Păcatele tinereții (sau cum a pierdut totul Didonius Spiră)

– Bună seara, domnule Didonius Spiră!

– Bună seara, domnilor! Vă așteptam! Sunteți de la Lettre internationale?

– Nu, domnu’ Spiră!

– Atunci... siguranța învăluită în zâmbet fals îi dispăru, cu ce v-aș putea fi de folos? Sunteți cumva fani de-ai mei? încercă ceva mai circumspect.

Costumele cenușii prost croite, trenciurile șifonate ale vizitatorilor îi induceau un sentiment de nesiguranță. Păreau niște mecanisme coborâte din Kafka, parcă distorsionând micul hol de bloc. Sigur erau de la...

– Intrați, vă rog!

– Chiar asta voiam să vă propunem și noi, domnule Spiră!

Doar ce închise ușa, că cel mai înalt îi și spuse:

– Vă rog să vă îmbrăcați destul de gros!

– Vă puteți face și un mic bagaj. Periuța de dinți, un schimb, două, o flanea, adăugă și celălalt mai scund, cu nas coroiat și ochi injectați.

– Dar de ce?... nici nu mai îndrăznea să le ceară să se legitimeze cum îi trecuse prin cap odată ce-i lăsase înăuntru.

– Va trebui să mergeți cu noi la secție, domnu’ Spiră.

– Avem toate hârtiile, totul e în regulă, îl asigură cu răceală cel scund.

– Dar... pentru ce?

– Ați încălcat Legea 427, îi comunică impasibil cel mai năltuț.

– Legea Scriitorului? Imposibil! Trebuie să fie o greșeală! 

Ultimul său roman, cântecul lui de lebădă, avusese fix 317 pagini, 75.217 cuvinte, „Generator”, un succes incredibil. Își alungă gândul care-i revenea încontinuu cum că succesul se datorase în mare parte promovării de excepție, prietenilor și colegilor săi de la universitate, care-i făcuseră culoar, criticilor temători sau obligați...

– Însumat, am publicat 997.874 de cuvinte. Chiar mi-am păstrat spațiu de o mică povestire. Cine știe, râse forțat încercând să le îndulcească figurile impasibile care-l zăpăceau, poate-i loc și de ceva genial.

Cei doi însă nu fură sensibilizați de spiritele sale.

– Domnule Spiră, și cel mai înalt, cu ochi goi, scoase din buzunarul de la rever niște hârtii pe care le despături fără grabă, vă spune ceva „Mlădițe dâmbovițene”?

– Nu!... făcu îndoit scriitorul.

– E revista liceului pe care l-ați absolvit.

– Sincer, doar vag îmi aduc aminte... Au trecut...

– Aici ați publicat un grupaj de cinci poeme „file din jurnalul domnului D.”,  „prelumea oaselor”, „simplu”, „clasica revoltă” și „pipote, tălăngi și punctatoare”, îl întrerupse cel mai mărunt. Uitați! și-i întinse cele câteva foi pe care le îndreptase cumva.

file din jurnalul domnului D.

la început n-am făcut nici cerul, nici pământul

n-am făcut nici pe dracu’

și a fost și seară, și a fost și dimineață

și a fost și altă seară, și altă dimineață

ceva nopți, niște femei, niște prafuri

și multe sticle de tărie printre ape

minerale

din câte țiu minte

n-am avut cu ce s-achit tot

așa că mi-au făcut vânt pe ușă

afară ploua

uite o lumină

un loc uscat

un pom

roditor

dacă văd eu bine

m-am prăbușit vărsând

tot din mine

parcă trecuseră zile

anotimpuri

ani

m-am trezit sub crengile pline ale pomului roditor

și-am văzut soarele luminând

și am văzut că este bine

doar că mă dureau ochii

și capul

păsările ciripeau în capul meu

mare

clopot pentru mințile mele

tulburate

câinii lătrau

se fugăreau

se-mpreunau

înmulțiți-vă

ce-aveți altceva de făcut

am văzut că este bine

și eu mă simțeam

ceva

mai bine

ajuns acasă

am dat de mâncare la găini

și la porc

i-am lăsat iarba vecinului

s-o cosească

ia-o tu, bă, voldaiule

mi-am făcut ceva de mâncare

și am privit toate câte am făcut

și iată că erau foarte bune

abia am ajuns în pat

și m-am culcat încălțat

a doua zi

le-am dat loc de casă

lui vae și lui mădă

nici n-am ieșit bine pe poartă

că cei doi erau deja goi

și nu se rușinau

*

sincer, puțin îmi păsa

că mi-au scuturat mărul din gard

de înțeles i-am înțeles c-au poftit la mere

– erau roșii, mari, frumoase –

m-a enervat că l-a prostit pe vae

că șarpele de casă

e cea mai vicleană ființă

nu tigrul, maimuța, vulpea

lupul, uliul, ea

aveau doar niște frunze pe ei

nu v-am spus, mă

să nu-mi mâncați merele

ia, valea

să vă faceți casă-n altă parte

și să muncești vae

și pentru puturoasa ta

să te scurgi în pământ

încetul cu-ncetul

sudoare

și nu care cumva

să-ndrăznești să culegi dude

să faci țuică

o să le păzească jăndarii

mai ceva ca jedii

*

mădă l-a născut pe nică

și i-a zis lui vae

că l-a dobândit de la mine

vacă-ncălțată

mai apoi

l-a născut și pe bela

mai slab la minte

cioban

(mi-a dat și mie o oaie

două, nouă)

da’ nică era zăltat

ca mă-sa

și i-am zis

bă, unde-i bela, frati-tu

da’ io de-un’ să știu

i-ai dat la țest

lepădătură

o să fii fugar pe-aicea

cu gaborii după tine

o să mă omoare

n-o să te omoare nimeni

prostule

da’ ia-o la picior

s-a dus spre răsărit

în alt sat

și-a găsit o mândră

și l-a făcut pe neho

și neho l-a făcut pe rădi

și tot așa

da’ miel de la bela

n-am mai primit

tes, ultimul copil al lui vae și mădă

îmi mai scrie scrisori

Didonius Spiră nu mai citi restul poemelor, începură să-i curgă lacrimi mari. Ca într-un vis urât, vedea cum tot ce clădise cu atâta ambiție și trudă se dărâma. Mai rămâneau scrierile lui publicate, într-adevăr, în mult prea multe ediții, cititorii lui, snobi, cei mai mulți dintre ei, care nu înțeleseseră mare lucru din opera sa, și gloria lui inutilă, odată ce nu se mai putea bucura de ea. Adică nimic.

– Bine, dar nu știu dac-au fost trase cinci sute de exemplare...

– Hm, în sfârșit apăru un zâmbet ușor sub nasul acvilin, deci vă aduceți aminte și detaliile...

– E primul număr care mi-a trecut prin minte, se bâlbâi Didonius Spiră. Și poemele alea, păcate ale tinereții, în niciun caz nu mă reprezintă! Ați citit sau nu ultimul meu roman? Citiți-l! O să vedeți că...

– Domnule Spiră, ați depășit milionul. Mai precis, se uită pe smartphone, ați folosit 1.000.902 cuvinte, sunteți în mod oficial decretat scriitor indezirabil, infractor.

– Dacă vreți să aruncați o privire și pe mandatul de arestare, îi întinse cel mai înalt alte hârtii, oficiale. V-am spus, toate actele sunt în perfectă ordine.

– Nu uitați! O periuță de dinți, un schimb-două, un pulover... ce e mai important, strictul necesar.

Finalul 1:

– Da, da! Strictul necesar. O periuță de dinți, un schimb-două, un pulovăraș, repetă cu privirea rătăcită Didonius Spiră. O periuță de dinți, un schimb-două, un pulovăraș. O periuță de dinți, un schimb-două...

Finalul 2:

– Da, da! Strictul necesar, și Didonius Spiră începu să adune diplomele agățate pe pereți și să strângă în teancuri edițiile de lux ale scrierilor sale, traducerile frumos copertate, revistele glossy cu interviuri și fotografii profesioniste, numerele omagiale ale revistelor literare etc.

2015 - 2016

(Din volumul în lucru, Bastioanele amărăciunii.)