Ceea ce religia condamnă, poezia salvează

Autor prolific (a publicat 25 de cărţi, dintre care 15 de poezie, şi mai are în lucru alte vreo 9) cu o impresionantă colecţie de premii literare, diplome şi distincţii, poetul Nicolae Grigore Mărăşanu ne apare ca un şaptezecist (a debutat în 1973) care, conform dezideratului acelui moment, se proiectează mitic, din capul locului, fixându-şi, pe lângă toate toposurile şi experienţele trăite în real, nişte cadre exorbitant sapienţiale şi scriind permanent cu „mito-semne” (o creaţie proprie) inspirate din Scripturi, ori din filosofii de prestigiu, din texte cabalistice şi din Evanghelii apocrife, din „transfigurări” personale ale unor „estetici” hermetice etc. Din toate acestea, autorul îşi creează un teritoriu poetic al său, cu o geografie mitic-utopică, în care se mişcă şi trăieşte ideatic şi liric, ca un hierofant, riscând să nu-şi mai întâlnească decât tangenţial contemporanii, într-o epocă a pragmatismului şi consumerismului prozaic-apocaliptic, cum e cea de azi.

Volumul proaspăt apărut – Parfumul de frezie auree, subintitulat Recviem pentru frumoasele sinucise – copleşeşte prin compasiunea adâncă exprimată în legătură cu actul sinucigaş, mai precis cu sinuciderea din dragoste şi cu problema mântuirii sufletului, dar şi cu incinerarea trupului după moarte. Combustia lirică este într-adevăr la cote înalte (nu putem să nu recunoaştem) şi poetul ne oferă versuri extrem de tuşante ce deplâng frumuseţea mistuită: „Nu asta ai vrut? // Să te oferi focului cu toate ale tale? // Sâni cu sfârcuri cât căpşuna în iunie, / unghii în sidefuri, / ochi cu pupile dilatate de atropină, / gleznă de ciută, / gât de lebădă în şiraguri de perle – / toate ale focului”. Ca şi cum faptul s-ar fi petrecut aievea sub ochii săi şi în imediata sa apropiere, poetul este terifiat de acest act dublu de auto-osândire: anihilarea sufletului (a sinelui, a principiului vital, care nu ne aparţine, ci ne-a fost dat) şi mistuirea trupului până la cenuşă, care neagă, se ştie, în virtutea doctrinei, Învierea în Trup. Anihilarea de tot este ea însăşi o taină cutremurătoare, ce nu poate lăsa indiferent pe nimeni. Ceea ce poetul regretă amarnic este mai ales pierderea pe veci a „parfumului de frezie auree”, indicibila mireasmă a misterului vieţii, pierdută o dată pentru totdeauna. Sarcina poeziei ar fi tocmai aceea de a săvârşi minunea imposibilă a resuscitării din cenuşă chiar acolo unde moartea e cu atât mai cotropitoare... Ceea ce religia condamnă, poezia salvează, avându-şi propria doctrină imposibil de demolat. Cu cât moartea a distrus mai adânc splendoarea vieţii, cu atât poezia, ca un mister păgân, reface dureros frumuseţea anihilată: „Sunet de corn aud / din memoriile de sub cenuşi. // Inima zice că nu e corn, / ci e freamătul focului a cărui / fără-de-formă / ia chipul celei incinerate. // ... // Ci eu tot nu-nţeleg de ce-mbraci / Chipul focului, / Când propriul chip era izvor frumuseţii. // Strig gurilor focului / să nu mistuie trupul pe care l-am iubit!” (În aromitoare zăbavă).

Recviemul acesta neobişnuit se desfăşoară pe toate registrele, proslăvind mitosemnul vieţii chiar în moarte (în cea mai cruntă), de data aceasta, moartea de tot, lucru care nu-l poate lăsa indiferent pe cititor. Incinerarea vieţii are în ea ceva de natura himerelor şi a hieroglifelor indescifrabile, dar vii, ţinând mai mult de natura tăcerii, decât a cuvântului: „Imaginea ce dăinuie este a unei / fără-de-forme / pe care privirea mea n-o lasă / s-atingă pământul, / să nu se destrame”.

Compunându-şi poemul în trei părţi, poetul realizează un fel de prohod al dragostei. Poetul, „scribul”, e singurul care reînvie din cenuşă făptura consumată şi o recuperează chiar şi osândită: „Noroc / că vine Poetul! Ară eresul, / îl seamănă cu dinţi de dragon / şi încolţeşte mitul”. Misterul viaţă–moarte–viaţă îi apare lui Nicolae Grigore Mărăşanu ca o taină poetică, o „religie” sui-generis, de fapt o mitologie forte ce se impune la limită, prin formule imagistice puternice. Poezia, recunoaştem, are o mare forţă de seducţie. Până la sfârşit, poemul devine în chip simptomatic, am spune, o filipică împotriva societăţii actuale, în care, se pare, „avem o problemă cu Sinele”; acesta e bolnav, învrăjbit interior, mânat pe căi greşite prin „opulenţă şi angoasă, / sex-dezmăţ, / falsă retorică” etc. Şi mai ales tăcerea asupra tuturor devierilor este perversă, sinucigaşă ea însăşi. Aceasta pare să fie – conchidem noi – adevăratul mesaj al volumului. Din recviem poetul dă în discurs incendiar împotriva tăcerii şi a fricii. Limbajul devine sarcastic şi mult mai eficient, sfârşind în pamflet şi diatribă. „Sinuciderea” e văzută în cele din urmă ca o politică de stat: păguboasă, ineficientă. De aceea „sinele, / contaminat de sminteală, / se sinucide”. „Îşi dă foc în Piaţa Municipală, / plonjează în gol din balcoanele parlamentelor lumii, / îşi taie venele, / îşi leagă ştreangul de gât, / înghite barbiturice, / bea şoricioaică”.

Ceea ce urmăreşte poetul nu este propriu-zis un recviem, ci exprimarea, în regim de durere maximă, în faţa spectacolului tulburător al sinuciderii, a unui „poem de foc”, a unui autodafé scriptic memorabil, greu de trecut cu vederea: „Vine poetul, adună durerile toate, / cu durerile toate îşi hrăneşte plânsul / şi când plânsul ajunge în vârf, / în vârful de tot al plânsului, / poetul pocneşte şi cade în plasma focului // ... // Na, zice focul, / am căzut în plasma focului, / în plasma focului din mine! // Şi poemul de foc se născu”.

Astfel, cu Parfumul de frezie auree / Recviem pentru frumoasele sinucise, însoţit de o bună traducere în franceză, a doamnei Elena Avasilencei, poetul Nicolae Grigore Mărăşanu are şansa unei rezonanţe veritabile în receptor.