Toponimia Bugeacului: aspecte și conexiuni interdisciplinare (II)

Hrisoavele româneşti din sec. XV-XVI confirmă faptul că pământurile din cuprinsul Bugeacului se aflau pe atunci în stăpânirea Moldovei şi cuprindeau numeroase sate şi târguri (Tint, Troian, Greceni, Sărata), cu toate că în stepele nord-pontice hălăduiau triburile turanicilor nomazi. Nu mai vorbim de străvehile oraşe-cetăţi de pe litoralul pontic şi dunărean (Cetatea Albă, Chilia, Smil) care, prin populaţia lor reprezentativă, continuau să rămână româneşti, făcând parte, aproape în toate timpurile, din componenţa Ţării Moldovei. Menţiunile toponimice documentare din sec. XV-XVII sunt mult grăitoare în acest sens: Andrieş (Andruşu, 1429), Balinteşti (1502), Bălceni (1543), Bărboşi (1554), Becheni (1608), Boiştea (1502), Bosănceni (1598), Brătuleşti (1617), Buhuşeni (1560), Călineşti (1441), Căşoteni (1558), Drăgăneşti (1588), Fărceni (1502, 1520), Giurgiuleşti (1593), Hoteşti (Goteşti, 1603), Lărgeni (1604), Leuşteni (1495), Mădoieşti (1502), Măneşti (1436), Micuşani (1441), Miroslăveşti (1441), Murseşti (1508), Negrileşti (1621), Păcurăreşti (1604), Poiana Brumarului (1473), Rădeni (1543), Selişte (1543), Stângăceni (1533), Şcheia (1502), Tăbăneşti (1599), Tintu (1558), Tomeşti (1529), Trifeşti (1520, 1536), Urecheşti (1617), Văleni (1543), Vlădeşti (1604), Zârneşti (1494) ş. a. După cum se poate observa, majoritatea acestor toponime reprezintă formaţii onimice româneşti, fapt ce poate servi drept dovadă a caracterului etnic al populaţiei din regiune [15, p. 15 şi urm.].

Este cunoscut faptul că nu toate denumirile menţionate documentar s-au păstrat până în prezent. Unele dintre ele au dispărut odată cu desfiinţarea localităţilor, altele pe parcursul timpului au fost substituite cu nume ,,noi” sau prin denumirile satelor cu care aşezările în discuţie au fost comasate. Multe aşezări au fost părăsite de băştinaşi în timpul războaielor, care erau multe şi de durată pe acest pământ, precum şi din cauza năvălirilor devastatoare ale triburilor barbare, care şi ele n-au fost puţine. Au avut de suferit mai ales satele de câmpie, cu locuri deschise, cărora natura nu le-a hărăzit stavile şi scuturi naturale de apărare. Dintre vechile localităţi atestate documentar în sud-vestul ţinutului nu le mai găsim astăzi pe următoarele: Balinteşti (1502), Boiştea (1502), Călineşti (1441), Fărceni (1502), Leuşteni (1495), Mădoieşti (1502), Măneşti (1436), Miroslăveşti (1441), „sate unde au fost” Cergaşă (1443), Fălcin (1502), Oană Albu (1436), Oancă (1493), Zorilă (1492), precum şi Singureni (1473), Şcheia (1502) ş. a.

După cum s-a menţionat, din sec. al VII-lea până în sec. al XIII-lea, regiunile din nordul Dunării şi Mării Negre au fost invadate de numeroase triburi migratoare, care, pornind din stepele asiatice şi de pe Volga, s-au revărsat peste Nistru şi Prut, făcându-şi drum spre ţările din sud-estul Europei. Unele s-au aflat numai în trecere pe teritoriul pruto-nistrean (protobulgarii, ungurii, uzii), altele s-au aşezat aici pe o anumită perioadă de timp (pecenegii, cumanii, tătarii mongoli etc.). Aceştia din urmă au ocupat, mai întâi, stepele Bugeacului, apoi şi câmpiile râurilor din centrul şi nordul teritoriului. În cele din urmă, tătarii mongoli s-au retras peste Nistru, triburile pecenego-cumane răzleţite fusese asimilate de populaţia băştinaşă cu mult înainte. De pe urma lor ne-au rămas numele de râuri şi lacuri Cahul, Ialpug, Catlabug ş. a.

Românii băştinaşi nu şi-au părăsit locurile de trai nici atunci când tătarii nogaici au inundat stepele sudice, în sec. XVI-XVII. Ei au continuat să trăiască în vecinătatea turanicilor, cu toate că aceştia le creau în permanenţă condiţii de viaţă insuportabile. Drept mărturie a continuităţii românilor în sudul Basarabiei sunt numele de râuri: Lunga, Lunguţa, Saca, Sărata, Salcia, Schinoasa ş. a., precum şi numeroasele nume de localităţi din această zonă: Reni, Vulcăneşti, Giurgiuleşti, Văleni, Brânza, Frumoasa, Zârneşti, Luceşti, Roşu, Goteşti ş. a. Şi hidronimele, şi oiconimele locale sunt menţionate în hrisoavele moldoveneşti, în cele mai vechi lucrări cartografice, în cronicile timpului, în notele de călătorie.

După strămutarea tătarilor nogaici din Bugeac (sfârşitul sec. al XVIII-lea începutul sec. al XIX-lea), populaţia românească a repopulat pământurile libere, aşezându-se în vechile lor sate sau întemeind noi localităţi. Şi-au găsit adăpost aici ţăranii români din Moldova de Nord şi din Bucovina, dar şi de peste munţi, din Transilvania, precum şi din Muntenia şi Dobrogea. Astfel au luat fiinţă localităţile: Bulboaca, Buzoaia, Catargiu, Căprioara, Frumuşica Veche, Grădiniţa, Halileşti, Petriceni, Plop, Roşia, Valea Perjei, Vulcăneşti ş. a. S-au aşezat cu traiul şi în fostele câşle tătăreşti, păstrându-le în parte denumirile turanice: Chioselia, Coştangalia, Taraclia (de Salcie), Tartaul (de Salcie), Sadâc, Tocuz. Treptat, în limba română, aceasta devenind prioritară în zonele sudice, au fost adaptate fonetic şi structural toate toponimele străine: Baimaclî – Baimaclia, Kiat – Câietu, Musa Murza – Samurza, Taraclî – Taraclia etc. Mişcările de populaţie şi întemeiarea de noi sate au durat, în fond, până la sfârşitul sec. al XIX-lea.

Nume topice româneşti se întâlnesc în număr considerabil şi peste Nistru. Transnistria, pământurile dintre Nistru şi Bug şi de dincolo de Bug sunt meleaguri de permanentă viaţă strămoşească, populate încă de străbunii noştri geto-daci. Documentele vremii mărturisesc că teritoriul nord-pontic ucrainean era considerat ,,o prelungire a Moldovei de Sud-Est”, numindu-se şi Moldova Nouă (Noue Moldavie) şi Basarabia, iar mai târziu şi Ucraina Moldovenească.

Numele românilor băştinaşi, trăitori la est de Nistru, poate fi recunoscut în denumirea ţării Bolohovenilor, care reproduce vechiul termen etnic boloh (voloh / valah ,,român”), formaţiune statală, organizată în principate (cnezate), situate pe teritoriile actualelor regiuni Kameneţ-Podolski şi Kirovograd. Sate cu o populaţie românească au exitat aici şi pe vremea domnitorilor muşatini: Petru I (1374-1392), Alexandru cel Bun (1400-1432), Ştefan cel Mare (1457-1504), Petru Rareş (1541-1546), Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574). Demnitarii şi boierii moldoveni aveau proprietăţi de pământ în stânga Nistrului. Moşiile lor erau lucrate de ţărani basarabeni veniţi din diferite ţinuturi. În Transnistria românii se strămutau şi întemeiau aşezări ca în provinciile lor din ţară. Astfel au luat fiinţă cele mai vechi sate de peste Nistru: Butor, Ghidirim, Caragaş, Coşniţa, Cocieri, Lunca, Mălăieşti, Ocna, Piatra, Roghi, Zăzuleni ş. a.

Mulţi români moldoveni s-au aşezat pe pământurile dintre Nistru şi Bug în timpul războiului ruso-turc din anii 1735-1739, refugiindu-se de teama răzbunării turcilor care controlau nu numai teritoriul Basarabiei, dar în mare parte şi pe cel din dreapta Prutului (ţinuturile Iaşi, Fălciu, Tecuci ş. a.). Conform unor calcule statistice, în 1792 olatul tătăresc bugo-nistrean avea 345 de localităţi stabile, acestea fiind repartizate în cele patru distrincte precum urmează: Tiraspol – 79, Ananiev – 84, Odesa – 97, Nikolaev – 85. Populaţia lor era aproximativ de 150 de mii de locuitori. Elementul etnic preponderent, după cum recunosc mulţi dintre cercetătorii istorici, îl constituiau românii moldoveni.

După războiul ruso-turc din 1787-1791 (Pacea de la Iaşi, 1792), Rusia ajunge cu hotarele sale până la Nistru şi, după cel din 1806-1812 (Pacea de la Bucureşti, 1812), până la Prut. Din olatul tătăresc dintre Bug şi Nistru nogaicii sunt evacuaţi în Crimeea. Conform ukazului Ecaterinei a II-a, teritoriul acesta a fost dat spre aşezare locuitorilor din guberniile învecinate. În sec. al XIX-lea, din Moldova au fost strămutate forţat în aceste locuri câteva mii de familii de ţărani, scopul administraţiei ţariste fiind în genere dezrădăcinarea elementului etnic românesc de pe meleagurile străbune [16, p. 29]. Între timp, spaţiul geografic nord-dunărea şi nord-pontic s-a completat cu noi şi noi sate de români şi cu nume româneşti: Budăi, Buşteni, Butor, Căpriţa, Chetrosu, Chiscul Lung, Chiştelniţa, Găvănoasa, Glodosu, Holmu, Lunca, Malul Roşu, Ocna, Ponoru, Rediu, Strâmba, Teiu, Troianu, Ulmu, Valea Adâncă. Iniţial, purtau nume româneşti şi obiectele topografice minore (râurile mici, pâraiele, văile, dealurile, movilele etc.), acestea păstrându-se în mare parte până astăzi [17, p. 1-16]. Toponimiei acestor regiuni îi sunt caracteristice tipuri şi modele lexicale şi derivaţionale similare sau identice cu cele de răspândire generală în întreg spaţiul etnolingvistic românesc.

Documentele istorice atestă în Bugeac şi o bogată microtoponimie: Prisaca lui Brumar, lângă Larga Nouă (1447), Movila cea Mare, lângă Cotihana (1425), Covurlui, lac la Dunăre, unit cu lacul Cahul (1445), Gemenele, iezere în lunca Prutului, lângă Larga Nouă (1447), Seliştea lui Grad, la obârşia văii Crihana (1441), Ilp, lac (Ialpug, 1448), Pârâul Fântânilor, lângă Roşu (1436), Gârla lui Andrieş, lângă Roşu (1459), Bogata, baltă şi gârlă, lângă Zârneşti (1459), Poiana lui Brumar, lângă Larga Nouă (1473), Larga, râu, afluent al Prutului la Chircani (1469), Pruteţ, gârlă în lunca Prutului, lângă Roşu (1459), Suha, pârâu, afluent al Largăi (1473), Boiştea, gârlă în lunca Prutului, lângă Roşu (1502), Cărhana, gârlă şi vale, la Crihana Veche (1502), Frumoasa, râuleţ pe teritoriul or. Cahul (1502), Frumuşiţa, pârâu, lângă satul Roşu (1502), Seliştea lui Manea, lângă Roşu (1502-1503), Rentea, gârlă în lunca Prutului, lângă Roşu (1502), Roşu (Cerlenul), iezer, lângă Roşu (1502,1503), Tâlharu, gârlă lângă Roşu (1502), Troian, val de pământ, lângă or. Cahul (1502), Valea lui Stravici, lângă Crihana (1502), Valea Neagului, lângă Roşu (1502), Zancea, gârlă în lunca Prutului, lângă Roşu (1502) ş. a.

Multe dintre aceste nume de locuri şi localităţi apar menţionate şi în documentele de mai târziu (sec. XVI-XVIII), la cele vechi adăugându-se numeroase alte toponime româneşti, care probează în această regiune o continuă viaţă sedentară a populaţiei băştinaşe: Bălacea, gârlă (1609), Becheni, selişte (1608), Beleu / Lacul alb, lac (1518), Becile, iezere (1520), Bogatul, iezer şi grind (1513, 1560), Briţcani, sat pe Prut (1548), Bursucul, gârlă lângă lacul Beleu (1543, 1568), Capul Dumbrăvii, nelocalizat (1548), Cicicani, lângă Tătăreşti (1610), Faur, sat lângă Tartaul de Salcie (1548), Fântâna Nucului, pe Salcia Mică (1548), Hlabnic, lac lângă Roşu (1502, 1529), Maluri, loc pe Salcia Mică (1529, 1560), Răduroasa, pârâu la Ialpug (1527, 1554), Scărişoara, iezercan în lunca Prutului (sec. XVI-XVII), Şipote, izvoare lângă lacul Beleu (sec. XVI-XVII), Topileana, gârlă lângă lacul Beleu (1520, 1568), Vadul Trifeştilor, la Prut (1520, 1546), Vidra, gârlă lângă lacul Beleu (1543, 1568) ş. a.

Până în zilele noastre s-au păstrat multe hrisoave domneşti care atestă apartenenţa acestor proprietăţi. Unele dintre ele reprezintă documente de donaţie sau de confirmare a ocinelor, altele sunt acte de cumpărare-vânzare a moşiilor şi satelor. Astfel, la 13 iunie 1436, Ilie şi Ştefan voievozi dăruiesc lui Mihail Stângaciu mai multe sate, printre care şi ,,la Chegheci, pe pârâul Fântânilor unde a fost Oană Albu şi, mai sus, Măneşti, şi, la Chegheci, locurile din pustie mai jos de Prun, la Fântâna Păducelului, şi, mai jos, Fântâna Mare... ca să-i fie lui uric, cu dreptul scris de noi mai sus, lui şi copiilor lui, şi nepoţilor şi strănepoţilor... şi întregului lor neam, neclintit niciodată, în veci. Iar hotarul acestor sate să fie cu toate hotarele lor vechi, pe unde au folosit din veac” [18, veac. XIV-XV, vol. I, p. 210-212]. Aceiaşi voievozi dăruiesc lui Cristea Negrul şi fratelui său Giurgiu ,,un iazăr pe Prut, anume Iazărul Cerlenul” (nume tradus în slavoneşte după cel original Roşu; 18, veac. XIV-XV, vol. I, p. 242). Un alt iezer pe Prut, şi anume Blişceatul, adică Gemenele, ,,cu toate gârlele sale, şi, la Chigheci, o prisacă, anume Prisaca lui Brumar, cu poiană” este dăruit de Ştefan voievod mănăstirii Moldoviţa la 11 februarie 1447 [18, veac. XIV-XV, vol. I, p. 385].

În 1502 iulie 2, Ştefan cel Mare donează mănăstirii Putna mai multe sate, moşii şi părţi de moşii din preajma Prutului: Iezerul Cerlenul (Roşu, n.n. – A. E.); satul Balinteşti şi cu seliştea lui Manea, în gura Frumuşiţei, cumpărat de la nepoţii lui Cristea Negru, cu 500 de zloţi tătăreşti; satele Fărceni, pe Frumoasa, din jos de Troian, Şcheia de la gura Frumoasei, Fântâna Măceşul, din capătul de jos al iezerului Cerlenul (Roşu), cumpărate de la Neagoe logofăt cu 330 de zloţi tătăreşti; o bucată de loc din hotarul Boiştii, ce se află mai jos de gura Boiştii; satul unde a fost Fălcin, pe Frumuşiţa, mai jos de Andrieş, cumpărat de la nepoţii lui Duma Mădoiul cu 100 de zloţi tătăreşti.

,,Predominarea toponimiei româneşti în Basarabia ne arată biruinţa elementului românesc asupra celui străin şi în această parte a teritoriului românesc. Într-adevăr, mai toate văile, dealurile, apele şi satele poartă nume vechi caracteristice româneşti: Valea Adâncă, Valea Bourului, Valea Arsă, Valea Carpeni, Valea Căldăruşa, Valea Chetroasa, Valea Crăpătura, Dealul Aluniş, Dealul Porcului, Dealul Surpat; râuri ca Sărata, Larga, Floriţoaia; sate ca Buciumeni, Bălăureşti, Cărpineni, Codreni etc.” (L. T. Boga).

Populaţia locală a cunoscut dezastrul invaziilor străine, distrugerile pricinuite de crâncenele războaie cu turcii şi tătarii. În sec. al XV-lea, pentru a cuceri cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, turcii trec de mai multe ori Dunărea şi Prutul, dar adesea se văd nevoiţi să se retragă sub presiunea oştirilor moldovene. După căderea fortăreţelor sudice osmanii pun stăpânire şi pe regiunile din împrejurime, localnicii fiind supuşi unor dăjdii şi biruri grele. În 1486, în luptele de la Catlabug şi Şcheia oastea lui Ştefan cel Mare obţine victorii asupra fortăreţelor ocupate. În aprilie 1547, în războiul antiotoman, Ioan-Vodă cel Viteaz, trădat de boieri şi de cazacii ucraineni, pierde bătălia de la Roşcani, lângă Cahul, fiind ucis apoi de turci.

Turcii au stăpânit unele regiuni ale basarabiei, fără a le locui. Aici nu a existat o populaţie turcească sedentară şi, prin urmare, nici localităţi rurale cu denumiri turceşti. Cel mult, turcii au putut denumi cu termeni din limba lor doar cetăţile, pe care le ţineau în stăpânire, şi lagărele militare. Astfel, Cetăţii Albe i-au dat numele Akkerman (ak „alb”, kerman „cetate”), cetăţii Tighina – numele Bender (bender „oraş maritim / fluvial; port”), oraşului Smil – denumirea Ismail (după numele unui vizir Ismail).

Bibliografie:

1. N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899.

2. Moldova în epoca feudalismului, Chişinău, vol. I-IX, 1961-2004.

3. Condica liuzilor pe 1886. În: „Uricariul”, Iaşi, vol. VIII, 1886.

4. Tabloul de toate comunele rurale din ţară, Ediţie oficială, Bucureşti, 1864.

5. Șt. Ciobanu, Basarabia, Chişinău, 1993.

6. Recensământul general al populației României, Bucureşti, vol. I, partea I, 1938.

7. Dicţionarul statistic al Republicii Moldova, Chişinău, vol. I-IV, 1994.

8. Z. Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Bucureşti, 2001.

9. I. Neamţu, Treimea de o fiinţă, Iaşi, 1991.

10. V. Creţu, Judeţul Cahul. Economic. 1927-1937, Cahul, 1938.

11. Gh. Ivănescu, Origine pre-indo-europene des noms du Danube. În: ,,Contributions onomastiues”, Bucureşti, 1958.

12. A. Eremia, Unitatea patrimoniului onomastic românesc, Chişinău, 2001.

13. I. Hâncu, Soarta băştinaşilor din spaţiul pruto-nistrean în Antichitate şi în Evul Mediu timpuriu. În: ,,Revistă de istorie a Moldovei”.

14. Al. Philippide, Originea românilor. Iaşi, vol. II, 1923.

15. A. Gonța, Documentele privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV- XVII (1384-1625). Indicele numelor de locuri, Bucureşti, 1990.

16. N. Iorga, Românii de peste Nistru, Olt, 1990.

17. A. Eremia, V. Răileanu, Toponimia Transnistriei: restabilirea fondului onimic românesc // „Buletinul Institutului de Lingvistică”, Chişinău, nr. 2003.

18. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Bucureşti, 1975, vol. I şi urm.

19. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992.