Analogia – sursă de greşeli în limbă

În limba română actuală, în comunicarea cotidiană orală şi scrisă, se manifestă o serie de greşeli, folosirea limbii este susceptibilă de încălcarea unor norme şi reguli gramaticale. Limba noastră continuă să se dezvolte încontinuu, ea trebuie să răspundă în orice moment nevoilor vorbitorilor ei, în activitatea de zi cu zi, îndeplinindu-şi, în acest mod, principala funcţie, aceea de comunicare (comunicativă) între membrii unei comunităţi lingvistice. Posibilităţile limbii române sunt numeroase, problemele ei în comunicarea orală şi scrisă îi interesează pe toţi indivizii, iar rezolvarea acestor probleme depinde de reprezentanţii tuturor categoriilor sociale. O limbă vie este în permanentă transformare, într-o instabilitate continuă şi totuşi se păstrează un anumit echilibru, prin natura lucrurilor. Atâta timp cât o limbă „trăieşte” datorită vorbitorilor ei, „crizele” ei sunt inevitabile şi se încheie, dacă aceasta are rezistenţa necesară, perfecţionându-şi şi îmbogăţindu-şi mijloacele de expresie. Este necesar ca vorbitorii, în marea lor majoritate, indiferent de pregătire, mediu social, nivel de trai, să-şi însuşească şi să respecte normele gramaticale ale limbii, pentru a-i asigura în orice moment corectitudine, stabilitate, unitate.

Însă în procesul comunicării se manifestă, chiar dacă în număr redus, o serie de greşeli, de abateri de la uzul consacrat al limbii, de la normele ei în vigoare, termenul greşeală fiind definit ca „o perturbare, un zgomot cu punct de plecare la emiţător (nu survenit pe canalul transmiterii) şi care împiedică înţelegerea mesajului, total sau parţial. Există situaţii când e interpretat greşit un mesaj corect” [1, p. 32-33].

Cele mai multe dintre abaterile din limbă ajung să se răspândească şi să se generalizeze prin acordul tacit al celor mai mulţi dintre vorbitori; abaterile pot fi clasificate şi evaluate în funcţie de frecvenţă, natura cauzei ce le provoacă, codul utilizat, integrarea în sistemul limbii etc.

Ele sunt provocate, cel mai adesea, de cunoaşterea insuficientă a limbii (aici trebuie să-i amintim pe vorbitorii străini care provoacă numeroase greşeli în scriere şi vorbire, necunoscând suficient unele reguli ortografice şi ortoepice, dar nu trebuie omişi nici unii dintre vorbitorii români), de comoditatea vorbitorilor (cei care în anumite momente, din motive diferite, preferă să comunice fără să acorde prea mare atenţie corectitudinii celor spuse sau scrise, dând naştere unor greşeli de limbă) şi de analogie, o formă de raţionament prin care, pe baza unor trăsături comune a două noţiuni, obiecte, fenomene, situaţii, stabilim asemănările lor şi în privinţa altor note.

Analogia este considerată, din punct de vedere lingvistic, „fenomenul care constă în modificarea formei sau uneori a sensului unui cuvânt sub influenţa alteia dintre formele sale sau sub influenţa altui cuvânt” (lat. analogia, fr. analogie) [2]. În realitate, termenul a fost împrumutat de gramaticii latini de la cei greci, pentru a denumi tendinţa de stabilire a unor concordanţe între gând şi expresie, în opoziţie cu o tendinţă contrară, numită anomalie, o aberaţie în limbă, o formă neregulată a unor construcţii, „ceea ce se abate de la normă, de la regula obişnuită” [2]. Gramaticienii analogişti susţineau că analogia trebuie să elucideze multe probleme şi că analogismul este un curent important în gramatică, în vreme ce anomaliştii încercau să scoată în evidenţă cazurile de asimetrie dintre formă şi noţiune, dintre gândire şi expresie. Şi gramaticienii latini şi cei greci considerau că trebuie urmată fie analogia, ca flexiune apropiată în cazul unor cuvinte asemănătoare, fie anomalia, o inexactitate flexionară apărută în limbă datorită obişnuinţei.

De fapt, orice analogie are un punct de plecare fals, deoarece se schimbă o situaţie tradiţională, o normă ce corespunde aşteptărilor vorbitorilor vizavi de etimonul latin al unuia sau altuia dintre cuvintele româneşti. În gramatică, în cazul formelor gramaticale, analogia este factorul principal şi chiar unic al schimbărilor de orice natură, ea fiind în strânsă dependenţă cu psihicul vorbitorilor, cu modul în care aceştia îşi imaginează raportul dintre noţiuni şi diverse categorii gramaticale. În acelaşi timp, analogia reprezintă un tip de raţionament inductiv, incomplet, în care se ajunge la un enunţ derivat din altul, pornindu-se de la nişte asemănări parţiale până la unele totale, între două noţiuni, fenomene, obiecte...

În lingvistică, analogia este privită ca un fel de asimilare sau substituire la distanţă, apărută din tendinţa de simplificare, simetrie, ea determină orice modificare a formei şi sensului cuvintelor.

Analogia încalcă, de obicei, o normă sau strică o regulă, dar când este consacrată de uz, acţionează ca un factor de evoluţie şi progres, abaterile analogice care se impun în limbă reprezentând un important mijloc de inovaţie în multe compartimente ale limbii: fonetică, morfologie, sintaxă. Unităţile lexicale care reprezintă punctul de plecare în procesul analogic se numesc modele analogice, la baza lor stând similitudinea structurii a două obiecte, fenomene, procese, dar şi posibilitatea trans-
ferului însuşirilor unuia asupra celuilalt. Analogia poate fi noţională sau formală, în funcţie de modul în care afectează latura materială sau sensul cuvântului, şi nivelatoare sau creatoare morfologică ori lexicală, când are drept rezultat forme gramaticale noi sau chiar noi cuvinte.

Vom urmări câteva manifestări ale analogiei în diverse nivele ale limbii, în fonetică:

– lat. aqua, -ae ar fi trebuit să devină ace, dar a fost restabilită, prin analogie, consoana p, ajungându-se la forma apa,-e;

– eu pus (u), pers. I sg., s-a transformat în pusei, prin analogia cu formele de pers. II-III sg.: puseşi, puse şi lăsai, lăsaşi, lăsă...

– n urmat de s, în cuvintele româneşti, este eliminat: densus – des, mensa – masă...

– numeralul şapte are un -e final aşteptat, căci provine din lat. septem;

– numeralul şase, în schimb, nu ar fi trebuit să aibă -e final, căci el provine din lat. sex, dar îl primeşte prin analogie cu numeralul şapte;

– grupul lat. -ct a devenit -pt: lactem – lapte, octo – opt, factum – fapt...;

– întâlnim şi fenomenul contrar: sectembrie, în loc de septembrie, prin analogie cu octombrie (unde -ct nu mai devine -pt);

– e devine -i: trimete – trimite; a devine -e: eram – eream, sub influenţa lui ceream, făceam...; ă devine -e: plajă – plaje, birjăreşti – birjereşti...;

– în cazul accentului: toate zilele săptămânii au accentul pe prima silabă: miercuri, vineri, sâmbătă; în schimb, duminică este accentuat greşit pe prima silabă, prin analogie cu celelalte zile, el este corect accentuat pe antepenultima silabă - duminică;

– pronunţările mai vechi: stabil, umil... s-au transformat în stabil, umil... sub influenţa unor adjective: agil, docil, mobil...;

– puţini sunt vorbitorii care pronunţă: directori, inspectori..., prin analogie cu învăţători, lucrători...;

Şi în morfologie, analogia este prezentă în multe situaţii:          

– analogia este cu atât mai frecventă, cu cât un cuvânt are o situaţie mai izolată în sistemul limbii: mân(u), din lat. manus, a devenit mână, ca şi sor(u) – soră, nor(u) – noră...;

– subst. mănuşă este pronunţat şi mânuşă datorită analogiei cu subst. mână...;

– în cazul subst. imagină – imagine – imagini, forma cu -ă se datorează analogiei cu margină – margine – margini...;

- verbul a face, cu forma învechită feci(u), devine fac, la ind. prez., după modelul rac-raci, sac-saci, mac-maci...;

– la ind. perf. simplu devine făcui, prin analogie cu formele: bătui, crezui, dădui, trecui, stătui, văzui...;

– unele verbe de conjug. II, care sunt mai puţine în limbă, prezintă forme analogice cu cele de conjug. III: a avea, a bea, a durea, a părea, a plăcea, a se complăcea, a putea, a scădea, a şedea... (vom scade preţurile, dorinţa de a pare ce nu eşti, ideea de a place...);

– ind. prez., pers. I sg. de la verbul a continua a fost eu continuu (după DOOM 2), a redevenit în prezent continui, omonimie cu pers. II sg., tot continui, datorită şi analogiei cu atribui, contribui...;

– de la verbul a da avem participiul dădut, care se explică prin analogie cu alte participii: stătut, făcut, tăcut, văzut...;

– adverbul îndeajuns este o variantă a lui de-ajuns, el funcţionând ca adjectiv prin analogie cu sinonimul îndestul şi sub influenţa lui destul...

În sintaxă:

– acordul atr. adj. – atr. adj. al unui subst. în G–D sg. – tinde să nu se mai realizeze şi în caz, ci numai în gen şi număr: în mijlocul sălii acoperită cu..., imaginea unei vieţi povestită de..., sărbătoarea cărţii descrisă de...;

– schimbarea topicii normale a cuvintelor în unele construcţii, de tipul: Noastre stilouri sunt pe masă, prin analogie cu lb. fr.: Nos stylos sont sur la table...

Limba română literară contemporană trebuie să rămână o realitate îmbucurătoare prin toţi vorbitorii ei, ea se cere respectată oriunde şi oricând, tradiţia şi inovaţiile trebuie să fie prezente mereu în limbă, prin limbă, care este tezaurul strămoşesc cel mai de preţ, ţinem legătura cu cei care au fost şi cei care vor veni; toţi cei care vorbesc, scriu şi gândesc româneşte au datoria să transmită acest dar multisecular mai bogat, mai nuanţat, mai expresiv...

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.