Avatarurile corespondenței literare

Dacă jurnalele, memoriile, autobiografiile au reuşit în ultimele decenii să iasă din sfera paraliteraturii, fiind omologate inclusiv printr-o atenţie sporită din partea criticilor literari, corespondența literară mai are de înfruntat numeroase prejudecăți „canonizate”. De vină, în parte, dovedesc unele corespondențe ce au compromis genul, în parte, reticența ce mai planează asupra unei specii „de frontieră”, dar şi ambiguităţile teoreticienilor ce frânează delimitările punctuale între corespondenţă / literatură epistolară; corespondenţă intimă / extimă, corespondenţă documentară / autentică / ficţională / convenţie epistolară; epistolieri şi epistolari etc. Numeroase probleme rămân în continuare deschise, aşteptându-şi soluţionarea, cum ar fi moralitatea publicării şi comentării corespondenţei intime a unor persoane care n-au intenţionat niciodată să-şi exhibe public amănunte ale vieţii; evaluarea autocenzurării şi, respectiv, a gradului de sinceritate a celui care aduce în atenţia publicului epistolarul; hotarul fluctuant dintre literaritate şi nonliteraritate; tipul matricei comunicaţionale de care ar aparţine etc.

Deşi avem o literatură epistolară bogată, abordările sintetice dedicate speciei sunt foarte puţine la număr: un vechi studiu dedicat literaturii epistolare al lui Al. Săndulescu, volumul Mari corespondenţe (1981) de Livius Ciocârlie, câteva capitole din Genurile biograficului (2008) de Eugen Simion, implicaţiile sporadice din Literatură şi comunicare. Relaţia autor – cititor în proza românească paşoptistă şi postpaşoptistă (1999) de Liviu Papadima, referinţele asupra epistolei medievale în literatura română (Şi au scris carte. Eseu asupra epistolei medievale în literatura română, 2003) semnate de Laura Bădescu şi, doar forțând nota, am mai putea atesta vreo câteva.

Chiar dacă aprecierea corespondenţei se face din perspective diferite (ale filosofiei, retoricii, esteticii, istoriei şi ale istoriei şi criticii literare, mai ales), este cert că în istoria mentalităţilor literatura epistolară ca sursă de informaţii, dar şi ca valoare estetică nu poate fi ignorată. Funcţionând ca specie literară în epoca latină, epistolele s-au bucurat de o largă răspândire. O succintă incursiune în tradiţia epistolară europeană a realizat
Al. Săndulescu, afirmând că romanii au fost cei care au înzestrat cultura universală cu primele capodopere epistolare: „Primele scrisori aparţin unui tată sau unei mame: Cato cel Bătrân către fiul său Marcus, Cornelia către fiii săi Grachii”.¹ Completează galeria Cicero, Apostolul Pavel, Pliniu cel Tânăr, Dionis din Halicarnas, Seneca, Marc Aurelius, Sf. Augustin; prin cei din urmă scrisoarea devine din ce în ce mai mult un mesaj filosofic şi religios, păstrându-şi numai forma de adresare directă, orală, intimă.

Aparţinând genului epistolar, corespondenţa literară reprezintă o specie epică, ce presupune schimbul de scrisori între personalităţi culturale, implicând consistente valori documentare, biografice, istorice, culturale, psihologice, etice, estetice. Dintre toate speciile intimiste, corespondenţa „pare a fi cea mai puţin literară, întrucât exclude funcţia poetică. În principiu, scrisoarea există ca intermediar. Ea îi spune cuiva ceva, din partea altcuiva”,² ţinând de o poetică a comunicării.  Guvernată de numeroase intenţii (informative, narative, didactice, critice, afective, polemice), corespondenţa reprezintă o comunicare intimă, personală, de unde şi unicitatea relaţiei dintre emitent şi destinatar. Abordând matricile comunicaţionale care ordonează majoritatea strategiilor de adresare, Liviu Papadima include corespondenţa în matricea intersubiectivă, deoarece aceasta e dominată de funcţia de contact, iar tematic valorifică substanţa „trăirii”, a experienţei individuale: „Epistolarul începe de acolo de unde se termină pedagogicul: acesta din urmă ţinteşte la o echilibrare consensuală, spre a fi instaurată la încheierea textului. Cel dintâi tinde, dimpotrivă, să creeze o comuniune experienţială în interiorul textului însuşi, cu «concluzie» suspendată”.³ Marca epistolarului ar fi tocmai această prezenţă gata de replică. Dacă în momentul scrierii este un act solitar, mimând comunicarea reciprocă, în realitate este un monolog ce va ajunge la destinatar doar în timp. Mai mult, corespondenţa constituie o tentativă de a acoperi o lipsă, un deficit de comunicare, procesul scriiturii reprezentând un act de anunțare a absenţei şi de recuperare imaginară a destinatarului.

Radu Toma⁴ plasează discutarea genului epistolar în imediata prelungire a discursului memorialistic, considerând că unul este transformarea celuilalt. Tributară mai degrabă prozei de călătorie, ea îşi face drum cu ostentaţie în sânul literaturii, generându-şi propria poetică. Spontaneitatea, creativitatea artistică, caracterul biografist-confesiv, mărturisirea experienţei nemediate descurajează reducerea ei exclusivă la ipostaza documentului biografic, cea din urmă având drept mărci esenţiale următoarele elemente formale: expeditorul, locul, data, destinatarul, semnătura, sigiliul.

Pentru a pătrunde în intimitatea acestei specii, câteva delimitări se cer trasate din capul locului: în primul rând, nu trebuie confundată corespondenţa propriu-zisă cu cea literară. Încercând să surprindă misterul transgresării scrisorii informaționale în text literar, Livius Ciocârlie porneşte de la statutul instanţelor comunicării epistolare, subliniind rolul determinant al lectorului: „dacă hazardul scoate scrisoarea din circuitul informaţional căruia îi era destinată, adică dacă cititorul nu este același cu adresantul inițial şi el ignoră identitatea expeditorului, atunci se produce un fenomen remarcabil: din simpla purtătoare de mesaj, scrisoarea se preface în text literar”⁵. Cu alte cuvinte, abia detaşată de contextul ei firesc, scrisoarea, prin capacitatea ei de a proiecta un univers imaginar, poate deveni literatură, generând un alt context. „O anumită gratuitate, deci, este necesară pentru ca transformarea să se petreacă; numai gratuitatea permite – fals paradox – ca încărcătura existențială a scrisorii să fie măsurată estetic de cititor.”⁶ Lipsa intenționalității informaționale îi asigură accederea la statutul de text literar, deşi aceasta nu rămâne decât o primă premisă, urmând ca dialogul epsitolar să-și revendice și alte calități.

În ceea ce priveşte corespondenţa propriu-zisă, fundamentată pe necesitatea individului de „a se comunica”, numeroase distincţii s-au făcut în interiorul ei, de-a lungul timpului, în vederea unei evaluări eficiente, pornindu-se de la departajările simpliste, cum ar fi acea centrată pe partenerii implicaţi în schimbul epistolar sau cea divizată în genuri, după cum urmează: demonstrativ, judicial şi deliberativ. Un alt criteriu epistolografic vizează distanţa geografică şi psihologică. Pentru a delimita materialul epistolar al secolului al XVII-lea, Rita Marquilhas a apelat la criteriul distanţei fizice şi geografice: „pentru a caracteriza în linii generale obiectul epistolografiei, s-a procedat la o clasificare realizată în baza distanţei fizice care poate să motiveze corespondenţa particulară: distanţa provocată de lipsa de mobilitate a indivizilor încarceraţi din motive juridice sau aparţinând aceleiaşi comunităţi sociale şi cea creată de mobilitatea geografică”.⁷ Evoluţia corespondenţei a fost într-adevăr determinată în mare măsură de fenomenul emigrării şi cel al descoperirilor geografice. Operând cu criteriul „tematic” în cadrul mesajelor populare, Daniel Roche⁸ ajunge să delimiteze între scrisorile de dragoste, ale relaţiilor de familie şi cele ale dinamicii muncii. Scrisorile lui Horaţiu şi Cicero sunt frecvent citate pentru diversitatea temelor abordate. Cel din urmă va propune şi una dintre primele tipologii epistolare: genus familiare et icosum şi genus severum et grave. După caracterul lor, scrisorile pot fin lirice, patetice, elegiace, ironice, laudative, polemice, satirice, alegorice etc. Având în vedere caracterul utilitar al mesajelor populare, o altă cercetătoare, Franzina, distinge între scrisoarea particulară de salutări, scrisoarea de recomandare sau de cerere şi scrisoarea de informare, de reclamaţie sau denunţare.⁹

Mai mult, în interiorul primei categorii vom delimita între corespondenţa intimă, scrisă în lipsa unei intenţii de publicare antumă, şi cea publică sau extimă, după teminologia jurnalului lui Michel Tournier. În cea din urmă s-ar include acel „catastif de socoteli şi evenimente de familie”¹⁰, făcut public, la care face trimitere scriitorul francez, corespondenţa regală, care a avut un rol determinant în viaţa publică, într-un
cuvânt, corespondenţa cu finalitate editorială. În spaţiul românesc, Constantin Brâncoveanu se pare că a avut cea mai dinamică activitate diplomatică, reflectată într-un număr de 282 de scrisori¹¹, urmat de Mihai Viteazul, cu 240.¹² E de reţinut faptul că pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, datorită necesităţii „unui cod de comunicare ce reflecta adesea un comportament social distinct”¹³, apar aşa-zisele manuale epistolare, un soi de compendii retorice, funcţionând ca un „concis reţetariu în funcţie de dorinţa emiţătorului, de statutul receptorului, de brevitatea mesajului”¹⁴. Pentru cultura noastră, reprezentative rămân cel mai vechi epistolar întrebuinţat la Academia domnească, păstrat într-un codice (1666) la Veneţia, sub titlul Scurtă metodă asupra modului cum trebuie compusă o scrisoare, precum şi des invocatul breviar din secolul al XVIII-lea – Despre metodele epistolare ale cărturarului Theophil Corydaleau. Apariţia acestor manuale epistolare va genera în fapt convenţionalismul şi inautenticitatea – inamici ai corespondenței.

Necesităţi de natură obiectivă au determinat ca scriitura epistolară să existe încă din cele mai vechi timpuri. Odată configurată, istoria corespondenţei s-a perpetuat ca un mod specific de structurare a comunicării scrise. În consecinţă, fiecare epocă istorică a apelat, mai mult sau mai puţin, la această specie dialogală, acreditarea căreia s-a produs în timp. Astăzi, în era e-mailului, a messangerului şi a chat-ului, corespondenţa privată consemnată pe suportul de hârtie a ajuns desuetă.

Pentru o evaluare justă a corespondenţei, va trebui să delimităm în cadrul corespondenţei intime între scrisorile cu valoare documentară şi cele cu un coeficient sporit de expresivitate literară, întrucât, dincolo de rateurile inerente oricărei specii, care a debutat fără pretenţia literarităţii, există suficiente exemple ce probează valoarea artistică a corespondenţei. Literaritatea epistolei nu implică în mod necesar un emiţător consacrat în planul literaturii. Spre exemplu, valoarea artistică a unor corespondenţe ale Imperiului Roman este astăzi incontestabilă (corespondenţa lui Cato cel Bătrân cu fiul său Marcus, scrisorile lui Brutus, ale lui Marc Aurelius, Cassiodor sau ale Sfântului Augustin etc.)

Dacă genul epistolar propriu-zis este atestat încă din Antichitate, corespondenţa cu un grad ridicat de expresivitate literară se impune mai ales după anul 1900, consolidându-se, ulterior, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, când are loc deplasarea epistolei din sfera utilitarului în cea a literaturii.

Puterea de seducţie a stilului epistolar a fost resimţită şi de scriitorii literaturii române. Primele epistole româneşti, în accepţie strict informaţională, au devenit accesibile cititorilor prin publicarea lor în volume de crestomaţii de literatură¹⁵ sau de limbă literară.¹⁶ Volumele de corespondenţă consemnează afirmarea unei formularistici epistolare standardizate, utilizate atât în Ţara Românească, precum şi în Moldova sau Transilvania.

Aşa cum la noi intimitatea este descoperită abia în secolul al XIX-lea, primele corespondenţe literare sunt atestate relativ târziu faţă de impulsurile europene. De reţinut totuşi că proza noastră artistică apare şi se dezvoltă, în prima ei fază, sub semnul memorialisticii epistolare şi de călătorie şi aparţine momentului 1848. Aproape toate genurile şi speciile literare, cu excepția teatrului, au fost modelate de tiparul corespondenței. Această configurație este adoptată, cu unele modulări din alte specii, de memorialul de călătorie (Peregrinul transilvan de Ion Codru Drăguşanu; Călătoria în Africa de Vasile Alecsandri), de speciile prozei scurte (în cazurile lui Costache Negruzzi, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Vasile Porojan), de romanul sentimental (Manoil de D. Bolintineanu),  dar şi de poezie (Epistolele de Gr. Alexandrescu) etc.

Corespondența cu valoare documentară va fi valorificată de Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Duiliu Zamfirescu, mai târziu de interbelicii Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George Călinescu ş. a. De o certă valoare literară dă dovadă corespondența lui Al. Odobescu, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, I. L. Caragiale, C. Dobrogeanu-Gherea, precum şi inedita experiență epistolară a lui E. Lovinescu cu Mihail Dragomirescu şi Elena Farago, sau cea a lui G. Călinescu cu Al. Rosetti. Corespondența Eminescu – Micle a constituit pentru istoricii literari un material de o valoare inestimabilă, completând numeroase goluri din biografia poetului, iar pentru critici, stabilirea unor punţi de legătură cu creaţia literară. Perioada interbelică reţine celebrul dialog epistolar dintre Mateiu Caragiale şi prietenul său Boincescu, dar şi corespondența lui Liviu Rebreanu, a lui Pompiliu Constantinescu, a lui Emil Cioran, a lui I. D. Sârbu. Vor urma ineditele Scrisori provinciale ale lui Ştefan Bănulescu, cele ale lui Emil Brumaru către Lucian Raicu sau, mai recent, Scrisorile unui fazan ale lui Alexandru Muşina, în care atestăm, pe lângă radiografierile societăţii, observaţiile unui om atent la schimbările de relief şi presiune ale literaturii. Corespondenţa divulgă cultura emitentului, starea lui psihică, dispoziţia, reliefând elemente autobiografice şi comportând o factură narcisiacă.

Când abordăm lucrurile prin prisma literarităţii, nu orice corespondenţă, în mod evident, va avea valoare literară, după cum nu orice dialog epistolar va deţine calitatea de document uman revelatoriu. Atunci când vorbim de corespondenţă ca specie a literaturii confesive, interesul va fi reţinut doar de scriitura epistolară autentică, valoroasă ca document uman şi din punct de vedere estetic, comportând, totodată, o tentă sporit terapeutică. Mai mult, vorbim de corespondenţă literară, când însuşirea scrisului de a se arăta pe sine dobândeşte un anume relief.

Publicând fragmente din corespondenţa lui Alecsandri sau a lui Negruzzi, revista „Convorbiri literare” exprimă teza referitoare la conceptul personalităţii şi al scriiturii ca eveniment: interesante sunt nu orice fel de documente originale, ci doar cele care îi privesc pe marii scriitori şi care au în centrul lor figura unei personalităţi. În spiritul pozitivist al epocii, „editorii” se arată interesaţi de ceea ce se ascunde îndărătul creaţiei. Prin aceste documente, literaturii i se opune, ca o altă faţă a ei, imaginea celui care scrie. În cazul corespondenţei unui scriitor, documentul provoacă un interes dublu: pentru realitatea relevată, dar şi prin proiectarea imaginii posibile a acelui scriitor. Printre numeroasele corespondenţe, a căror valoare literară nu poate fi contestată şi dindărătul cărora transpare imaginea celui care scrie, se numără cea a lui Voltaire, Goethe, Schiller, Mérimée, Balzac. Valoros din punct de vedere estetic se dovedeşte schimbul de scrisori dintre Gide, Francis Jammes şi Paul Valéry, Jacques Rivière şi Alain Fournier sau cel dintre Paul Claudel şi Roger Martin du Gard, Marcel Proust şi Emile Straus, dar şi scrisorile lui Flaubert, care îi conturează în cel mai pregnant mod portretul interior, sau ale lui Dostoievski (peste 1300), care reprezintă o uvertură benefică operei sale artistice. În cazul unor scriitori celebri, corespondenţele ajung să concureze cu marile romane. Corespondenţa lui Voltaire este astăzi mai citită decât romanele sale, la fel cum cea a lui Flaubert este mai actuală decât unele opere de ficţiune, dovedindu-se un veritabil tratat de estetică literară. Publicarea dosarelor epistolare şi a actelor permit, ca şi în cazul jurnalelor de creaţie, observarea procesului de prefacere a unor documente epistoare în fapte literare. În spaţiul românesc, corespondenţa lui Mihail Sebastian, alături de jurnalul său, au eclipsat practic opera de ficţiune, întrucât relevă autenticitatea şantierului de lucru. Romanul Scrinul negru al lui G. Călinescu obţine un succes redutabil datoriră scrisorilor şi actelor¹⁷ cu care intră într-un raport intertextual. În cazul dat avem de a face cu absorbirea unui roman în roman, întrucât scrisorile reprezintă prin ele însele un roman. La pornire simple documente pe marginea unor opere priopriu-zise, ele devin literatură printr-o anumită aşezare a cititorului. Sunt „moderne” tocmai fiindcă cer, ca să existe ca literatură, o citire activă, în stare să le exploreze resursele dincolo de planul documentar.

Purtătoare de destin şi mai puţin de sens, zeul tutelar al căreia rămâne timpul, corespondenţa și-a dovedit în timp dreptul la existență în cadrul spațiului literar, cu obligațiile de ordin estetic, pe care și le-a asumat tacit. Într-un context general al interesului sporit față de genurile biograficului, corespondența ne va oferi încă multe festine lectorale.

NOTE:

¹ Al. Săndulescu, Literatura epistolară, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 21-22.

² Liviu Ciocârlie, Mari corespondenţe, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p.7.

³ Liviu Papadima, Literatură şi comunicare. Relaţia autor–cititor în proza paşoptistă şi postpaşoptistă, Editura Polirom, Iaşi 1999, p. 89.

⁴ Radu Toma, Epistemă, ideologie, roman: secolul XVIII francez, Editura Univers, Bucureşti, 1982.

⁵ Liviu Ciocârlie, op. cit., p. 8.

⁶ Ibidem.

⁷ Apud: Laura Bădescu, Epistola în literatura medievală  portugheză, p. 39-40.

⁸ Daniel Roche, Le peuple de Paris, Aubier, Paris, 1981, p. 214.

⁹ Apud: Daniel Roche, op. cit., p. 47.

¹⁰ Michel Tournier, Jurnal extime, trad. de Radu Sergiu Ruba, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 7.

¹¹ Cf. Dan Horia Mazilu, Voievodul dincolo de sala tronului, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 153.

¹² Cf. Paul Constantin Florin Cernovodeanu (coord.), C. Brâncoveanu, Editura Academiei Republicii Socialiste, Bucureşti, 1980, p. 130.

¹³ Laura Bădescu, Epistola în literatura medievală  portugheză, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, p. 35.

¹⁴ Ibidem.

¹⁵ Cf. Crestomaţie de literatură română veche, coordonatori Ion C. Chiţimia şi Stela Toma, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, vol. I, p. 29-48.

¹⁶ Ştefan Munteanu, Ileana Oancea, Crestomaţie românească. Texte de limbă literară. Epoca  veche şi premodernă. Timişoara, 1972.

¹⁷ Cf. „Dosarul” Scrinului negru, studiu introductiv şi ediţie de Cornelia Ştefănescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.