Păcatele tinereții (sau cum a pierdut totul Didonius Spiră)
– Bună seara, domnule Didonius Spiră!
– Bună seara, domnilor! Vă așteptam! Sunteți de la Lettre internationale?
– Nu, domnu’ Spiră!
– Atunci... siguranța învăluită în zâmbet fals îi dispăru, cu ce v-aș putea fi de folos? Sunteți cumva fani de-ai mei? încercă ceva mai circumspect.
Costumele cenușii prost croite, trenciurile șifonate ale vizitatorilor îi induceau un sentiment de nesiguranță. Păreau niște mecanisme coborâte din Kafka, parcă distorsionând micul hol de bloc. Sigur erau de la...
– Intrați, vă rog!
– Chiar asta voiam să vă propunem și noi, domnule Spiră!
Doar ce închise ușa, că cel mai înalt îi și spuse:
– Vă rog să vă îmbrăcați destul de gros!
– Vă puteți face și un mic bagaj. Periuța de dinți, un schimb, două, o flanea, adăugă și celălalt mai scund, cu nas coroiat și ochi injectați.
– Dar de ce?... nici nu mai îndrăznea să le ceară să se legitimeze cum îi trecuse prin cap odată ce-i lăsase înăuntru.
– Va trebui să mergeți cu noi la secție, domnu’ Spiră.
– Avem toate hârtiile, totul e în regulă, îl asigură cu răceală cel scund.
– Dar... pentru ce?
– Ați încălcat Legea 427, îi comunică impasibil cel mai năltuț.
– Legea Scriitorului? Imposibil! Trebuie să fie o greșeală!
Ultimul său roman, cântecul lui de lebădă, avusese fix 317 pagini, 75.217 cuvinte, „Generator”, un succes incredibil. Își alungă gândul care-i revenea încontinuu cum că succesul se datorase în mare parte promovării de excepție, prietenilor și colegilor săi de la universitate, care-i făcuseră culoar, criticilor temători sau obligați...
– Însumat, am publicat 997.874 de cuvinte. Chiar mi-am păstrat spațiu de o mică povestire. Cine știe, râse forțat încercând să le îndulcească figurile impasibile care-l zăpăceau, poate-i loc și de ceva genial.
Cei doi însă nu fură sensibilizați de spiritele sale.
– Domnule Spiră, și cel mai înalt, cu ochi goi, scoase din buzunarul de la rever niște hârtii pe care le despături fără grabă, vă spune ceva „Mlădițe dâmbovițene”?
– Nu!... făcu îndoit scriitorul.
– E revista liceului pe care l-ați absolvit.
– Sincer, doar vag îmi aduc aminte... Au trecut...
– Aici ați publicat un grupaj de cinci poeme „file din jurnalul domnului D.”, „prelumea oaselor”, „simplu”, „clasica revoltă” și „pipote, tălăngi și punctatoare”, îl întrerupse cel mai mărunt. Uitați! și-i întinse cele câteva foi pe care le îndreptase cumva.
file din jurnalul domnului D.
la început n-am făcut nici cerul, nici pământul
n-am făcut nici pe dracu’
și a fost și seară, și a fost și dimineață
și a fost și altă seară, și altă dimineață
ceva nopți, niște femei, niște prafuri
și multe sticle de tărie printre ape
minerale
din câte țiu minte
n-am avut cu ce s-achit tot
așa că mi-au făcut vânt pe ușă
afară ploua
uite o lumină
un loc uscat
un pom
roditor
dacă văd eu bine
m-am prăbușit vărsând
tot din mine
parcă trecuseră zile
anotimpuri
ani
m-am trezit sub crengile pline ale pomului roditor
și-am văzut soarele luminând
și am văzut că este bine
doar că mă dureau ochii
și capul
păsările ciripeau în capul meu
mare
clopot pentru mințile mele
tulburate
câinii lătrau
se fugăreau
se-mpreunau
înmulțiți-vă
ce-aveți altceva de făcut
am văzut că este bine
și eu mă simțeam
ceva
mai bine
ajuns acasă
am dat de mâncare la găini
și la porc
i-am lăsat iarba vecinului
s-o cosească
ia-o tu, bă, voldaiule
mi-am făcut ceva de mâncare
și am privit toate câte am făcut
și iată că erau foarte bune
abia am ajuns în pat
și m-am culcat încălțat
a doua zi
le-am dat loc de casă
lui vae și lui mădă
nici n-am ieșit bine pe poartă
că cei doi erau deja goi
și nu se rușinau
*
sincer, puțin îmi păsa
că mi-au scuturat mărul din gard
de înțeles i-am înțeles c-au poftit la mere
– erau roșii, mari, frumoase –
m-a enervat că l-a prostit pe vae
că șarpele de casă
e cea mai vicleană ființă
nu tigrul, maimuța, vulpea
lupul, uliul, ea
aveau doar niște frunze pe ei
nu v-am spus, mă
să nu-mi mâncați merele
ia, valea
să vă faceți casă-n altă parte
și să muncești vae
și pentru puturoasa ta
să te scurgi în pământ
încetul cu-ncetul
sudoare
și nu care cumva
să-ndrăznești să culegi dude
să faci țuică
o să le păzească jăndarii
mai ceva ca jedii
*
mădă l-a născut pe nică
și i-a zis lui vae
că l-a dobândit de la mine
vacă-ncălțată
mai apoi
l-a născut și pe bela
mai slab la minte
cioban
(mi-a dat și mie o oaie
două, nouă)
da’ nică era zăltat
ca mă-sa
și i-am zis
bă, unde-i bela, frati-tu
da’ io de-un’ să știu
i-ai dat la țest
lepădătură
o să fii fugar pe-aicea
cu gaborii după tine
o să mă omoare
n-o să te omoare nimeni
prostule
da’ ia-o la picior
s-a dus spre răsărit
în alt sat
și-a găsit o mândră
și l-a făcut pe neho
și neho l-a făcut pe rădi
și tot așa
da’ miel de la bela
n-am mai primit
tes, ultimul copil al lui vae și mădă
îmi mai scrie scrisori
Didonius Spiră nu mai citi restul poemelor, începură să-i curgă lacrimi mari. Ca într-un vis urât, vedea cum tot ce clădise cu atâta ambiție și trudă se dărâma. Mai rămâneau scrierile lui publicate, într-adevăr, în mult prea multe ediții, cititorii lui, snobi, cei mai mulți dintre ei, care nu înțeleseseră mare lucru din opera sa, și gloria lui inutilă, odată ce nu se mai putea bucura de ea. Adică nimic.
– Bine, dar nu știu dac-au fost trase cinci sute de exemplare...
– Hm, în sfârșit apăru un zâmbet ușor sub nasul acvilin, deci vă aduceți aminte și detaliile...
– E primul număr care mi-a trecut prin minte, se bâlbâi Didonius Spiră. Și poemele alea, păcate ale tinereții, în niciun caz nu mă reprezintă! Ați citit sau nu ultimul meu roman? Citiți-l! O să vedeți că...
– Domnule Spiră, ați depășit milionul. Mai precis, se uită pe smartphone, ați folosit 1.000.902 cuvinte, sunteți în mod oficial decretat scriitor indezirabil, infractor.
– Dacă vreți să aruncați o privire și pe mandatul de arestare, îi întinse cel mai înalt alte hârtii, oficiale. V-am spus, toate actele sunt în perfectă ordine.
– Nu uitați! O periuță de dinți, un schimb-două, un pulover... ce e mai important, strictul necesar.
Finalul 1:
– Da, da! Strictul necesar. O periuță de dinți, un schimb-două, un pulovăraș, repetă cu privirea rătăcită Didonius Spiră. O periuță de dinți, un schimb-două, un pulovăraș. O periuță de dinți, un schimb-două...
Finalul 2:
– Da, da! Strictul necesar, și Didonius Spiră începu să adune diplomele agățate pe pereți și să strângă în teancuri edițiile de lux ale scrierilor sale, traducerile frumos copertate, revistele glossy cu interviuri și fotografii profesioniste, numerele omagiale ale revistelor literare etc.
2015 - 2016
(Din volumul în lucru, Bastioanele amărăciunii.)