Amnezii fecunde; Veșnicii... efemere

Amnezii fecunde

Războiul se apropia de apus.

În patrulare prin Berlin, slalomând printre „vestigiile” barbariei mondiale moderne, atât de „vii” pe Strasse, aliații pun mâna pe-un cojoc. Pradă de război. Dar cum să-l împarți, obiectul fiind unul singur, iar cuceritorii patru? Și-apoi, nici harta Noii Europe, prădată și împărțită „frățește” doi ani mai târziu la Paris, încă nu-și configurase contururile definitive, „veșnice”. Iar zidurile berlineze abia încolțiseră în mințile proiectanților de războaie reci.

Rusul, mai iute de mână, propune să ia el cojocul, să-l vândă – pe la el pe-acasă era mare criză de îmbrăcăminte –, iar cu banii obținuți să pună de-un chef în comun, ca-ntre aliați.

După o vreme, partenerii se întâlnesc din nou.

– Cum o mai duci? e întrebat rusul de aliați.

– Harașo, oceni harașo!

– Cu sănătatea?

– Harașo, harașo.

– Dar cojocul? L-ai vândut?

– Care cojoc... ?! se miră rusul.

– Păi, nu-ți amintești, când eram în patrulare...

– Da, da.

– Și am găsit un cojoc...

– Care cojoc?!...

Pradă de război sau pradă de pace, ce-a înșfăcat odată rusul e-al lui pe veci. Și niciodată nu le-a fost îndestul, oricât și-ar fi adjudecat, cu forța sau cu diplomația.

Tot un cojoc pentru ei este și pământul românesc de la estul și nordul Prutului, cu care și-au tighelit la apus imperiul, fie el țarist, fie cel sovietic, sub masca cinică a democrației norodului nărod. Pământ frământat de răutăți și silnicii și bântuit de griji de tot felul. Răscolit de copitele barbarilor năvălitori dinspre Soare-Răsare, hoarde crâncene, prăvălind spre vest nu lumină, ci noapte neagră: tăvălugul morții, al nimicirii. Prinși de istorie, unii dintre migratori ca entități definite (prin superlative ale răului, de regulă, nemernicie și cruzime!); cu numele spulberat de timp alții, efemere năluci pe ecranele Timpului, nu fără traume în conștiința unui neam statornic, silit să țină într-o mână coarnele plugului, iar cu cealaltă încleștată pe mânerul sabiei. Căci, nesmintit, hoarda căta spre vest, iar prima stavilă în calea lor eram noi, la răscruce de drumuri și de istorii, și de pofte. Cotropitorul neînduplecat ținea morțiș să-și adape caii în Nistru și-n Istru.

Până să-i urmeze cei cu cojocul, au mai trecut veacuri bune. Sau rele. Dar, spre deosebire de predecesorii deschizători de drumuri europene, aceștia s-au dovedit nomazi... statornici. Au luat (cu japca) pământ și apă, cât au vrut, fără să le ceară adevăraților stăpâni ai pământului și ai apei. Analfabeți și orgolioși, nu i-au interesat titlurile de proprietate; corecturile pe acestea se operau cu tăișul sabiei, nu cu pana de scris. S-au înstăpânit peste ele, peste ei, au devenit pământeni, înainte de a deveni... pământ, sau în loc de a se preface „tot o apă și-un pământ”, cum le hărăzea domnitorul înțelept. Prin număr, puhoiul îi copleșea pe băștinași. Era peste puterile acestora a mai ține un steag. Dar ce forță să reziști vrăjmășiilor și vrăjmașilor de toate semințiile – goți, huni, gepizi, longobarzi, pecenegi, cumani, tătari, slavi, unguri, turci, cazaci, poloni, habsburgi, avari toți nu doar avarii! –, peste silnicii și nenorociri, să supraviețuiești sub formă de neam, păstrând și perpetuând elementele esențiale ale ființei naționale, chiar dacă la nivel de individ s-au mai rătăcit, au mai clacat! În definitiv, toate semințiile și-au avut fiii risipitori și rătăcitori. Doar două căi aveau, în fapt: adaptarea – acceptarea aparentă a jugului și lupta pasivă pentru subminarea acestuia – sau bejenia. Spre cinstea lor, cei mai mulți au rămas „grămăjoară”. Și sunt.

De niște ani, s-au resuscitat și tadiționalele târguri. Sau, mă rog, tradiția târgurilor moldovenești de odinioară – „la ruși”. Negustorii ambulanți străbat, nu cu căruța cu cai de odinioară, ci strunind caii putere ai „Lăzii” sau „Nivei”, automobile de fabricație rusească, sute de kilometrei, de la Nistru pân la Tisa și la Dunăre – ape și câmpii și munți în desfășurare geografică – strigându-și marfa și îmbiindu-i pe localnici.

– Hai la magazinul meu! Marfă pe cinste, ieftină!

„Magazinul” – o tarabă improvizată, acoperind 5-6 m² într-o piață a Gheorghienilor, primul orășel de pe Mureș din preajma izvorului. Printre șuruburi și piulițe, piese de schimb pentru biciclete, instalații sanitare și butelii de aragaz, pastă de dinți și pistoale, puști și poze cu dame goale pușcă – un bujor de moldoveancă de peste Prut. Bine făcută, bine îmbrăcată: o bluză „Versace” strânsă pe torace, să-i plesnească nu alta, reușind cu greu să țină în supușenie rotunjimile obraznice și sfârcurile provocatoare. Blugi de marcă, Lewis, mulați perfect pe coapsele superlungi. Nimic nou, nimic ieșit din comun până aici. Frapează însă virajul brusc de la limba română,  bine stăpânită, după rigorile gramaticii și departe de orice nuanță dialectală, la explicațiile oferite pe ungurește unui posibil cumpărător al unei scule de tăiat faianță și gresie, majoritatea localnicilor, secui, cunoscându-și doar propria limbă. Nuanțată și maghiara fetei – accent, gramatică, mă rog, tot tacâmul lingvistic și departe de orice nuanță dialectală, nu doar însăilare de vorbe ciupite de prin ghiduri de  conversație uzuală. Sau, de partea cealaltă, dincoace de taraba „rusului”, rememorarea și resuscitarea unor rudimente de „ruschi jazâc”, băgate pe gât cu forța încă în clasele primare sau reverberată, pe toate lungimile de undă („Să învățăm limba rusă cântând”),limba marelui nostru eliberator / cotropitor de la  răsărit: „Skolko?”, „Davai cias!” etc., formule la care apelează, în negocieri la nivelul de jos, ignoranții sau cei care se descurcă mai greu cu limba.

Și nici n-ar fi exclus ca Natașa de după tarabă să fi absolvit Dreptul, de nu chiar Literele. La București sau la Chișinău. Extraordinară putere de adaptare. „Clientul nostru, stăpânul nostru!” Mai țineți minte lozinca vremurilor comuniste: formă fără fond. Inclusiv fond de marfă lipsă. Sau precar de tot.

În situația rușilor, lozincă mereu înjumătățită: doar stăpâni, nu și clienți. Mereu (ne-)au luat, uitând să plătească. Sau ne-au plătit cu vârf și îndesat... de sabie. De nu cu toată sabia...

Veșnicii... efemere

 1711. Prin Tratatul de alianță de la Yaroslav, Petru cel Mare se angaja față de Dimitrie Cantemir să respecte pe veci granițele Moldovei. Articolul I le definește: „Țara Moldovei cu Nistrul să-i fie hotar și Bugeacul și cu toate cetățile tot ale Moldovei să fie”. Articolul II: „Hotarul Principatului Moldovei, după drepturile sale antice, sunt acelea ce descriu cu râul Dnistru, Camenețu, Bender cu totu teritoriulu Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducat al Transilvaniei și teritoriul Poloniei, după delimitarea făcută”.

„Nistrul să slujească întotdeauna drept delimitare între cele două imperii”, trăgea lunie – „linie de demarcație între Sublima Poartă și Imperiul Rusiei” – Tratatul ruso-turc din 29 decembrie 1791 – 9 ianuarie 1972. Teritoriile din partea dreaptă a Nistrului rămâneau sub suzeranitatea turcilor, iar cele de pe malul stâng „vor rămâne sub stăpânirea absolută și incontestabilă a Imperiului Rus”.

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama Sa, România”. Din „Actul Unirii” votat de Sfatul Țării la 27 martie 1918. „Basarabia este acum unită pe veci cu România!”, exclama, la Chișinău, Alexandru Marghiloman, primul ministru al României.

„Unirea necondiționată și pe vecie, a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.” Din Moțiunea Congresului general al Bucovinei, 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Metropolitan din Cernăuți.

„Unirea acestor provincii românești cu Țara mamă și cu celelalte provincii surori alipite ei este pentru toate veacurile pecetluită”, proclama președintele Adunării Naționale de la Alba Iulia, George Pop de Băsești, 1 Decembrie 1918. Urmau „clipe de delir, îmbrățișări între frați, săruturi și nesfârșite aplauze”.

„Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia dela 18 noemvrie / 1 decemvrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României” – Art. I al Decretului lui Ferdinand, prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României.

Doar 22 de ani avea să dureze... veșnicia, configurată cu atâta suferință și speranță!

1935: „Trupele sovietice nu vor penetra niciodată teritoriul României dincolo de Nistru, decât la cererea guvernului român” – Litvinov, ministrul de externe sovietic.

Vor penetra, după doar... un cincinal! Prin viol.

1991. Dată la întors veșnicia. La 27 august 1991, basarabenii proclamă independența deplină a Republicii Moldova. Păcăliți cu „veciile”, cotesc pe alt adjectiv-suport, degrevat de determinări temporale. Discutabil și acesta. Dinspre Transnistria, Armata 14, proiecte și presiuni de federalizare, hârjoana găgăuză etc., se vede, n-au brodit-o nici când credeau că s-au scuturat de ruși. Independența deplină rămâne, deocamdată, deziderat.

Dumnezeu a dat omului spre îmbelșugare apele, să rodească pământul, nu să-și tragă piatră de hotar. De pe un râu pe altul ne-a tot învăluit marele vecin de la răsărit. Salt de cangur, într-un fel de șotron uriaș. Aruncat mai întâi cu pietricica-armată, apoi săltată cizma imperială și aruncată mai la vest cu o apă. De pe Bug, salt pe Nistru (1792). De pe Nistru, pe Prut (1812). De fiecare dată, negreșit, promit că atât le-a fost „pohta”, că se opresc. Apoi uită. Mereu invocată veșnicia ca atribut al noii staționări post-rapt, ca ultimă frontieră a lăcomiei și a morții. Într-un singur rând, neieșindu-le în cale o apă de talia lor – Siretul le era prea mic! –, rușii s-au fixat pe munte (1806). Doar șase ani avea să  le dureze și lor veșnicirea pe Carpații noștri. Tot mai statornică apa, deși curgătoare precum istoria, decât muntele. Finalmente, ce e val, ca valul trece. Trec și veșniciile. Doar pietrele rămân! Mai cu seamă bolovanii.

În definitiv, și Marea Sarmatică a căzut în păcatul trufiei: s-a crezut veșnică. N-a fost! Depune mărturie Marea Neagră, urmașa ei directă și mult mai mică; rămășiță infimă a Marelui Lac Pontic. Nici chiar Terra nu va dăinui „cât veacul”. Până și Soarele va înceta odată să pâlpâie, și lui îi este sortită și  programată ora stingerii, spun savanții.

În veci, pe vecie, totdeauna, niciodată...

Cuvinte grele de înțeles, de necuprins pentru mintea (limitată a) omului. Și totuși însușite nu doar de efemere documente diplomatice – la bursa politicianismului parșiv și fariseic – tratate, pacturi, ucazuri etc., –, ci reverberate chiar din amvonuri bisericești. „În veci (pomenirea lor)”, „Până la sfârșitul veacurilor”, „Acum și pururea și în vecii vecilor” sunt sintagme echivalente timpului nesupus unității de măsură omenești. Rudă sau nu cu veșnicia (veșnic-vecinic-veci-veac descind dintr-o rădăcină comună, cu aceeași obârșie semantico-lexicală), veacul pare unitate de măsură (și) a veciei, prin însumarea veacurilor („veci” – formă de plural de la „veac”). Numai că vecia / veșnicie nu are nevoie de unități de măsură, nu se supune comensurării. Dacă matematica operează cu plus și minus infinit, o face exclusiv cu uz didactic.

Una după alta au căzut și „ve

șniciile” parafate cu sânge pe câmpuri de luptă, sau efect al turnirurilor diplomatice la masa tratativelor și a negocierii. Exemplele de mai sus sunt elocvente. Printre cadavrele atâtor iluzii, mi-a ieșit în cale și excepția: „Pravila vremennogo pravlenia Bassarabii” – „Pravila conducerii vremelnice a Basarabiei” –, un decret țarist din 1813, ce conferea drept de autonomie, limitat în timp, Basarabiei ocupate cu un an înainte de ruși „pe vecie”. Bine conceput, documentul avea să acopere un segment de timp de aproximativ un deceniu și jumătate. Tot relativă, se vede, și vremelnicia!

Numai că, din păcate, excepția întărește regula.