Reprezentant de seamă al filologiei băimărene

Nicolae Felecan e legat sufleteşte de trei spaţii ale limbii române: Ardealul, Moldova şi Maramureşul. Născut la confluenţa vechilor provincii româneşti (localitatea Caila, judeţul Bistriţa-Năsăud), viitorul pedagog şi cercetător, după absolvirea Facultăţii de Limbi Romanice, clasice şi orientale a Universităţii Bucureşti, îşi leagă destinul de mirifica zonă a „descălecătorilor de neam şi ţară”. Discipol al unor redutabili profesori români (Alexandru Graur, George Călinescu, N. I. Barbu, I. Fischer, Aram Frenkian, Iorgu Iordan, Edgar Papu, Alexandru Rosetti, Sorin Stati, Tudor Vianu, Lucia Wald ş. a.), Nicolae Felecan va deveni unul dintre întemeietorii filologiei băimărene, extinzând şi completând aria şi preocupările tradiţionalelor instituţii situate la Bucureşti, Iaşi, Cluj. Având o pregătire temeinică în mai multe domenii (limbi clasice, lingvistică generală, limbă şi cultură română, lexicologie şi lexicografie, onomastică, filologie romanică), cu o teză de doctorat (susţinută magna cum laude în 1976) intitulată „Sistemul lexico-semantic al termenilor ce denumesc părţile corpului uman în limba română”, tânărul Nicolae Felecan, alături de o remarcabilă pleiadă de universitari maramureşeni, între care Gheorghe Pop, Victor Iancu, Monica Lazăr, Tănase Filip, Gheorghe Palaghiţă, Maximilian Boroş ş. a., se implică în procesul de constituire a noului centru universitar, de formare a viitorilor pedagogi şi cercetători, transmiţând prin exemplu personal necesitatea de a face studii serioase şi de a le găsi aplicabilitate cotidiană. Activitatea didactică (preparator, asistent, lector, conferenţiar si profesor universitar, şef de catedră, decan al Facultății de Litere și Științe [1996-2000], al Facultății de Litere [2000-2004], prorector al Universității de Nord din Baia Mare [1993-1996 și 2004-2008]) coroborată cu cea de cercetare (scrie şi publică numeroase articole ştiinţifice, lucrările sale fiind concludente în sensul cunoştinţelor acumulate şi anticipând cercul de probleme asupra cărora îşi va axa ulterior atenţia) vor configura treptat imaginea unui intelectual de marcă în promovarea ştiinţei lingvistice din această parte de ţară. Autor a mai multor volume apreciate de comunitatea academică, dar şi de către profesori, studenți, elevi sau simpli cititori, N. Felecan se impune ca un harnic, exigent, competent, dedicat şi delicat îndrumător şi specialist, inoculându-le discipolilor responsabilitatea misiunii lor de a fi vrednici străjeri în cetatea Limbii Române. Înţelegerea şi conştientizarea diverselor fenomene actuale ale limbii române, istoria complicatelor şi complexelor forme de evoluţie a ei, rolul limbii latine în constituirea limbii române, corectitudinea exprimării, utilizarea adecvată a subtilităţilor limbii române etc. constituie mesajul esenţial al volumelor Paronimia în limba română (1993), Ghid practic pentru predarea şi învăţarea limbii latine (1994), Dicţionar de paronime (1996), Probleme de vocabular şi de exprimare corectă (1999), Dicţionar de omonime (2004), Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcţie (2002), Vocabularul limbii române (2004), Terminologia corpului uman în limba română (2005), Între lingvistică şi filologie (2011), precum şi al unui şir de lucrări elaborate împreună cu alţi autori, inclusiv cu regretatul profesor bucureştean Gheorghe Bulgăr şi cu tânărul cercetător Oliviu Felecan, fiu şi discipol al distinsului cărturar. Impunătoarele volume au fost, fireşte, precedate de o intensă şi rodnică activitate, de prezenţa Domniei Sale în presa de specialitate, dar şi la numeroase întruniri ştiinţifice desfăşurate în spaţiul limbii române sau peste hotarele ei, numele lingvistului impunându-se în rândul celor mai consacraţi cercetători. Profesorul Ştefan Vişovan, caracterizând în 2006 itinerarul de creaţie al lui Nicolae Felecan, sublinia: „Prin profunzimea cercetărilor întreprinse, prin acurateţea şi obiectivitatea interpretărilor pe care le-a dat diferitor fenomene de limbă, prin rigurozitatea exemplară a textului scris, prin deschiderea la dialog şi prin importanţa tematicii abordate în lucrările Domniei Sale, profesorul Nicolae Felecan este, fără îndoială, un reprezentant de seamă al lingvisticii româneşti, în slujba căreia şi-a pus priceperea şi capacitatea de a crea şi pe care a reprezentat-o cu cinste pe plan internaţional ori de câte ori a avut ocazia.” (Revista „Limba Română”, Chişinău, nr.7-9, 2006).

Cadru didactic, dar şi atent cercetător al fenomenelor de limbă, Nicolae Felecan examinează faptele din perspectiva elucidării lor, facilitând cititorului posibilitatea de a discerne subiectele abordate. În domeniul vocabularului, accentuează lingvistul, patru sunt pistele ce pot genera dificultăţi: etimologia populară, contaminaţia, atracţia paronimică sau confuzia de termeni. Bine documentat, apelând la exemple din literatură şi din presă, Nicolae Felecan conturează cu exactitate fenomenele, evidenţiind cauzele lingvistice şi extralingvistice care generează confuzii, greşeli, interpretări improprii de sensuri, toate acestea determinate, în ultimă instanță, de nivelul de cultură al vorbitorilor. Or, un șir de articole și studii, între care „Greșeli de vocabular”, „Cuvânt și context în presa maramureșeană”, „Noțiunea de drum în limba română”, „Neologismele” ș. a. au menirea de a focusa atenţia asupra necesităţii de a vorbi şi de a scrie corect, de a utiliza cu mai multă grijă şi prudenţă limba română standard. Instructive pentru cititorii care vor să posede o limbă corectă, elevată şi să evite erorile de exprimare sunt articolele publicate de-a lungul anilor în reviste şi ziare de specialitate. În textul „Valori gramaticale şi stilistice ale pleonasmului”, publicat în culegerea Studia universitas, Universitatea Vasile Goldiş, Arad, seria B, 8, 1998, autorul propune o viziune mai practică, prin urmare, şi mai la îndemâna unui cerc mai larg de cititori, reliefând trei ipostaze ale fenomenului: pleonasme greşite sau vicioase, pleonasme gramaticalizate şi pleonasme poetice. Configurarea celor trei grupe de pleonasme, cu exemple variate şi convingătoare, este completată de un capitol intitulat „Tipologia pleonasmelor”, în care este specificată natura lor nominală, verbală şi variabilă. O atare „disjungere” a subiectelor înlesneşte pătrunderea esenţei materialului examinat și are impact asupra procesului de însuşire a normelor gramaticale.

Profesorul Nicolae Felecan, teoretician şi practician al istoriei limbii, urmăreşte faptele lingvistice din româna actuală contrapunând preceptele normative (care nu reclamă „încă o linie directoare”) cu realităţile lingvistice. Demnă de remarcat este opinia distinsului profesor exprimată în articolul „Ortografierea siglelor şi abrevierilor”, care, conform normelor gramaticale actuale, se scriu în mod diferit – cu litere mari şi mici, cu puncte şi ghilimele etc. N. Felecan consideră (şi trebuie să fim de acord cu autorul!) că „norma ar putea fi scrierea cu majuscule şi fără punct (nici după fiecare literă, nici la sfârşit), indiciu suficient pentru a arăta că secvenţa respectivă prescurtează o sintagmă şi că funcţionează ca orice cuvânt obişnuit”. O problemă aparte o constituie siglele „venite” din alte limbi, care ar trebui folosite în locul celor traduse. Internaţionalizarea vocabularului şi lexicalizarea siglelor sunt procese inerente dezvoltării actuale a limbii române, proprii, de altfel, şi altor limbi de civilizaţie, ce adoptă şi adaptează termeni noi pentru a face faţă ritmului mereu crescând de condensare şi de optimizare a circulaţiei ideilor şi informaţiei.

Cunoscător excelent al limbii şi culturii latine, N. Felecan face trimitere în cercetările sale (prin comparaţie) la fenomene asemănătoare existente în română şi latină sau explică originea cuvintelor, expresiilor din româna modernă. Este concludent în acest sens și studiul „Rost, rosti, rostui”. Realităţile lingvistice din limba română, modificările survenite în lexic, fapt determinat de explozia informaţională, sunt examinate în comparaţie cu procesele similare din alte limbi. Bine informat, la curent cu literatura de specialitate semnată de autori notorii din Țară și de peste hotare, N. Felecan reuşeşte să prefigureze un tablou veridic al tendinţelor ce caracterizează dezvoltarea limbii române moderne. Delicat, atent cu cititorul, dar mai ales cu autorul vizat pentru „erorile de exprimare”, N. Felecan face referinţă la subiect într-o manieră firească, punând la baza „judecății” adevărul normativ științific. Nu e categoric, nu face uz / abuz de cunoştinţele pe care le are. Or, competenţa sa în materie se evidenţiază de la sine şi, desigur, modalitatea respectivă de „a face gramatică” impune respect şi, mai ales, obligativitatea de a evita greşelile semnalate.

În studii bine documentate, cu largi digresiuni de ordin istoric, cu descrierea detaliată a situaţiilor lingvistice, N. Felecan reuşeşte să transmită „avatarurile”, cum se exprimă savantul într-un titlu, drumului / labirintului unor fenomene gramaticale. Articolul „Avatarurile unei litere” ia în dezbatere diverse aspecte ale revenirii scrierii noastre la alfabetul latin, precum şi a elocvenţei / statorniciei diferitor semne grafice din limba română. Sursele de epocă, doveditoare a frământărilor lingvistice întru soluţionarea cazurilor controversate (de ordin etimologic sau fonetic, de exemplu) sunt completate cu cele moderne în care figuri autorizate ale lingvisticii româneşti (Sextil Puşcariu, Ovidiu Densusianu, Ion Vianu, Dimitrie Macrea, Alexandru Graur şi alţii) pun punctul pe i, demonstrând subiectivismul opiniilor şi întronând variantele ştiinţifice în abordarea unor sau altor cazuri de gramatică, indiferent dacă se face referinţă la cuvinte din vocabularul de bază sau la neologisme. Un aspect distinct în istoria limbii române a constituit-o, se ştie, revenirea în sec. al XIX-lea la grafia latină, revenire produsă din motive politice în spaţiul basarabean abia la sfârşitul sec. al XX-lea. Plină de semnificaţii în acest context este invocarea cunoscutului articol „Despre scrierea limbei române” de Titu Maiorescu, publicat la Iaşi în 1860. De altfel, fragmentul citat mai jos este de actualitate încă pentru româna din stânga Prutului, unde trecerea la alfabetul latin a cunoscut o luptă acerbă, procesul natural de revenire la scrisul nostru fiind pus la îndoială de către unii politicieni și pseudosavanți şi astăzi. În studiul respectiv, Titu Maiorescu sublinia: „În momentul în care românii s-au pătruns de adevărul că limba lor este limba română, în acel moment şi forma exterioară, sub care avea să se prezinte aceasta, adică scrierea sa, exprimată prin elementele ei, literele trebuiau să fie luate tot de la romani. Şi astfel alfabetul slavon, care învălea mai mult decât releva limba română şi pe care îl primisem numai dintr-o oarbă întâmplare externă, fu alungat din scrierea noastră cea nouă şi fu înlocuit prin alfabetul latin. Această înnoire este o urmare aşa de naturală a latinităţii poporului nostru, încât nu noi trebuie să dovedim pentru ce acum scriem cu litere latine, ci adversarii ar trebui să dovedească pentru ce să împrumutăm de la străini literele lor, după ce ştim că avem pe ale noastre”. Şi ca o completare a celor afirmate de către criticul literar de la „Junimea” este şi aserţiunea lui Mihai Eminescu referitoare la legitimitatea folosirii scrisului latin: Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană. Se cam ştersese diploma noastră de nobleţe, limba însă am transcris-o, – din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe (s.n. – Al. B.), – în literele de aur ale limbilor surori.

Academia Română, fondată acum 150 de ani, a jucat un rol primordial în introducerea și utilizarea alfabetului latin, în cultivarea, promovarea și ocrotirea limbii şi literaturii române, în stabilirea normelor de ortografie obligatorii, în studierea istoriei naţionale române şi cercetarea în cele mai importante domenii ştiinţifice. Astfel, în sesiunea generală din 1904, Academia adoptă un nou regulament „pentru scrierea românească, întemeiată pe principiul de a scrie sunetele vorbirii prin litere adaptate fiecăruia”. Alte modificări ale Academiei Române sunt operate în 1932, apoi în 1953 (când este scoasă din uz litera â). În 1965 prezidiul Academiei hotărăşte revenirea la â (în cuvintele român și derivatele) şi, în fine, la 17 ianuarie 1993, se decide „revenirea la â şi în interiorul cuvintelor; sunt, suntem, sunteţi în grafia limbii române, în conformitate cu hotărârea adoptată de Academia Română din 1948”. Examinând demersurile în timp ale înaltului for ştiinţific, Nicolae Felecan precizează că aplicarea regulilor Academiei Române continuă „să fie evazive”, fenomen explicat nu numai prin sfidarea acestor normative de către „persoane, edituri, publicaţii”, dar şi pentru că „procesele fonetice într-o limbă vie se desfăşoară necontenit, iar normele ortografice trebuie să se adapteze continuu acestora”, fapt care însă nu anulează obligativitatea de a respecta normele lingvistice în vigoare, limba fiind „primul semn de identitate al unui popor şi, desigur, instrumentul esenţial al culturii sale”.

Două articole luând în discuţie acelaşi subiect, „Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române”, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, „lucrare normativă” elaborată de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, şi „Din nou despre DOOM2” (revista „Limba Română”, nr. 7-9, 2006) demonstrează competenţa lingvistului Nicolae Felecan, capacitatea profesorului de a analiza cu îngăduinţă şi exigenţă opera unui colectiv cu cea mai mare autoritate în domeniu, dar care, fireşte, nu e în măsură, dat fiind natura problemei abordate, să evite inexactităţile, impreciziile, subiectivismul în formularea unor „normative”. Provocând din start discuţii contradictorii, „noile reguli” au fost contestate de unii lingvişti care, invocând rezerve de multe ori întemeiate, au încercat să pună la îndoială oportunitatea deciziei Academiei. Semnificativ în acest sens este şi studiul profesorului ieşean Dumitru Irimia „Despre ortografia limbii române fără patimă” (şi fără ideologie şi politică), publicat în revista ieşeană „Cronica”, nr. 8 şi nr. 9, 1993, în tangenţă cu opiniile în această problemă ale filologului băimărean.

Cunoscător subtil al realităţilor lingvistice, implicit politice şi economice din Republica Moldova, Nicolae Felecan este unul dintre oamenii de cultură din dreapta Prutului care a participat la elucidarea chestiunilor legate de reanimarea şi revenirea la normalitate a limbii oficiale în cel de-al doilea stat românesc. Membru al colegiului de redacţie al revistei „Limba Română”, participant la întruniri ştiinţifice organizate la Chişinău, Nicolae Felecan a publicat şi prezentat un şir de lucrări cu impact benefic asupra mediului de cercetare şi ameliorare a climatului lingvistic. Avizat observator al cauzelor şi condiţiilor istorice ce au determinat „dezechilibrarea şi dezorganizarea” sistemelor funcţionale ale limbii române din Basarabia, Nicolae Felecan împărtăşeşte şi susţine eforturile lingviştilor de a reinstaura adevărul şi firescul demersului identitar, implicit privind numele ştiinţific al limbii şi al poporului. În articolul „Limba şi neamul mi-au insuflat energie şi putere de rezistenţă” („Limba Română”, nr. 9–10, 2008) Nicolae Felecan, prezentând volumul postum al academicianului Silviu Berejan (Itinerar sociologic, antologie, coordonare și prefață de Alexandru Bantoș, Chişinău, 2007, colecţia Biblioteca revistei „Limba Română”), subliniază că meritul ilustrului savant basarabean „în afirmarea unităţii de neam românesc şi de limbă în toate ţinuturile locuite de români, dar mai cu seamă în Republica Moldova, constă în faptul că decelează cu acribie toate faptele ce pot contribui la iluminarea celor care au uitat acest adevăr istoric”. Citatul reprodus dintr-un dialog cu acad. S. Berejan, publicat în revista „Limba Română”, tulburătoare mărturisire despre misiunea ingrată a omului de ştiinţă basarabean, explică şi justifică parţial derapajele celor preocupaţi în mod sincer de destinul limbii române, de fapt a întregii populaţii din această parte de românime, situată într-un spaţiu al incertitudinii şi terorilor umane. Reluăm fragmentul respectiv, remarcat de Nicolae Felecan, pentru că acesta ilustrează pregnant soarta unui şir întreg de generaţii (scriitori, publicişti, intelectuali, dar mai cu seamă oameni de ştiinţă), calvarul lor în dorinţa de a instaura adevărul într-un domeniu măcinat de politic. „Lingvistica de la noi, cea care se încadra în «Frontul ideologic», m-a ţinut mereu în tagma celor neagreaţi de puterea oficială şi m-a obligat să accept în tăcere mulţi ani la rând că româna din Moldova Sovietică este altceva decât româna din celelalte regiuni româneşti (strecurând numai în subsidiar ideea că ea e tot română), iar acum, când lingvistica parcă nu mai este ideologizată, în loc să poţi spune deja deschis adevărul elementar, interzis atâta amar de timp, conducerea, prin poziţia pe care o deţine, te sileşte să demonstrezi axiome evidente (că româna e română, că laptele e alb, adică) şi iarăşi nu-i eşti pe plac. Aşadar, că şi conducerea şi regimul s-au schimbat, atitudinea faţă de limbă şi lingvişti a rămas la noi absolut aceeaşi. Situaţie de neinvidiat, precum vedeţi”.

Considerat de către colegi şi discipoli „dascăl de excepţie” şi „model de probitate profesională”, performanţă atinsă, precum recunoaşte însuşi Nicolae Felecan, graţie „învăţăturilor transmise de la iluştrii mei profesori”, protagonistul acestor rânduri a încercat de-a lungul anilor şi a reuşit să fie întotdeauna un om integru, cu dragoste de adevăr şi dreptate, exigent cu propria persoană, dar şi cu cei din jur. Un rol categoric în modelarea personalităţii viitorului profesor şi om de ştiinţă l-a avut învăţătorul Vitalie Urs, de origine basarabeană, „repatriat” în ţinutul Bistriţei după 1944. „Prin efortul propriu, dar şi prin exigenţa învăţătorului Vitalie Urs, am ajuns să-mi formez şi să păstrez până astăzi un scris caligrafic”, afirmă Nicolae Felecan. Legătura lui cu Basarabia îşi are, probabil, obârşia în primii trei ani de şcoală, când pentru prima dată a conştientizat „plăcerea efortului care duce spre izbândă – îndemânarea şi plăcerea de a scrie frumos”. De a scrie frumos, cu har, competenţă şi înţelepciune, vom adăuga noi, întru creşterea limbi române şi a ei cinstire.