Mesajul iniţiatic al folclorului românesc

Fiece popas în universul tradiţiei poate însemna, pentru omul contemporan, o întâlnire imaginară cu strămoşii, o sursă de inspiraţie, un îndemn la reflecţie asupra propriei identităţi culturale. Operele folclorice ne par familiare, unele auzite în copilărie, şi totodată enigmatice, venite din alt veac. În prezenta ediţie¹, cercetătoarea Adina Hulubaş (Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Iaşi) ne invită în miraculosul tărâm al folclorului, pentru a-i descifra înţelesurile. Susţinută iniţial ca teză de doctor în filologie, în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza”, lucrarea s-a învrednicit de premiul „Gheorghe Brătianu” al Academiei Române – Filiala Iaşi. Autoarea mai semnează două monografii în domeniul etnologiei: Obiceiuri de naştere din Moldova. Tipologie şi corpus de texte (2012); Credinţe despre naştere în contextul urban din Moldova. Memoria tradiţională (2014). Prin tematica lor, volumele citate conturează o preocupare constantă pentru devenirea umană în societatea tradiţională românească. Solidul material documentar, alături de interpretările savante, relevă complexitatea gândirii populare, dominată de magie şi mit.

În cartea sa, Trasee iniţiatice în folclorul literar românesc, Adina Hulubaş propune o lectură paralelă a colindelor, baladelor fantastice şi basmelor româneşti, punând în valoare şi alte specii (descântece, oraţii de nuntă ş. a.), din perspectiva mesajului lor iniţiatic. „Traseele iniţiatice” parcurse de eroii folclorului zugrăvesc în limbaj artistic „trecerea de la statutul de adolescent la cel de tânăr cu drepturi depline în societate” (p. 9). Luptele cu monştrii, probele de voinicie şi isteţime, la care sunt supuşi protagoniştii (iar concomitent, auditorii şi cititorii), trebuiau să le descopere misterele lumii, să-i facă apţi pentru a-şi împlini destinul uman care, în mentalitatea tradiţională, este căsătoria, întemeierea unei familii. Reuşita iniţierii individului se considera garantul dăinuirii întregii comunităţi şi a universului. Ritualurile iniţiatice ilustrează o formă arhaică de pedagogie, atestate la diverse populaţii, dar dispărute în societăţile moderne. În acest sens, literatura noastră populară a conservat arhetipuri universale, din scenariul iniţierii, „în mijlocul cărora „sentimentul românesc al fiinţei” a reuşit să dezvolte forme unice” (p. 9). Cercetătoarea îşi asumă sarcina dificilă de a reconstitui, în urma unei vaste documentări, „o viziune de ansamblu asupra mentalului arhaic, reflectat unitar în folclorul literar românesc” (p. 25). În exegezele sale, autoarea se sprijină pe teoriile în domeniul ritualului, folclorului şi gândirii mitice ale lui A. van Gennep, V. I. Propp, M. Eliade, R. Caillois, precum şi pe contribuţiile mai multor folclorişti consacraţi din România (P. Caraman, O. Buhociu, A. Oişteanu, I. Taloş ş. a.). Potrivit Vioricăi Nişcov, reputat specialist în studiul basmelor româneşti, analizele întreprinse de A. Hulubaş „sunt făcute cu maximă fineţe, spirit de observaţie, capacitate asociativă şi, mai cu seamă, într-un spirit integrator”².

În cadrul folclorului literar, Adina Hulubaş distinge două categorii de iniţiere – masculină şi feminină –, dictate de rolurile pe care cultura tradiţională le-a atribuit bărbatului şi femeii. Protagoniştii masculini, zugrăviţi de geniul popular, constituie modele exemplare de inocenţă, frumuseţe şi bunătate (trăsături reunite în numele Făt-Frumos), întrunind şi calităţi miraculoase, potrivit logicii mitului. Astfel, eroul este frecvent asociat soarelui, fapt sugerat de numele său (Galben), de însuşirile fizice (păr de aur, mână de aur, pe piept are imaginea soarelui, iar pe spate – a lunii) şi de alte atribute (arme strălucitoare, cal cu coama de aur). Însoţitorii săi năzdrăvani (boul, şoimul, cerbul), prin unele particularităţi ale lor (forma coarnelor, zborul spre înălţimi), de asemenea, se înscriu în simbolismul astrului diurn. Comparaţia tânărului cu soarele, în creaţiile folclorice, nu e doar un procedeu estetic, dar găseşte motivaţie în gândirea arhaică. După cum soarele parcurge zilnic bolta cerească, asigurând viaţa naturii, tot astfel eroul călătoreşte până la extremităţile pământului, iar prin acţiunile sale salvatoare, „trebuie să revigoreze capacitatea roditoare a lumii” (p. 35). Sincronizarea cu mişcarea soarelui are menirea de a „înscrie omul religios în armonia netulburată a firii şi astfel modelul arhetipal continuă să modeleze lumea” (p. 54). Fiind evocate în cadrul colindelor, texte rituale investite cu putere augurală, virtuţile eroului sunt extrapolate asupra persoanelor colindate: „Colindele de fecior transformă întotdeauna tânărul colindat în eroul învingător din scenariile arhetipale. […] Zicerea reiterează timpul sacru şi întrupează strămoşul întemeietor în fiecare fecior demn de actul benefic al colindatului. Povestea mitică îl are chiar pe Vasile, Ion, Ghiţă erou, şi nu pe pruncul cu geneză fantastică” (p. 79).

Orice traseu iniţiatic presupune plecarea din spaţiul profan, urmată de accederea în celălalt tărâm. În folclorul românilor, aceste etape pot fi reprezentate artistic prin drumul, pustiul, câmpia sau pădurea pe care le străbate eroul, alteori – prin intrarea în munte. Călătoria sa e totodată una interioară: „Contactul cu necunoscutul însă este contactul cu sine, voinicul merge prin lume pentru a se cunoaşte şi pentru a dovedi că este ales, adică poate repeta gesturile strămoşilor civilizatori” (p. 91). Există paralele între parcursul eroului şi cel al „dalbului de pribeag”, metaforă pentru sufletul răposatului, „care merge către cealaltă jumătate a neamului” (p. 96). În ambele cazuri, miraculoasa călătorie este zugrăvită în formule similare: „Pe roo, pe ceaţă,/ Cu ceaţa-n spinare,/ Cu roua-n picioare” (p. 96) ş. a. Punctul culminant al călătoriei iniţiatice îl marchează, alternativ, confruntarea voinicului cu adversarul mitic (şarpele, Scorpia, Sâla Samodiva, zmeul), vânătoarea (de leu, cerb, bour, ciute), pescuitul sau înghiţirea mitică. În multiplele sale forme, biruinţa protagonistului îndeplineşte rolul de „dublă întemeiere: a familiei pe care şi-o va putea face voinicul după victoria repurtată şi a lumii însăşi, prin actualizarea tiparului sacru” (p. 122). Concomitent, viteazul intră în comuniune „cu sălbăticiunile, rezervor de energie magică” (p. 127), are loc o „preluare a energiilor, forţelor magice, precum şi a „cunoaşterii şi puterii divine”, care fac eroul să se identifice cu modelul arhetipal” (p. 132).

În încercările iniţiatice, de regulă, eroul are alături acelaşi tovarăş credincios – calul. Pe tot parcursul lucrării regăsim tandemul „călăreţ şi cal”, un adevărat topos, prezent în arta diferitor popoare, încă din Antichitate (în acest sens, unul din studiile Adinei Hulubaş se intitulează: De la Pegas la calul feciorului³). În folclorul românesc, comentează autoarea, calul a devenit „dublu al eroului şi parte constituentă a fiinţei ce îmblânzeşte fiara haosului” (p. 50), un „ghid psihopomp cu atribute sepulcrale” (p. 119), „calul cunoaşte «drumurile» spre lumea acherontică şi supune stihia acvatică” (p. 164) etc. Coperta cărţii, reproducând un detaliu de pe o scoarţă oltenească, aduce în prim-plan figura ecvestră, cu sabie şi căciulă (fermecată?), probabil, a unuia dintre vitejii basmelor şi baladelor. În acelaşi context, cităm şi un superb fragment de colindă (din colecţia lui Petru Caraman), zugrăvind un voinic călare: „Vine... (cutare), Făt-Frumos, / P-un cal negru mângâios, / Vine, calul tot jucând, / Tot jucând şi nechezând, / La părinţi tot mulţămind, / Ce bun cal de-ncălicat, / Bune haine de-mbrăcat. / Calcă calu-n câmpu roşu, / Câmpu roşu şi-nverzeşte, / Voinici cai că-mi priponeşte; / Calcă calu-n văi adânci, / Văi adânci şi apă cură, / Voinici cai că mi-i încură; / Calcă calu-n piatră seacă, / Piatra seacă se-mplineşte, / Voinici cai că-mi potcoveşte, / Cu potcoave de argint / Cum nu s-a mai pomenit” (p. 43).

Mărcile specifice iniţierii feminine se situează la polul opus faţă de atributele masculine: „fecioara stă sub semnele lunarului, acvaticului, al staticului şi al ocupaţiilor ritual feminine, în timp ce tinerii de însurat sunt solari (uranieni), dinamici şi cu o dominantă eroică” (p. 167). Totuşi autoarea reiterează că principiile masculin şi feminin, pe drumurile iniţierii, se completează reciproc şi se întrepătrund. În creaţiile populare, fata nubilă apare drept soră a soarelui, ciută, pasăre, floare – metafore deloc fortuite sau pur estetice, dar având profunde motivaţii simbolice. Bunăoară, rima frecventă „flori – surori” subînţelege „legătura magică dintre cele două tipuri de existenţă, al căror ideal comun îl constituie frumuseţea rodnică” (p. 240). Într-un alt caz, răpirea fetelor de către zmei, aflarea lor sub pământ sau pe o insulă îndepărtată, sugerează asocierea feminităţii cu htonianul şi acvaticul, ambele reprezentând mediul în care se naşte viaţa. Intrigat să afle deznodământul basmului, cititorul neavizat nu observă că, rămânând în captivitatea zmeilor, „fata devine consangvina fiarelor de dincolo de lume, provocând un schimb de energii în dublu sens: ea preia puteri miraculoase de la „fraţii” săi şi, din casa mitică, zmeii sunt „umanizaţi” de legătura afectivă cu nubila pământeană” (p. 206-207).

Deşi aparent nu săvârşeşte isprăvi de vitejie, aidoma eroului masculin, fata parcurge propriul traseu iniţiatic, împlinind o remarcabilă operă creatoare, prin activităţi asociate feminităţii – torsul, ţesutul, brodatul, culesul plantelor, dar şi cântecul. Însuşirea acestor îndeletniciri dovedeşte că fata e pregătită să devină mireasă. Iar în plan mitic, munca fetei capătă semnificaţii adânci, de valoare universală: „Truda cusutului, care trebuie să fie perfect, asemeni lumii în prima zi, este similară genezei chinuitoare şi plânsului cosmic. Fecioara nu doar aude muzica sferelor, ci o repetă în cântecul său, ea nu simte efortul zămislitor al cosmogoniei, ci îl încearcă ţesând şi îl reiterează la naşterea pruncului său” (p. 211).

Ansamblul experienţelor iniţiatice ale flăcăului şi ale fetei iau forma unei călătorii spre celălalt tărâm. Călătoria întruneşte toate elementele specifice iniţierii: „ieşirea din familial, probele drumului, întâlnirile revelatorii, lupta cu monstrul şi revenirea în Cosmos, cu sensul etimologic al acestui cuvânt” (p. 257). În calitate de călăuze şi ajutori năzdrăvani, în acest periplu, întâlnim pe Dumnezeu şi Sfântul Petru, împăratul, o babă, lupul, vulpea, leul, cerbul, berbecul, dracul, ciocârlanul, calul. Cercetătoarea subliniază că personajele respective au menirea nu doar de a susţine eroul şi eroina, pentru a trece probe inaccesibile muritorilor de rând. Însăşi prezenţa ajutorilor menţionaţi relevă „valoarea neofitului, celor inapţi nu li se arată nici drumul către sacru […], nici maeştrii ce deconspiră misterele sacre” (p. 286). Traseul iniţiatic se încheie întotdeauna cu nunta protagonistului. Aceasta din urmă justifică obstacolele parcurse, menite a pregăti flăcăul şi fata pentru a întemeia o familie, a obţine statutul de membri cu drepturi depline ai comunităţii. Nunta constituie, în imaginarul tradiţional, un eveniment major care asigură fecunditatea întregii lumi şi păstrarea echilibrului universal. De asemenea, un alt moment final al traseului iniţiatic – accederea la treapta de împărat şi împărăteasă – are conotaţii existenţiale: „a fi împărat nu înseamnă a fi bogat şi trândav (am văzut că împărătesele mătură, coc în vatră), ci a fi parcurs un traseu mitic până la capătul desăvârşirii. Numai cei stăpâni pe forţele magice ale lumii, călători în timpul sacru şi reveniţi în social pot purta coroana fiinţei” (p. 232).

Subiectul cărţii i-a impus autoarei o lectură comparată a speciilor folclorice, pentru a desprinde motive, arhetipuri care compun scenariul iniţiatic. Totuşi, pe parcursul monografiei şi mai ales în ultimul capitol (Coordonate stilistice), cititorul este îndemnat să plece urechea la arta poetică, la muzicalitatea inerentă folclorului. Adina Hulubaş urmăreşte consecvent să demonstreze „puternica relaţie de interdependenţă dintre semnificaţie şi realizarea ei lingvistică, natura organică a imaginarului arhaic şi a modalităţilor de expresie” (p. 320). Astfel, analizând o colindă, autoarea argumentează corespondenţa dintre jocul calului şi structura fonetică a versurilor (p. 48-51). Referindu-se la numele personajelor de basm, formate prin compunerea câtorva lexeme (cum ar fi: Ileana Simziana, cosiţă de aur, câmpul înverzeşte, florile-nfloreşte), conchide: „Personajele denumite prin procedeul compunerii fantastice sunt entităţi complexe, imposibil de cuprins în cuvinte din planul cotidian. Revărsarea sensurilor dintr-un lexem în altul instaurează dimensiunea sacrului în care totul pare familiar, datorită simţirii tradiţionale superioare, dar nu seamănă cu nimic din profan” (p. 64). De o atenţie deosebită beneficiază modalităţile de conturare a timpului şi spaţiului mitic: stilistica verbului (prezentul şi imperfectul indicativ), formulele recurente („se ducea ce se ducea”, „vechiuleţ şi de demult” etc.). Cu ajutorul acestor procedee, al conţinutului şi contextului lor ritual, operele folclorice trebuiau să introducă auditorii în realităţile mitice evocate, să-i transforme în eroii basmelor, baladelor şi colindelor, pentru a parcurge traseele iniţiatice. Cuvântul artistic îndeplinea, astfel, funcţia riturilor de trecere de la adolescenţă spre maturitate.

Lucrarea Adinei Hulubaş pune în valoare creaţii din întregul areal românesc, inclusiv din Basarabia şi Transnistria (din culegerile lui C. A. Ionescu, N. Băieşu şi I. Oprişan). Folclorul de la est de Prut întregeşte firesc mărturiile din alte zone, în multiple cazuri, oferind detalii unice. Din documentele folclorice răzbat ecourile unor practici rituale străvechi, precum tatuajul, sicriul cu fereastră, înmormântarea suspendată. Adăugându-i un indice de personaje şi motive literare, volumul ar putea servi în calitate de dicţionar al imaginarului folcloric românesc. Însă dincolo de amănuntele fiecărei opere, miza centrală a investigaţiei o constituie scenariul tradiţional al iniţierii tinerilor în viaţa adultă. Încercând să surprindă particularităţile româneşti ale fenomenului, autoarea notează: „Dacă în culturile primare prin scenariile sângeroase se urmărea crearea unui sentiment de apartenenţă la colectivitatea tribului, în desfăşurarea alegorică românească accentul cade pe integrarea în mit a individului, şi prin el a întregii comunităţi” (p. 10). Propriu culturii populare româneşti este „un imaginar arhaic senin, în care instanţele superioare nu timorează, ci copiază realitatea cunoscută de ţărani” (p. 67); „Nimic violent în accederea către un alt nivel existenţial nu i-a marcat fiinţa, şi de aici vine frumuseţea simplă şi „plină de înţelesuri” a subtilelor implicaţii iniţiatice din viaţa flăcăilor şi a fetelor” (p. 326).

Scrisă într-un limbaj ştiinţific elevat, lectura prezentei ediţii solicită o pregătire de specialitate. Dar graţie pasiunii cercetătoarei pentru obiectul de studiu, discursul academic adesea devine literatură. La finele unui travaliu îndelungat asupra operelor populare, Adina Hulubaş constată surprinzător că sensul lor complex „încă mai învăţăm să-l pătrundem” (p. 326). Exegezele sale, în strânsă legătură cu datinile, mentalitatea şi modul de viaţă tradiţional, ne incită să revenim asupra moştenirii folclorice, în căutare de noi înţelesuri. Autoarea volumului ne-a înzestrat, în acest sens, cu un îndreptar valoros, necesar deopotrivă etnologilor şi publicului larg.

Note:

1 Adina Hulubaş, Trasee iniţiatice în folclorul literar românesc. Structuri stilistice, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009. 347 p.

2 V. Nişcov, Eşti cât povesteşti. O fenomenologie a basmului popular românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, p. 134.

3 Publicat în „Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei”, vol. V, Iaşi, 2005, p. 203-210.