăm la Eminescu?, http://oglindanet.ro/cum-ne-raportam-la-eminescu-2/). Ajungând la deconstrucția mitului, istoricul consideră că aceasta se bazează și pe receptarea maladiei poetului, diagnosticele oscilând între sifilis și psihoză maniaco-depresivă, recenta carte de factură pretins academică Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor fiind irelevantă. Asumându-și nonșalant rolul de avocat al diavolului – deși chiar Eminescu atrage atenția: „Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost / Or să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost ?” –, L. Boia se găsește într-o poziție riscantă. Este adevărat că memorialistica vremii poate să limpezească unele aspecte referitoare la biografia Luceafărului (sic!), însă acestea sunt, din păcate, insuficiente: Memorialistica este un gen dificil, mai ales prin faptul că cere respectarea adevărului, mai adaugă Boia. În ultima secțiune, intitulată inspirat Cum nu e cunoscut Eminescu în lume, se afirmă, paradoxal, că scrierile eminesciene au fost traduse și răs-traduse, ceea ce este inexact, cel puțin în cazul prozei, însă chiar și al poeziei. Pe bună dreptate, se consideră că scriitorul nostru clasico-romantic reprezintă, deocamdată, doar un autor de dicționar, fără suficient impact în străinătate. Însă omite să clarifice faptul că sunt insuficiente întreprinderile intelectuale de bună calitate care ar putea să promoveze opera eminesciană cel puțin în Occident. Cele mai rezonabile fraze din volumul Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit sunt cele din Cuvântul de sfârșit – „Și totuși Eminescu nu e doar un mit. A existat, există încă și un Eminescu adevărat, care abia se întrevede acoperit de imensa construcție mitologică al cărei prizonier a devenit. Avem în cazul lui un extraordinar exemplu al modului cum se construiește și cum se amplifică un mit, pur și simplu fiindcă este nevoie de el (...) Astăzi, mitul acesta, atâta vreme netulburat și masiv, e pe cale de a se disloca” (pag. 215). Așteptăm numai, cu interes, un volum mai bine documentat, nu care să meargă pe căi deja bătătorite, epurat de ambiguități inutile, poate o replică la cartea lui Boia, care să ne explice cum a fost generat, cum s-a amplificat și cum s-a disipat de-a lungul timpului mitul eminescian, sau mai corect spus mitul Eminescu. Această carte este, de departe, nu atât novatoare, cât mai ales provocatoare și oarecum deconstructivă, atât față de personalitatea lui Mihai Eminescu, mitizată sau demitizată, cât și față de spiritul românesc îndeobște. Întorcându-ne la titlu, trebuie să ne declarăm o oarecare dezamăgire legată de faptul că Lucian Boia vorbește prea mult despre mitul Eminescu și prea puțin despre românul absolut, balanța titlului rămânând astfel cu un talger aproape gol. Privind însă lucrurile cu mai multă detașare, cartea în discuție are virtuțile ceaiului băut de Ioanide, cu alte cuvinte, este o istorie transparentă, în care nuanțele se înfățișează cu destulă limpiditate, atât de necesară culturii scrise de astăzi.