Interpretarea operei literare din perspectiva unor elemente intratextuale

În dialogul „Ion” al lu Platon, Socrates afirmă că „poeții nu sunt altceva decât tălmaci ai zeilor, stăpâniți fiecare de cel care îi are sub stăpânire”, iar rapsozii, care cântă textele poeţilor, sunt numiţi „interpreţii interpreţilor”[4, p. 153-154]. Privită din perspectiva psihologică a noţiunii, interpretarea este o activitate mentală, cu largă aplicaţie. Raportată la studierea literaturii în școală, interpretarea este, de fapt, un proces de descifrare a sensului fundamental și a semnificațiilor secundare ale unei opere literare printr-un ansamblu de reguli metodologice, al căror rost este, conform lui Ovidiu Ghidirmic, „de a scoate în evidență un sistem de semnificații și o structură internă” [3, p.22].Interpretând, elevul atribuie sens imaginii artistice, secvenței, personajului etc., având posibilitatea să aleagă dintre mai multe variante posibile de înțelegere considerate, fiecare în grade diferite, satisfăcătoare. Evident, atribuirea sensului se sprijină pe un sistem referenţial format din cunoştinţele subiectului şi care constituie premisa necesară pentru  înţelegerea unei situaţii.

Nevoia de interpretare, de a face recurs la o serie de strategii speciale pentru înţelegerea unui text  artistic, este resimţită de către cititor (în cazul nostru de către elev) ca impas de lectură (insuficienţă, contrarietate, nesiguranţă etc.), ce declanşează demersul hermeneutic. Strategiile interpretative pot varia de la individ la individ şi de la situaţie la situaţie. Cu toate acestea, în actul interpretării, o importanţă deosebită revine relaţiei dintre parte şi întreg: pentru a înțelege totalitatea e necesar a interpreta secvenţele care o compun (cuvinte, enunţuri, paragrafe, capitole, motive etc.). Demersul respectiv, la rândul lui, este influenţat de perspectiva interpretativă a cititorului asupra ansamblurilor mai largi în care secvențele se integrează, deci asupra întregului text.  Astfel, pentru a descifra sensul fundamental, a formula mesajul global al poeziei Decor de G. Bacovia, de exemplu, elevii vor releva, mai întâi, elementele ei de structură, importanța lor în constituirea mesajului (trei strofe, fiecare fiiind urmată de un vers separat, în care este reluat titlul), motivele atestate (ninsoarea, regretele, pasărea), laitmotivul (cromatismele alb – negru), stările lirice (singurătate, lamentație etc.), elementele de limbaj (simbolurile, antiteza, repetiția etc.). Ulterior, din aceste semnificații secundare se va constitui întregul. Interpretarea va avea ca finalitate, în mod explicit, înţelegerea (corectă, adecvată, satisfăcătoare) textului interpretat.

Ceea ce trebuie să rețină profesorul în procesul de predare-studiere a literaturii în școală este faptul că înţelegerea şi interpretarea textelor sunt influenţate atât de factori intratextuali (titlul, instanțele de comunicare și perspectiva de enunțare, incipitul, finalul, recurențele de diverse tipuri, cuvintele-cheie etc.), cât și de elemente care nu se regăsesc nemijlocit în text (intenția auctorială, situarea textului în contextul mai larg al operei autorului respectiv, raportarea operei la contextul epocii în care a fost creată etc.).

Cât privește titlul, ca prim element de ordin textual, el determină, în primul rând,  formarea unui anumit orizont de aşteptare în lectură (elevul-cititor, de regulă, își alege cărțile fie după numele autorului, fie după titlu). Totodată, funcția primară a titlului este cea descriptivă: el transmite cititorului o serie de informații privind conținutul scrierii respective. Cel mai frecvent, titlurile operelor literare, ale capitolelor se referă la tema textului respectiv (ex.: Iubire, Toamna, Viața la țară), la personajul principal (ex.: Ion, Moromeții, Alexandru Lăpușneanul), la eveniment (Moartea lui Fulger, Nunta), la intrigă (Răfuiala, Moartea pasagerului de I. Minulescu), la conflict (Glasul pământului și Glasul iubirii), la specia /genul literar căruia aparține opera (Sonet, Rondelul rozelor, Elegie de toamnă, Romanul adolescentului miop), la starea dominantă a eului liric (Singurătate, Melancolie, Nervi de toamnă etc.), la arta poetică (Ars poetica, Cuvinte potrivite etc.). De reținut că în literatura modernă titlurile descriptive sunt tot mai mult concurate de cele sugestive, care se referă indirect (simbolic, metaforic, metonimic etc.) la conţinutul / mesajul scrierii (ex.: Gorunul de L. Blaga, Ciuleandra de L. Rebreanu, Floare albastră de M. Eminescu, Patul lui Procust de C. Petrescu etc.).

Având în vedere aceste caracteristici, profesorul va formula mai multe sarcini, care-i vor ajuta pe elevi să pătrundă în esențele operei prin intermediul titlului / subtitlului, mai ales ținând cont și de faptul că un item obligatoriu din testul de evaluare pentru examenele de bacalaureat vizează comentariul titlului și raportarea acestuia la mesajul global al poeziei / textului. Ca sarcini pot fi și următoarele: „Dați câte trei exemple de titluri pentru fiecare dintre categoriile menţionate: titlu-temă; titlu-personaj, titlu-stare; titlu-specie literară, titlu-eveniment etc.”, „Ce element structural al operei dezvăluie titlul: tema, personajul etc.? , „Dați exemple de titluri sugestive (alcătuite din simboluri, metafore, metonimii) de opere din literatura română”, „Argumentați cu referire la operă că titlul accentuează un eveniment, o stare, un conflict etc”. Un alt set de sarcini poate viza structura titlului, acesta putând fi alcătuit dintr-un singur substantiv (Plumb), dintr-un substantiv și adjectiv (Floare albastră), din două substantive / adjective legate cu o conjuncție (Arta și iubirea, Fumos și sfânt), dintr-un termen regent și altul subordonat legat cu prepoziție (Dragoste de porțelan), dintr-un verb la unul din modurile personale (Iartă), dintr-un enunț (Lasă-ți lumea), dintr-un pronume precedat de o prepoziție (Fără tine) etc. Printre sarcinile de analiză a structurii titlului se pot regăsi și următoarele: „Stabiliți structura titlului”, „Comentați valoarea stilistică a verbului la conjunctiv / condițional-optativ etc. din titlul operei”, „Determinați dacă cuvântul din titlu are conotații simbolice / metaforice”, „La ce persoană și număr este pronumele din titlu? Ce accentuează această formă?”. Așadar, sarcinile vizând titlul vor fi alcătuite în corespundere cu principalii parametri ai strategiei de definire / autodefinire: modalitatea de realizare a relației (titlu – specie, titlu – temă etc.), elementul la care se face raportarea (personaj, conflict etc.), scopul trimiterii intertextuale („sincer” / „serios”, ludic, ironic, retoric etc.).

O trăsătură distinctivă a comunicării literare constă în faptul că aceasta permite autorului real să construiască un emiţător fictiv, pe seama căruia să pună mesajul compus de el. Depistarea identității emițătorului fictiv (eu liric sau narator), elucidarea perspectivei de enunţare pe care acesta o adoptă (modul în care el se raportează la ceea ce comunică) influențează decisiv lectura, implicit, interpretarea, atât în plan cognitiv (înţelegerea mesajului), cât şi emoţional  şi axiologic (atitudinea lectorului faţă de personaje, evenimente relatate etc.). Dacă într-o operă epică emiţătorul fictiv se individualizează mult mai evident, având o identitate net distinctă de cea a autorului, el fiind considerat doar un purtător de cuvânt sau un alter ego al acestuia, într-o creație poetică, eul liric este, de regulă, doar o „voce” asimilabilă eului auctorial. În  textele dramatice, după cum se știe, prezenţa unui emiţător al întregului mesaj se limitează la notaţiile cu rol de indicaţii scenice şi de regie (didascalii). Astfel, interpretarea operei din perspectiva celor care comunică se poate axa pe următoarele coordonate:

– precizarea  emițătorului intratextual (de ex.: „Cine vorbește în poezia Tu de Gr. Vieru, în poemul Zburătorul de I. Heliade Rădulescu?);

– precizarea destinatarului intratextual (ex.: „Precizați cui se adresează vorbitorul din aceste opere: cititorului, iubitei, soției, mamei etc.”;

– stabilirea situației de comunicare (ex.: „Precizați dacă relatarea: a) are loc înainte / în timpul / după consumarea evenimentului / într-o situație specială / independent de niște condiții imediate; b) este valabilă pentru o stare de lucruri din trecut; c) vizează o situație din prezent etc.”);

– precizarea tipului de act de comunicare (ex.: „Ce fel de mesaj se transmite şi în ce scop: o poruncă, un îndemn, o invocație, o declarație, o confesiune etc.?”).

În urma rezolvării acestor sarcini elevii vor concluziona că, în Zburătorul de I. Heliade Rădulescu, emiţătorul este Florica, destinatarul – mama fetei, tipul de mesaj – confesiune către o persoană apropiată, codul – limbajul simplu, asemenea vorbirii populare; canalul – oralitatea, contextul (referentul) – primele trăiri erotice ale unei adolescente din lumea satului etc.

În cazul unei opere epice sau dramatice, elevii vor opera cu noțiunile: „perspectivă auctorială”/„autor-narator”, „perspectivă actorială”/ „personaj-narator”, „perspectiva unei camere de luat vederi” ș. a. Cu certitudine, precizarea acestor elemente îi va ajuta pe elevi să înțeleagă sensurile operei.

Un rol deosebit în influențarea proceselor interpretative îl au incipitul și finalul textului. Or, marcarea „graniţelor” textului – a începutului şi a sfârşitului acestuia – constituie una dintre practicile esenţiale ale comunicării verbale, scrise şi orale, în genere. În ceea ce privește incipitul, acesta „mediază lumea exterioară cu cea interioară textului” [2, p. 68], oferă chei de lectură (expectaţii, ipoteze de lectură) sub diferite aspecte: tematic (privitor la tema sau subiectul operei), structural (referitor la compoziţie sau la perspectiva de comunicare), tipologic (convenţiile de gen), stilistic (cu referire la tonul scrierii sau la dominantele expresive), axiologic (vizând atitudinea faţă de subiectul abordat). Prin urmare, în procesul interpretării operei literare din perspectiva incipitului, elevii vor fi solicitați să identifice formulele de introducere atestate într-un basm / poveste și rolul acestora în precizarea convențiilor de gen și specie, să compare variante de incipituri extrase din diverse texte literare, precizând în baza acestora tema, tonul scrierii, dominantele expresive, atitudinile celui care comunică, tipul de proză (psihilogică, istorică, socială) etc. Prin aceste analize elevii vor însuși totodată și structurile compoziționale ale începutului de text: preambulul / prefața (ex.: preambulurile povestirilor din Hanul Ancuței de M. Sadoveanu), rezumatul (ex.: „Eram așa de obosit și sufeream...”), începutul abrupt (ex.: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des”), introducerea trepetată a informației în secvența de orientare („Un prinț din Levant îndrăgind vânâtoarea / prin inimă neagră de codru trecea / Croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea / cânta dintr-un flaut de os și zicea”).

Optând pentru o activitate a elevilor cu caracter creativ, profesorul le poate solicita să alcătuiască / să scrie un incipit abrupt, rezumativ etc., care să anunțe un text descriptiv, comic, meditativ, confesiv, o povestire istorică, fantastică, de iubire etc.

Un alt punct strategic al textului este finalul, care marchează momentul de demarare a interpretării operei din perspectiva întregului. În această ordine de idei, P. Cornea afirma: „Explicitarea încheierii a fost şi este intens folosită în literatură, deoarece reprezintă un puternic stimul interpretativ: apariţia cuvântului „sfârşit” închide ansamblul de enunţuri; prin aceasta însă e pus în mişcare procesul de căutare a sensului global ori e activat cel de definitivare a ipotezelor emise pe parcurs.” [1, p. 39-40]. Ceea ce trebuie să rețină elevii în cazul interpretării finalului este că el interacţionează semantic cu restul textului, că, sub aspectul predictibilității, există finaluri previzibile, surprinzătoare, deschise, închise, că, uneori, caracterul previzibil al finalului este determinat de convenţii de gen și specie (într-o tragedie, de exemplu, protagonistul,  obligatoriu, trebuie să moară). Astfel, analizând ultima strofă a poeziei Lacul de M. Eminescu, elevii vor scoate în evidență ideea că finalul acesteia este previzibil, datorită, în primul rând, faptului că recunoaştem în textul eminescian frecventul motiv romantic al aşteptării zadarnice a iubitei. În același timp, finalul, sub aspect psihologic, are un impact deosebit asupra cititorului, făcându-l să se întrebe cu privire la esența sentimentului de iubire și la consecințele acestuia, la natura sufletului omenesc, la visare văzută ca singura condiție, la romantici, de împlinire în dragoste etc. Așadar, sarcinile formulate de profesor trebuie să-l pună pe elev în situația de a compara mai multe finaluri, de a releva relația dintre final și logica de construire a personajului / acțiunii, de a stabili semnificația pe care o dă finalul întregii opere, de a identifica acele convenţii formale de gen care măresc previzibilitatea sau caracterul surprinzător al finalului, de a stabili care final este dorit / acceptat de cititor și de ce autorul optează pentru cutare variantă. Nu în ultimul rând, elevii vor fi solicitați să se pronunțe pe marginea finalului deschis / închis al operei. „De ce autorul recurge la această modalitate?”, „Ce trebuie să înțeleagă cititorul?”, „Ce modificări de sens va suferi opera, dacă autorul va opta pentru un alt final?”, „Comentați  succint efectul produs de ultimul vers al poeziei” – iată alte câteva întrebări care, cu siguranță,  vor anima interpretarea operei.

Recurenţele de diverse tipuri (repetiţii, paralelisme, simetrii, antiteze etc.) pot avea adesea un rol major în definirea viziunii autorului asupra lumii înfăţişate. Repetarea unor versuri, a unor cuvinte, a unor structuri sintactice, punctele de suspensie – toate contribuie la constituirea unui mesaj. În această ordine de idei, menționăm că un aport decisiv în structurarea şi procesarea informaţiei îl aduc cuvintele-cheie, care, conform lui Paul Cornea, „reprezintă locuri de coagulare semantică în lungul lanţului verbal, jucând rolul unor centre de control tematic către care converg ori de la care pleacă fluxuri de semnificaţie” [1, p. 161]. Având o încărcătură semantică deosebită (cum ar fi simbolurile, metaforele poeziei), cuvintele-cheie pot și trebuie să orienteze demersul interpretativ. Din aceste considerente elevii vor identifica într-un text / fragment cuvintele-cheie, vor determina câmpul semantic pe care ele le instituie, le vor explica semnificația. Mai mult. Identificând cuvintele-cheie ale unei poezii, de pildă, și câmpul lexical din care acestea fac parte, elevii pot lesne să formuleze motivele poeziei și, în baza acestora, tema abordată de scriitor.

În concluzie, menționăm că elevul, urmărind strategiile inițiate de text, caută acele puncte de orientare ce-i permit înțelegerea motivelor pentru care a avut loc o anume selecție, a normelor în operă și o anume deplasare și realizare a lor. Pe de altă parte, cititorul  are de imaginat chiar referința efectivelor de convenții reașezate în text, suportă oscilația dintre referința reconstruită a efectivelor de convenții și declanșarea lor în operă, iar acest lucru se întâmplă în decursul lecturii în cadrul numeroaselor înțelegeri situative cu textul.

BIBLIOGRAFIE:

1. Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Editura Polirom, Iași, 1998.

2. Andrea Del Lungo, Pour un poetique de l’incipit. În: Poetique, 1994, apud: Rodica Zafiu, Narațiune și poezie, Editura All, București, 2000.

3. Ovidiu Ghidirmic, Hermeneutica literară românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994.

4. Platon, Opere complete, vol. 1 Editura Humanitas, București, 2001.